Din istoria relaţiilor româno-germane

Economia României interbelice se orientase, tradiţional, încă din primii ani interbelici, către ceea ce se cunoaşte şi se utilizează în sintagma „Puterile Occidentale”, respectiv Anglia, Franţa, Italia. În ciuda faptului că, până în 1939, raporturile economice româno-germane nu erau statuate pe un plan de strânsă colaborare, totuşi acestea se dezvoltau în spiritul multiplelor relaţii internaţionale stabilite de ţara noastră.

Dezvoltarea schimburilor economice româno-germane propriu-zise a început prin semnarea Protocolului privitor la lichidarea datoriilor financiare germane faţă de România, la 10 noiembrie 1928. Prin semnarea acestui acord, România renunţa la toate drepturile decurgând din art. 297, secţiunea a IV-a, partea a X-a, a Tratatului de la Versailles, privitoare la bunurile şi interesele germane în România. Protocolul din 10 noiembrie 1928 a fost urmat de un Protocol final, semnat la aceeaşi dată, care punea capăt diferendelor financiare existente între România şi Germania.

Un alt acord important pentru dezvoltarea schimburilor noastre economice cu Germania a fost Protocolul semnat la 18 iunie 1930, prin care se evidenţiau categoriile supuşilor ţărilor semnatare care urmau a beneficia de regimul naţiunii celei mai favorizate.

La 23 martie 1935 a fost încheiat Tratatul de Stabilire, Comerţ şi Navigaţie, prin care se stabilea cadrul juridic al viitoarelor schimburi economice între cele două state şi se reglementa problema navigaţiei. Urmare a acestui Tratat, s-au constituit şi au funcţionat, în reuniuni periodice, anuale sau semestriale, comisiile guvernamentale ale celor două state, care aveau să convină asupra dezvoltării schimburilor economice în Regatul României şi Reichul german.

Ruptura de substanţă din cursul politicii economice româneşti se poate remarca la sfârşitul anului 1937, odată cu instaurarea guvernului Goga-Cuza, care pe lângă asigurările liniştitoare date de către şeful efemerului guvern că va rămâne credincios tratatelor de alianţă şi prietenie, pigmentează în spiritul evoluţiilor politice şi economice ale vremii că urmăreşte, în acelaşi timp, să dezvolte mai rapid şi relaţiile cu Germania şi Italia, dorind să încheie un tratat de prietenie cu Germania.

Goga şi-a exprimat public intenţia de a încheia un tratat de prietenie cu Germania cu ocazia interviurilor acordate ziarului Berliner Tageblatt. În mod evident pentru acel moment politic, mai ales extern, în condiţiile în care diplomaţiile engleză şi franceză îşi exprimaseră public îngirjorarea faţă de previzibila reorientare a politicii externe româneşti, şeful guvernului nu a făcut public mandatul cu care a fost însărcinat Comenen, în ianuarie 1938.

În audienţa din 14 ianuarie 1938 la von Neurath, Comnen de­clara că guvernul român, potrivit afirmaţiilor preşedintelui Consiliului de Miniştri, „reprezintă forma evolutivă pentru normalizarea relaţiilor noastre cu Germania”. Guvernul ro­mân se arăta dispus să creadă că „Germania nu-i va cere abandonarea alianţelor şi o atitudine ostilă faţă de Rusia” şi reafirmă ideea dezvoltării tot mai accentuate a relaţiilor economice cu Germania, ţinând cont de legile geopolitice şi economice complementare.

În condiţiile expansiunii accentuate către est, a evenimentelor politice majore ale anului 1938, a sporit, în mod corespunzător, interesul economic al Germaniei faţă de România. La 2 februarie 1938, Funk, noul ministru al economiei naţionale a Germaniei şi “vechi prieten” al lui Comnen, declara ca dorea lăr­girea colaborării economice cu România, contribuind chiar la pu­nerea în valoare a bogăţiilor noastre”. Responsabilii politici români au înţeles în acest moment foarte clar care era viitorul politic şi economic al României. În Jurnalul său, Armand Călinescu nota la 13 martie 1938: “Evenimentele din Austria nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o primă etapă în planul de expansiune germană care cuprinde: statul naţional integral şi cucerirea de debuşeuri şi materii prime în Răsărit. Dunărea bulevard comercial şi strategic între est şi vest. Toate statele care au fost aşezate aici au suferit mari presiuni. Austria, apoi Cehoslovacia, ar urma România care are bază aeriană prin petrol”.

