Dumitru Vacariu – un soldat al amintirilor…

Scria cineva că omul este în sine un soldat care tot cară o raniță mereu mai grea de amintiri, chipuri, întâmplări. Își cară propria viață. Pentru unii mișcarea pare ușoară, simplă, neîngreunată de ruxacul aproape gol. Or tocmai ăștia sunt aplecații, gârboviții nimicului. Mai sunt ceilalți, neorgolioșii în valoare. Pășesc clar, luminați de propria viață.

 *

– Zăresc în spatele dumitale, dragă domnule Dumitru Vacariu, copleșitor, Muntele. Un munte învârstat de bucurii, de durere. Și încă nu știu cât de bine te descopăr: prozator, poet, cercetător al feluritelor așezări ale gândului în litere, în Cuvânt. Și nu știu de unde și ce peceți, mângâieri sau răni, se pot dezveli între noi acum, la atâta iarbă risipită în clădăria celor mai bine de optzeci de ani. Iarba de acasă, de la Pipirig.

– Da, frumoșii ani ai copilăriei de dinainte de coasa războiului, puțini, doar zece-doisprezece. Au urmat ceilalți, încărcați de foamete, de mizerie și tot ce a făcut să am o viață foarte complicată. Așa a fost să fie. Fiecare cu viața lui, cu păcatele lui – cum spun înțelepții satului. Situațiile grele prin care am trecut m-au învățat să nu mă plâng, să nu mă irosesc, ci să fiu fericit cu ce am, cu ce mi-a dat Dumnezeu. Și cea mai mare fericire a mea a fost fetița care, la rândul ei, ne-a dăruit o alta, nepoata, cei doi ochi ai bucuriei mele de a fi. Mă uit la ele ca-ntr-o oglindă din care refuz să percep umbrele unor cumplite împrejurări care m-au irosit dar nu m-au și îngenuncheat. Dar umbrele acelea, coșmarul nu poate fi șters. Imposibil. Ce fel de memorie poți avea fără memorie?

– Citeam o carte a unui prieten, Gică Manole, o nouă carte închinată lui Ștefan cel Mare. Și-mi alunecau ochii din carte spre copii, spre tinerii care treceau nevibrați pe sub umbra statuii ecvestre a marelui voievod. Și mă înspăimânta gândul că, uite lună de lună, fiecare e a mea dar și a lui Ștefan, cum și acest iulie. Or dacă între marile modele ți-l refuzi pe Ștefan, îți refuzi identitatea. Nu mai ești nimeni. Și-mi cer iertare că vorbesc despre îngustarea memoriei ștefaniene unui om care a fost martirizat pentru iubirea de Ștefan.

– Ștefan a avut un rol uriaș în viața mea. L-am divinizat chiar înainte de a fi numit și Sfânt. Iar faptul că Sfântul de la Putna mi-a dat cel mai trist moment din viață nu e o vină a lui, ci a stării în care a fost adusă țara noastră, bolșevizată și aruncată la marginea lumii de niște oameni total insensibili la frumos și la bine, de niște oameni străini de neam și de sufletul acestui popor. Rostind Ștefan continui cu propriile versuri închinate lui, versurile care mi-au adus în 1958 cei opt ani de condamnare. Condamnarea a fost dată însă pentru așa zisele fapte anti-revoluționare din 1957. Atunci, împreună cu alți colegi de la filologie și de la istorie, am organizat pentru Iași și Putna împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare. Studenți din toate centrele universitare au venit la Iași, au mers cu trenul la Putna, s-au manifestat extraordinar. A fost un act de cel mai frumos bun gust, de normalitate, de adevărat patriotism. Ei bine, după un an ne-am trezit arestați și învinuiți de activitate contra-revoluționară. Pentru mine a cântărit foarte mult o poezie pe care o scrisesem la o oră de curs a profesorului Ciopraga, și o întinsesem prietenului din fața mea, Aurelian Popescu, mare folclorist, Dumnezeu să-l ierte – a murit demult. Poezia s-a scris singură aproape, a izvorât din adâncul meu în doar câteva minute.  Popescu a citit-o și s-a ridicat brusc, ieșind din sală. S-a dus la Zub, în amfiteatrul de la facultatea de istorie, l-a scos, m-a chemat și pe mine cu un gest în ușa întredeschisă a amfiteatrului. A venit și Brudiu Mihalache și au citit ei poezia și Zub mi-a spus atunci că este singura mea lucrare lăudabilă. Mda.

