În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim ziua de naştere a Românului Absolut, Mihai Eminescu, iar la 15 iunie îi comemorăm dispariția. Din păcate, încă din timpul vieţii marelui creator şi până în zilele noastre, a existat o campanie defăimătoare de proporţii uriaşe. Ne propunem să facem o scurtă trecere în revistă a tentativelor de asasinat moral îndreptate împotriva Doctrinarului Naţional. Prima şi cea mai celebră mârşăvie a fost săvârşită de poetul, criticul literar şi ziaristul Alexandru Macedonski, în august 1883, la nici două luni de la declanşarea presupusei „boli” de care ar fi suferit Eminescu. În revista „Literatorul” era publicată o epigramă cu următorul conţinut: „Un X… pretins poet – acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun”. După cum se vede, Mihai Eminescu nu a avut parte în timpul vieţii (şi nici după moarte) doar de receptări pozitive. S-au găsit unii care să-i socotească mai multe defecte decât calităţi şi să încerce doborârea sa de pe un soclu pe care abia îl ridicase o generaţie entuziastă.
În acest sens, crestomaţia în mai multe volume „Detractorii lui Eminescu“, aparţinând universitarului ieşean Alexandru Dobrescu, reprezintă un bun instrument de lucru pentru eminescologi, dar şi o culegere de real interes pentru publicul larg, având în vedere că atacurile venite dinspre contemporanii Poetului Nepereche nu fuseseră, în marea lor majoritate, republicate. Să facem câteva exemplificări. De pildă, portretul realizat pe la 1875 de către un oarecare Gr. Gellianu încălca orice regulă a bunului-simţ: „Întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând, unele după altele, cuvinte care nu produc nici un sens, sfidând gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi preciziune posibile în limbaj, torturând necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. Eminescu“. Într-un lung şi răutăcios „studiu“, serializat între 1894 şi 1896, Aron Densuşianu afirmă că Eminescu „avea prin moştenire germenele alienaţiunii, care a fost alimentat printr-o boală contrasă după aceea“ şi că „preocupaţiunea constantă îi erau conexiunile de amor“. Capodopera eminesciană „Luceafărul“ este considerată „o bâiguială, nu se poate mai isterică“, în care găsim „un amor bolnav, un somnambulism“. Cât despre stil: „nici un rost de acţiune, nici o dezvoltare firească de idei şi sentimente, totul o dârdâire lungă de aceleaşi stihuri, de aceleaşi idei, care adeseori se bat în capete“. Opera poetică este pusă sub semnul imoralităţii: „Va să zică amorul şi femeia nu prezintă ale calităţi decât carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În această abrutizare este fără îndoială a se căuta succesul nemeritat şi, prin urmare, trecător (sic!) al unor asemenea poezii“.
Noi „recorduri” în materie de lez-Eminescu stabilea textul defăimător publicat, în 1891, de către Alexandru Grama, mai mult citat decât citit, şocant şi nedrept, otrăvit şi putred. Geniul Naţional este catalogat ca „biet versificator tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în care a trăit“. Considerarea lui Eminescu ca un model demn de urmat ar constitui o erezie periculoasă, întrucât „ce poate fi demn de imitat în viaţa unui aventurier, care nicicând n-a făcut un studiu serios şi sistematic; care, corupt şi stricat în suflet şi în inimă, încă în tinereţe era deja blazat şi ostenit de lume şi pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte simţiri nobile, nu numai a cântat, ci şi a practicat erotismul animalic, până când, lovit de săgeţile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer şi a indienilor, iar trupul i s-a mai târât câţiva ani, până ce, în floarea vârstei, s-a dus şi el tot acolo; ce poate fi, mai zicem o dată, demn de imitat în viaţa unui atare om?“. Stupefiant (nu-i aşa?), dar nu mai puţin stupefiant decât finalul: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări ale timpului destule juguri. (…) Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat românii, care sunt carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru“ etc.