La 10 decembrie 1938 a fost încheiat un acord cu Germania, format din 14 protocoale separate, convenţii şi un schimb de scrisori diplomatice. Acordul prevedea ca schimburile economice dintre cele două ţări urmau să atingă o valoare de peste 250.000.000 RM. În cadrul acordului, contingentul de petrol exportat era fixat la 25 la sută din valoarea întregului export, conform prevederilor convenţiei bilaterale din 24 septembrie 1936. După München, România a urmat pe plan extern – aşa cum a precizat Grigore Gafencu, titularul Externelor la Bucureşti în perioada decembrie 1938 – mai 1940, o politică de realităţi. Ca urmare a creşterii rolului Germaniei în Europa Est-Centrală după ocuparea Austriei şi a regiunii sudete, România a acordat importanţă precizării raporturilor ei cu cel de-al III-lea Reich. Göring însuşi transmisese că suspiciunile Germaniei faţă de România puteau fi înlăturate în primul rând prin acordurile economice ce trebuiau realizate în timpul cel mai scurt.

Astfel, pregătindu-se intens de război, Germania nu ascundea interesul său faţă de România, mai ales că două dintre produsele de bază ale economiei naţionale româneşti – petrolul şi cerealele – erau absolut trebuincioase Reichuluipropunea Gafencu, “trebuie să studiem poziţiunea noastră pentru a fi pregătiţi să facem unele concesiuni Germaniei, dar în acelaşi timp să ne menţinem poziţiunile în toate chestiunile care ar primejdui independenţa şi suveranitatea noastră. În acest fel, poziţia ce-şi propunea România în perspectivă era cât se poate de clară: legături economice cu Reichul, însă în cadrul respectării independenţei şi suveranităţii naţionale. De asemenea, au fost semnate şi s-au derulat, în perioada premergătoare celui de al doilea război mondial, Tratatul asupra promovării raporturilor economice între România şi Germania din 23 martie 1939, Protocolul confidenţial româno-german din 24 aprilie 1940.

Prin Protocolul din 23 martie 1939 s-a hotărât întocmirea unui plan privitor la dezvoltarea şi orientarea producţiei agricole, prin cultivarea de noi produse, precum şi intensificarea culturii furajelor şi plantelor textile, dezvoltarea industriei agricole şi înfiinţarea de noi industrii, dezvoltarea industriei silvice şi a lemnului, înfiinţarea unei societăţi mixte româno-germane, care urma să aibă ca principal domeniu de activitate extragerea şi valorificarea petrolului, cu excutarea unui program de foraj şi prelucrare a ţiţeiului, colaborarea în domeniul industrial, crearea unei zone libere în care urmau să fie instalate întreprinderi comerciale şi industriale, ca şi construirea unei zone libere de antrepozite şi instalaţii de transbordare pentru navigaţia germană, dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, construirea de instalaţii de utilitate publică, conlucrarea cu băncile germane, în scopul finanţării diferitelor afaceri. Tratatul, cunoscut sub denumirea de „Planul Wohlthat” a constituit baza de plecare a colaborării economico-financiare româno-germane, pe baza căruia, ulterior, au fost semnate Acordul de credit din 4 decembrie 1940, Planul de colaborare pe 10 ani, Protocolul din 17 ianuarie 1942 şi Protocoalele din 17 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943. Dincolo de ceea ce oferă documentele de arhivă, Tratatul din martie 1939 trebuie privit sub toate aspectele lui, nu numai cele economice, dar şi cele politice.

Mergând în întâmpinarea cererilor Berlinului pentru iniţierea unor negocieri economice, regele Carol al II-lea şi-a dat asentimentul, la începutul lunii februarie 1939, pentru sosirea unei delegaţii germane la Bucureşti. Astfel au debutat tratativele economice româno-germane, care s-au desfăşurat pe parcursul mai multor runde. În cadrul celei dintâi runde (13-22 februarie 1939), delegaţii germani au avansat prevederile unui proiect de tratat ce convergeau spre subordonarea economiei României intereselor Reichului: adaptarea economiei româneşti nevoilor Berlinului, mai ales în ceea ce privea agricultura; dezvoltarea unei industrii germano-române de petrol; exploatarea în comun a resurselor subsolului românesc, a pădurilor şi dezvoltarea unor industrii exportatoare în Germania.

Runda a doua a negocierilor economice (10-15 martie 1939) a fost iniţiată de partea germană, sub presiunea evenimentelor generale ce au premers intrării Wehrmachtului în Praga la 15 martie 1939. Propunerile prezentate de această dată de germani mergeau mai departe decât cele din februarie 1939, acum solicitându-se, de pildă, crearea unor întreprinderi economice mixte sau a unor unităţi economice germane în România, care să producă bunuri necesare Germaniei şi să le exporte pe piaţa germană, zone libere în porturi etc. Delegaţia română a prezentat, în replică, aşa-numitele contrapropuneri, care nu ascundeau faptul că pretenţiile hitleriste depăşeau cadrul strict economic admis pentru purtarea negocierilor.

În acest stadiu se aflau negocierile economice româno-germane când a intervenit, la 15 martie 1939, ocuparea întregii Cehoslovacii de către hitlerişti. Avantajul căpătat de Reich după invadarea Cehoslovaciei a servit cu prisosinţă delegaţilor germani în cadrul rundei finale a negocierilor economice de la Bucureşti (16 – 23 martie 1939) pentru intimidarea autorităţilor române, smulgându-le la sfârşit semnătura pe un acord economic valabil pe cinci ani.