– Opt ani de recluziune, un timp care v-a marcat profund, v-a dat alte determinări pentru perioada de supraviețuire, de umbră în spate, de reducții diverse. Așa se explică, ca o măsură personală de protecție în zona creativă, scrierea de pagini adresate vârstei tinere, copiilor.

– Întradevăr, am început să scriu piese de teatru pentru copii. Trei dintre ele au fost jucate la mai bine de zece teatre de profil din țară. ”Aventuri în pădurea vrăjită” sau ”Bing-Bang-Bang”. Teatrul ”Luceafărul” din Iași a fost în turneu prin Asia (India, Pakistan, Iordania), pe urmă în Europa. Muzica era a lui Sabin Pautza, o muzică extraordinară de frumoasă. Și mi-a părut rău că această piesă care nu are nimic de-a face nici cu partidul, nici cu guvernul, nici cu ”iubitul conducător”, nu s-a mai pus în scenă.

– Lipsa de memorie. Lipsa de memorie imediată: trece acela pe lângă tine dar pentru că nu are un interes de moment, nu te recunoaște, ai dispărut, ești o opacitate stingheritoasre ochilor lui. Și mai este și memoria adâncă: te știe, te recunoaște dar te amână ca relaționare. Face gestul, a, da, mai ești, mai exiști, bine, trebuie neapărat să ne mai vedem, să mai discutăm. Aiurea. Cât despre Bing-Bang-Bing știu și dau mărturie că a fost cea mai reușită realizare a acelui timp.

– Lucrând la Muzeul literaturii, având în cercetare documente literare, am fost preocupat nu numai de studiile de profil dar și de strângerea valorilor culturale de patrimoniu din toate localitățile țării, atât de necesare muzeelor din Iași și asta este marea mea realizare. Dacă ați trecut pe la Casa Dosoftei cred că ați văzut ce înzestrare extraordinară are. Totul și toate le-am descoperit și adus eu și prietenii devotați culturii. Pr parcurs am adus și cărți, documente, fotografii, valori imense – și pentru Casa Pogor, și pentru celelalte care s-au deschis în acea perioadă.

– Un Ioanide al muzeelor. Cel puțin șapte dintre acestea datorează poate chiar existența lor, prin trupul valoric constituit, scriitorului, neliniștitului cărturar Dumitru Vacariu.

– Aceasta este averea mea sufletească. Mie îmi pare rău și-mi pare rău c-o spun, dar dacă am pornit-o, las să se rostogolească. Îmi pare rău că nu se recunoaște faptul acesta. Și n-o spun cerându-mi statuie, Doamne ferește, dar colosal e că cei care au venit după mine și-au adjudecat munca mea. M-a durut. Mă doare.

– Și aceștia viețuisc în cultură, funcționăresc prin cultură. Nu înțeleg că viața, existența muncită a celui de alături este o carte deschisă căreia este păcat să-i înnegrești literele. N-au înțeles nimic din parabola devoțiunii propuse de Dumitru Vacariu. Și mă gândesc la timpul pe care l-ați frământat prin colburi, și noroaie și aprige ierni pentru revelarea unei personalități a spațiului rural: Vasiliu Tătăruși. Și uite că am uitat să întreb în doara necesară imposibilului ca posibil, dacă sunteți din Pipirig ce neam ați fi cu Ion Creangă?