În 1903, Anghel Demetriescu îl opunea pe Eminescu… lui Alecsandri, considerându-l pe primul „tulbure şi torturat, exagerat în expresie şi violent în concepţie, cufundându-se în adâncul lucrurilor până la a divaga şi a fi neînţeles lui însuşi, boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod şi apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea“, dar şi „sărac şi nenorocit, nebăgat în seamă, exploatat chiar de cei ce-l preţuiau“. Acelaşi autor opina că Eminescu nu avea valoare nici ca poet, nici ca ziarist, fiind „un filosof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, prea mândru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit ca să se înalţe până unde mândria lui îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui şi prin împrejurările în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale“.
Atacurile antieminesciene se „clasificizau” în ediţia (primă şi ultimă!) din 1932 a lucrării „ştiinţifice” intitulată „Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, aparţinând doctorului C. Vlad – autodefinit ca „medic care se ocupă cu tămăduirea nevrozelor”. Mă voi referi în fugă (scornelile nu merită să te opreşti prea în amănunt asupra lor; mai multă atenţie trebuie acordată cărţilor serioase despre viaţa marelui creator, cum ar fi cele scrise de Ovidiu Vuia, N. Georgescu sau Călin Cernăianu!) la câteva pasaje despre care nu am curajul să pretind că ar fi cele mai dure, pentru simplul fapt că toată cartea e scrisă în stil bulevardier.
Autorul realizează o „schiţă” a structurii mintale a lui Eminescu, care, cică, ar corespunde diagnosticului clinic incontestabil de „skizoidie”, caracterizându-se prin: 1) neadaptare la realitate, înstrăinare progresivă de lumea externă, negativism; 2) narcisism extrem, ducând la „o pareză a afectivităţii faţă de toate impresiile ce-i vin din afară”; 3) întoarcere spre sexul propriu (ambiguitate a orientării sexuale, incapacitate de seducţie, izolare erotică); 4) grandomanie („Nu-l ţinea pe nimeni vrednic de a fi judecătorul său!”); 5) mizofilie (neglijenţă în legătură cu persoana proprie, care poate ajunge până la gatism); 6) masochism („Ca subiect a fost un sadic cu sine: îi plăcea să se chinuie, să-şi strice toate rosturile şi să fie nevoit a trăi în mizerie. (…) Ca obiect a fost un masochist, pentru că se complăcea în suferinţă până la voluptate”); 7) raptusuri (hotărâri bruşte, luate fără premeditare), bizarerii (atitudini ciudate, frizând patologicul), verbigeraţie („acel joc cu un singur cuvânt pe care-l vântură până la pierderea înţelesului”); 8) scindarea eului, pe două planuri – vertical şi orizontal.
Cheia de boltă a întregii teorii este chiar finalul cărţii, unde doctorul C. Vlad dezvăluie natura profund… umană şi, deci, perisabilă, a Doctrinarului Naţional, care, din geniu tutelar al civilizaţiei românilor, devine – printr-o trăsătură de condei – un om, un simplu om, un om banal, mediocru, vicios şi bolnav, care nu poate servi drept model nimănui din cei care-i vor urma: „Însă… însă, când stai şi te gândeşti, groaznic e acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur şi argint, ci din sărate şi amare lacrimi cristalizate. Un piedestal făcut numai din mărgăritare, dintre care fiecare reprezintă un fenomen de apărare a unei biete scoici contra colţurilor unor fire de nisip care se înfig neîndurător în frageda ei carne înfiorată de durere roză… Un piedestal…un fel de a se înşela pe sine. Un piedestal… un fel de atunci nu vroiai tu, acum nu vreau eu. Un piedestal, pe care şi-a înălţat cât mai sus spiritul, ca să aibă înălţimea necesară de unde să se prăbuşească definitiv… bietul om”. Câtă dreptate a avut sau n-a avut acest C. Vlad, ştim exact dacă-i cercetăm posteritatea… inexistentă! Eu, cel puţin, n-am auzit de el până n-am cumpărat cartea dintr-un anticariat. Eminescu, însă, i-a supravieţuit – şi lui şi tuturor celorlalţi detractori care i-au mânjit tronul voievodal…
În anii ’50, bolşevicii interziceau textele politice ale lui Mihai Eminescu, precum şi poeziile sale cu un pronunţat caracter patriotic şi naţionalist. Din toată opera lirică a marelui nostru gânditor, politrucii au preferat să popularizeze doar poemul „Împărat şi proletar”, căruia i s-au dat interpretări eronate şi abuzive. Concret, se intenţiona transformarea postumă a lui Eminescu într-un precursor al comunismului în România, ceea ce nu a fost în nici un caz. “Doina” a fost interzisă, iar retipărirea ei a avut loc tîrziu, în anii ’80, la insistenţele tânărului scriitor Corneliu Vadim Tudor, care s-a luptat pentru reproducerea integrală (fotocopiată), a volumului de “Poesii” publicat în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu la Editura “Socec”.