Tratatul economic româno-german a fost semnat la 23 martie 1939, la Bucureşti. Din punctul de vedere al guvernului român a reprezentat un act politico-diplomatic care a pus capăt presiunii germane. Era un tratat economic, dar cu importante consecinţe politice: “Pentru germani economicul e important şi decisiv, iar politicul element de şantaj. […] Noi vrem să ne asigurăm fruntariile şi plătim”, nota Armand Călinescu la 14 martie 1939, ştiind că singurul lucru pe care îl mai dorea Germania era petrolul “pentru a se asigura”. Considerat multă vreme drept un act care înrobea România, tratatul a fost interpretat mai recent ca acordând o largă posibilitate de opţiune guvernului de la Bucureşti, un debuşeu economic pentru România şi o emancipare de sub tutela anglo-franceză. Ceea ce scria ziarul “Deutsche Allgemeine Zeitung” din 29 martie 1939, este o sinteză a avantajelor reciproce pe care acest tratat le prezenta şi întăreşte opiniile mai sus enunţate: “Nu încape nici o îndoială că acordul întăreşte simţitor poziţia economică şi o dată cu ea şi poziţia politică a Germaniei.

În acelaşi timp însă aduce avantaje mari României, avantaje care, examinate prin prisma cifrelor, sunt poate cu mult mai mari ca ale Germaniei. Ea nu câştigă numai o piaţă permanentă, care plăteşte bine, ci îşi asigură colaborarea unui partener cu multă experienţă economică, cu o înaltă tehnică şi mult spirit de organizare”. Trecând dincolo de retorica gazetărească angajată în sublinierea rolului Germania de partener economic aproape dezinteresat, se ştie deja foarte clar că aceasta era vital interesată de petrolul şi grâul românesc, dar nu mai puţin adevărat este faptul că România avea mult de câştigat din această alianţă şi ar fi avut şi mai mult dacă ar fi respectat întru totul clauzele tratatului.

Protocolul confidenţial româno-german din 24 aprilie 1940 a stabilit normele pentru exportul românesc în Germania şi exportul german în România. Evoluţia viguros ascendentă a Germaniei a determinat o treptată reorientare a politicilor economice ale României către aceasta, direcţie finalizată prin integrarea ţării noastre în sistemul economic al Axei, odată cu semnarea acordului economic cu Germania, urmare directă a aderării la Pactul Tripartit. Urmare directă a semnării adeziunii României la Pactul Tripartit, la 4 decembrie 1940 a fost încheiat acordul economic româno-german. “Protocolul asupra colaborării româno-germane la realizarea unui plan de 10 ani pentru refacerea economiei româneşti”, semnat din partea germană de Carl Clodius, iar din partea română de Constantin Grecianu, ministrul României la Berlin, şi de V. Dimitriuc, subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale pentru problemele petrolului, cuprindea opt puncte.

Socotit în literatura predecembristă ca reprezentând totala aservire economică a României faţă de Germania nazistă, consecinţele acestuia pentru economia românească ar trebuie reevaluate, în lumina documentelor de arhivă.

Printre prevederile care ar putea fi socotite, cel puţin teoretic, avantajoase pentru dezvoltarea în perspectivă a economiei româneşti se numără sprijinul acordat de Germania pentru planul pe un deceniu privind reconstrucţia economică a României, avantaje în procurarea maşinilor şi materialelor, în calcularea preţurilor şi în reglementarea plăţilor, credite pe termen lung, în condiţii speciale, dezvoltarea cooperării existente în domeniul agricol şi forestier, promovarea producţiei industriale în cadrul noii ordini economice, Germania sprijinind şi finanţând dezvoltarea industrială a României. Pe de altă parte, se specifica că “piaţa germană trebuie să rămână un debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independent de crizele economice”. La 28 februarie 1941, “Berliner Boerserzeitung”, analizând acordul semnat între România şi Germania, trăgea concluzia: “Creditul de zece ani acordat de guvernul german României poartă un procent foarte redus şi el n-a stânjenit în nici un fel suveranitatea ţării şi n-a ştirbit substanţa avutului naţional”.

Pe durată mai lungă, aderarea la Pact a reprezentat acceptul României de a participa alături de puterile Axei la lupta împotriva U.R.S.S. O dată cu integrarea tot mai accentuată a României în sistemul Axei s-au intensificat şi pregătirile militare, politice şi economice pentru intrarea ţării în război. Cauza intrării României în război a sintetizat-o în mod strălucit Grigore Gafencu, în acel moment ministru al României la Moscova, în răspunsul dat întrebării puse de Molotov cu privire la participarea ţării noastre la ostilităţi: “lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei… Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată [în iunie 1940], din nenorocire, de guvernul sovietic. Ceea ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*