Demolarea Pantheonului Național – Cazul Maiorescu

Cum, în vremea regimului bolşevic de ocupaţie, stigmatizarea valorilor naţionale şi înlocuirea lor cu mediocrităţi şi cu modele de împrumut deveniseră reguli ale proletcultismului oficializat, nici marele critic literar Titu Maiorescu n-a scăpat nepătat. „Misiunea” a fost încredinţată tinerei Georgeta Horodincă, aceasta publicând în decembrie 1955, în „Gazeta literară”, următoarea compunere (cu titlul „Adio, domnule Maiorescu!”), devenită „clasică” în anii „Deceniului Negru” (1950-1960):

„Se făcea să stăteam de vorbă cu Titu Maiorescu. Ca să spun drept, m-a impresionat. Mai ales la începutul convorbirii noastre. Avea o distincţie aristocratică puţin ostentativă, care ar jena, cred, pe orice interlocutor. Barba neagră, potrivită cu măiestria unui frizer cum nu cred că se mai află azi pe undeva, îi dădea un aer sever. Ţinea capul uşor aplecat spre umărul drept, ca într-o poză din «Istoria literaturii române», o mână îi spânzura neglijent de speteaza scaunului, în timp ce cu cealaltă bătea un tact discret pe scoarţele unui volum de pe măsuţa mea de lucru. Mă privea cu o ironică indulgenţă care mă stingherea, trezindu-mi uitate simţăminte şcolare.
– Şi dumitale-ţi place cartea asta? m-a întrebat într-un târziu, accentuând pe scoarţele volumului tactul care-i trăda nervozitatea reţinută, căruia nu-i dădusem mare atenţie până atunci. M-am uitat încurcată la titlul acestuia şi-am răspuns cu sfială, dar cu un glas pe care mi-l voiam ferm:
– Da… Dumneavoastră, nu?
– Cum să-ţi spun, mi-a răspuns neaşteptatul şi incomodul meu musafir, care, totuşi, începea să mă intereseze, unele comparaţii politice îmi plac, adjectivul sensibil este uneori la locul lui şi personificările purcese din trebuinţa de a sensibiliza gândirea mi se par nelipsite de interes.
– Numai atât? Nu remarcaţi o gândire originală la Mihai Beniuc, nu vă place conţinutul nou… – îmi căutam cuvintele ca să înving distanţa dintre minţile şi inimile noastre necontemporane – în sfârşit, viziunea, concepţia filosofică şi artistică a acestor poezii?…
– Eh, tinereţe, tinereţe… mi-a răspuns surâzând blând, numai cu o luminiţă de ironie jucându-i în pupilele aţintite asupra mea – asta mă interesează mai puţin. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie în veşmântul cu care învălueşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră.
– Cred că greşiţi, fiindcă…
– Nu, subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă…
– O, dar e un lucru de mult dovedit că nu e adevărat… Uitaţi-vă, aproape i-am smuls cartea de sub degetele-i nervoase care dansau pe scoarţele ei. Iată, deschid la întâmplare: «Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte / Aceia ce în urma mea s-or naşte / Căci am trăit când se sfărmau cătuşe, / Când se făceau împărăţii cenuşă / Iar altele să se mai iele locul / N-au mai avut nicicând, nicicum norocul. / Pierdea când ici, când colo, câte-un rege, / Îl jeluiau curtenii – se-nţelege – / Ci n-a plâns lacrimi după domnitor / Din inimă vreodată vreun popor».
– Ei, ajunge, ajunge…
– Ba nu, daţi-mi voie, nu oricând se pot scrie asemenea versuri. Astea sunt versurile vremii noastre – m-am înflăcărat eu. Conţinutul – am accentuat cu subînţeles – acestei poezii este nou. Noi găsim în versuri mândria noastră, a celor care trăim prefacerile revoluţionare ale ţării noastre şi care luptăm pentru înfăptuirea lor…
– Ei, vezi, uite aici greşeşti – m-a întrerupt iar interlocutorul meu, cu o lumină de biruinţă în ochi. Atât cel puţin este sigur – a continuat cu un ton grav ca o profeţie – că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice.
– Dar bine, domnule Maiorescu, m-am indignat eu, deodată foarte stăpână pe mine, exact aceleaşi cuvinte le-aţi spus, ba chiar le-aţi şi scris acum mai bine de optzeci de ani. De atunci, lumea s-a schimbat foarte mult şi, în orice caz, numai în literatura noastră s-a scris destulă poezie politică încât să infirme total aceste afirmaţii ale dumneavoastră, pe care le susţineţi din nou astăzi, fără cea mai mică modificare despre «cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace».
– Poate ai uitat că eu am ţinut în viaţa mea prelegeri universitare «fără cea mai mică modificare» – sublinie el ironic – la distanţă de douăzeci de ani.
– Nu e o cinste pentru dumneavoastră, m-am înfuriat eu.
Ieşirea mea nepoliticoasă l-a jignit. Şi-a strâns buzele ca şi cum ar fi gustat dintr-o lămâie şi a început să-şi mângâie nervos barba.
– Iertaţi-mă… dar m-am cam aprins. Dumneavoastră, cu această teorie, incriminaţi toată poezia noastră actuală. Or, iată, să luăm acelaşi volum. Voi încerca să vă demonstrez de ce-mi plac poeziile pe care le cuprind şi de ce-l socotim noi un succes al literaturii contemporane.
Titu Maiorescu îşi balansa atent vârful piciorului, ca şi cum ar fi fost cu totul absorbit de această preocupare.