O altă tentativă de asasinat moral a săvîrşit-o Moses Rosen, la 12 octombrie 1980, prin întocmirea şi difuzarea unei delaţiuni de cea mai joasă speţă, în care folosea la adresa Poetului Naţional epitetele “huligan”, “fascist”, “legionar”, “pornograf” şi “sifilitic”. Rabinul cerea să fie topit întreg tirajul volumului IX din Integrala Operei lui Eminescu, pentru că, vezi, Doamne, ar fi dus la recrudescenţa antisemitismului în Ţara noastră. În realitate, alogenii încercau să pătrundă din nou cu cizmele murdare de noroi în sanctuarul spiritualităţii naţionale. Au protestat public împotriva acestei infamii numai trei personalităţi ale vieţii culturale din România: Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Oprea şi Pompiliu Marcea. La scurt timp după aceste evenimente, ultimii doi au murit în condiţii suspecte, iar singurul rămas în viaţă a pierdut dreptul de semnătură în presă vreme de cîteva luni.
După 1989, torţionarii lui Eminescu şi-au luat rolul în serios, odată cu venirea la Putere a internaţionaliştilor promotori ai unei direcţii antinaţionale. În ianuarie 1998, în revista “Dilema” (tipărită pe banii Guvernului României, adică ai cetăţenilor acestei Ţări) au fost găzduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringentă…”despărţirea de Eminescu”. Sub directul patronaj al lui Andrei Pleşu, călăii ideologici Nicolae Manolescu şi Zigu Ornea au pus lucrurile la punct în cel mai stalinist mod cu putinţă. În viziunea lor şi a ciracilor lor, Eminescu este o piedică împotriva integrării României în Europa, naţionalismul şi conservatorismul său fiind o frână în calea progresului societăţii. Aceste aberaţii, coroborate şi cu “demitizarea” vieţii şi operei eminesciene (adică târârea în noroi a marelui nostru înaintaş), duc la concluzia că avem de a face cu o maşinaţiune în toată regula, orchestrată de cercuri ostile românismului. Nu ar trebui să mire că reacţiile de apărare a memoriei lui Mihai Eminescu au venit din partea naţionaliştilor. Obiectiv privind lucrurile, singurii care au conştientizat holocaustul culturii române şi au încercat (uneori cu succes) să i se opună au fost intelectualii care au preluat moştenirea spirituală lăsată de către Doctrinarul Naţional.
Doi ani după campania din ”Dilema”, în 2000, apărea un alt scandalos text antieminescian, într-o publicaţie care, culmea blasfemiei, se numea… „Timpul”. Iată ce se afirma acolo: „E chiar puţin cinic să vorbim despre sărăcia lui Eminescu, despre felul în care a fost exploatat, în cazul unui om care câştiga, la «Timpul», circa o mie de dolari de astăzi. (…) Era un conservator, într-o perioadă când problemele României era (sic!) modernizarea şi paseist, într-o epocă în care interesant era, mai degrabă, viitorul decât trecutul”. Fără comentarii.
Lasă un răspuns