– … Iată, mă opresc la una din cele mai bune poezii din volum, care i-a dat şi titlul, «Mărul de lângă drum»: «Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard. / Drumeţule, să iei fără sfială, / Căci n-ai să dai la nimeni socoteală. / Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam / Adu-l ţărânei ce sub mine-o am / E ţara ce sub sânul ei ne ţine, / Hrănindu-ne pe tine şi pe mine». Nu găsiţi că sentimentele patriotice ale poetului sunt aici expuse într-o imagine dintre cele mai frumoase? Şi, mă iertaţi, dar această superbă imagine nu se putea naşte decât ca rod al unui conţinut nou, al ideologiei înaintate şi generoase.
– Poezia este un product de lux al vieţii intelectuale – mi-a răspuns sec musafirul meu – une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Stael – a adăugat agitând spre inălţime arătătorul mâinii drepte. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încât să o tragă de la sine, din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucât nu poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică.
– Daaa? l-am interpelat eu, aproape familiar şi obraznic. Aflaţi atunci că poezia noastră contemporană, asemeni acestui «măr de lângă drum», se bucură de o mare simpatie din partea maselor populare şi chiar în acest volum pe care-l ţin în mână se află versuri de o rară splendoare, care mărturisesc o osmoză de idei şi simţăminte între poet şi popor. Iată, în poezia «Oaspeţi», Mihai Beniuc îşi face o frumoasă autocritică, dacă ştiţi se înseamnă asta: «Avea Pegasul meu ovăz, / Eu nu aveam vreun of, vreun păs, / Mă linişteam, mă îngrăşam / Aveam şi ceas şi portofel; / Cât de Parnas, îl cam uitasem / Şi nu-l mai cercetam defel». Şi-apoi – nu vă mai citesc toată poezia – poetul povesteşte cum a invitat la ospăţ oameni noi din fabrici. Le-a dat din heleşteie păstrăvi proaspeţi şi i-a cinstit cu vin «să cadă toţi sub masă criţă». Dar oaspeţii n-au fost mulţumiţi: «– Bucatele, orice s-ar spune, / Nu-s fără gust, ba chiar sunt bune; / Dar, nu te supăra pe noi, / Miroase peştii a noroi. / Şi prepeliţa, deşi-i grasă, / A fost crescută lângă casă. / Găina e… vezi, ne-ar plăcea / Vânat mai rar la dumneata » etc. etc. Există, cum spune şi poetul aici, un veşnic schimb între creator şi mase, o legătură bazată pe dragoste şi pe reciproc, care atestă că literatura a devenit astăzi un bun al maselor largi, cititori foarte exigenţi. Poeţii noştri pentru aceşti cititori scriu. Şi să ştiţi că nu-i acesta puţin lucru. «S-o mohorî odată…» se cheamă o foarte bună poezie din acest volum. Şi am început să-i citesc înduioşată: «S-o mohorî odată ziua mea, / Ca zmeura va curge asfinţitul, / Pe vii s-o-ntinde giulgi de pâclă grea, / În soare va fi scormonit cuţitul».
– Mda, descripţiunea simţământului manifestată în forma estetică…
L-am întrerupt:
– Şi ce întreabă poetul cu o umbră de melancolie pentru făptura-i trecătoare: «Poporul meu, ţinea-mă-vei tu minte? / Ori fericit sub raza noii vremi, / Pe cei ce suferă înainte / Nici chiar în gând mai mult n-ai să-i rechemi?» E firească această întrebare! Şi cât de atingătoare! – arhaizai, ca să mă priceapă mai bine interlocutorul. Poetul se împacă chiar cu această ipoteză – «Să fie-aşa dacă vei fi ferice!» – dar faptul că şi-a confundat fiinţa, gândurile şi simţirile cu poporul său, îi dă un optimism invicibil, provenit din sentimentul că idealurile lui se vor perpetua în viaţa poporului care este veşnic. Ascultaţi, vă rog, domnule Maiorescu, ultimele două strofe, care sunt deosebit de frumoase: «Cât despre mine, foşnet de rogoz / Ori tângă de cocor pierdut în toamnă… / Poate-un ţăran la dânsul în colhoz, / ‘Nainte de-a sorbi vinul din cană / Cinstind cu alţii straşnica recoltă, / Un strop sub masă va turna gândind / La cei apuşi. Străbuna mea revoltă / Atunci în căni va spumega zâmbind». Vedeţi? Şi marele Goethe, pe care-l tot citaţi dumneavoastră, spune: «individul nu poate fi bucuros şi fericit decât atunci când are curajul că el nu este decât o parte dintr-un întreg».
– Da, conveni el perfid, dar să nu uităm că în poeţii cei mari a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor.
– Ah, scrâşnii eu, sunteţi incurabil şi de altfel n-aveţi dreptate!
El zâmbi calm şi continuă:
– Unde se întâmplă este un simptom rău, nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoştinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competenţei autorităţilor în stat, şi când se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică – două confuzii, între care este greu de hotărât care este mai preţioasă.
Argumentaţia lui mi s-a părut cel puţin amuzantă şi am început să râd.
– Nu văd totuşi de ce un poet ar fi neapărat un incompetent om de stat. Ştiţi, exemplele nu lipsesc! Dar să lăsăm asta. Teoria dumneavoastră, care opune atât de radical ştiinţa artei şi gândirea poeziei, este o teorie desuetă. Noi am acordat de mult poeţilor dreptul de a gândi sau, dacă vreţi, şi l-au luat ei singuri. În orice caz, creatorii pe care-i preţuim, asemeni lui Mihai Beniuc, din care v-am citat foarte mult, sunt oameni care gândesc şi care-şi iubesc patria.
– Frumoasele arte, şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei.
– Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteţi recuperabil! Eram din nou evervată. Mi-am luat cartea sub braţ şi am dat să ies. În prag m-am oprit să-i spun numai atât: «Adio, domnule Maiorescu!», dar el dispăruse”…