– Păi mama se trăgea din familia Gheorghiță, înrudită direct cu familia lui David Creangă. La Bojdeucă există arborele genealogic al lui Creangă și este trecută și mama, Maria D. Vacariu, cu nouă copii. Că nouă am fost, nouă lăstari din arborele Creangă. Niciodată nu am făcut caz cu această înrudire. Nici ca elev, nici ca student. Nu țineam la asta deși, dacă veni vorba, trebuie să spun că admirația mea profundă, formată din copilărie, este pentru Coșbuc. Frații recitau din el dar și din versurile unui alt poet, nu unul mare ca poet dar care a simțit extraordinar de adânc sufletul țăranului român. Este vorba de Vasile Militaru, cel care a scris cea mai frumoasă poezie închinată mamei: A venit aseară mama/ din sătucu-i de departe/ca să-și vadă pe feciorul…

– Mărturiseați că v-ați refuzat reamintirea răstignirii propriei tinereți. Ceva imposibil cum o și demonstrează unele personaje din cărțile domniei-voastre, procesele pe care, în plan creativ, le deschideți aducând în boxa istoriei torționarii, mai ales pe cei care, aflați în structurile puterii de atunci, au dezertificat de valori reale cultura, societatea română. Personal sunt îngrozit de viteza accelerată a multora dintre semenii noștri, viteză care șterge contrastul, sensurile. Din viteză nu poți percepe nici statuile de voievozi, nici scriiturile patetice din nelumina pușcăriilor comuniste și nici persoana, persoanele, lumea în care alergi. O lume amestecată, consumatorismul din varii ipostaze consumându-i pe acești alergători în fals.

Dureroasă și tristă este istoria acestui neam. Referitor la cărțile mele, sigur, în unele romane am reflectat nu doar aspecte din viața mea de pușcăriaș politic ci și multe situații prin care au trecut nu numai prieteni ci și dușmani de-ai mei. Însă ceea ce s-a petrecut în perioada comunistă la noi a fost, cel puțin pentru mine, de neînțeles. Și cu toate acestea am ajuns la o concluzie, într-un fel, bizară. Eu cred că nu culoarea politică îl determină pe om să activeze într-un anumit fel ci sufletul lui și dorința de a face sau nu ceva omenesc, ceva înălțător, ceva frumos, ceva plăcut, pentru că și în perioada comunistă am întâlnit oameni, chiar și în pușcărie, printre așa-zișii paznici, torționari, am întâlnit oameni în ochii cărora citeam mila și suferința pentru suferințele noastre, ale deținuților. Și mi-am dat seama că și oamenii aceștia, puțini la număr, și ceilalți, sigur, sunt germenii care duc istoria acestui popor înainte. Adică este sămânța aruncată de Dumnezeu în lume pentru a perpetua specia umană.

– Vorbeați de Coșbuc și nu-mi iese din minte bustul lui găurit de gloanțele urii hortyste. O răzbunare schizoidă, amprenta unei boli prelungite în astăzi. Și mă gândeam gândind, auzindu-vă, la zona aceea impermeabilă criticii literare, zona mesajelor imposibil de măsurat cu măsura literei.

– Întotdeauna am fugit de oamenii răi. Nu de frică ci dintr-un sentiment care poate că nu are nici un nume. Dar nu pot să-i suport pe ticăloși, bestiile. Și sunt ticăloși de toate categoriile și în politică și absolut în toate domeniile. Îmi pare rău că am deschis discuția asta dar poate că, într-un fel, este o pedeapsă pentru mine faptul că nu-i pot suporta pe foarte mulți dintre oameni, fie că se numesc ei prietenii mei sau dușmanii mei. De multe ori în foști prieteni descopăr oameni care mi-au făcut rău fără să știu, așa cum în dușmani se adeverește obișnuința născută în a face rău.

– Cum să obții armonice la o orgă stricată, cum să cânți la patru mâini cînd celălalt uită de degete fiind un om al pumnului? Toate acestea, plus criza relației scriitor-cititor v-au determinat să abdicați în zona creației?

– Știți, de câteva săptămâni adun lucrări mai vechi și mai noi, unele edite altele inedite, dedicate copiilor. Și rămân uimit, recitind unele din scrierile mele de altădată, de sentimentele trăite atunci. Vor ieși două volume dedicate copiilor, unul de poezie și altul de proză sau un singur volum de 300-400 de pagini. Scrierile acestea cum și dragostea pentru copii ar putea fi piatra de temelie sau lespedea care se pune deasupra întregii mele activități. Sigur că țin și la celelalte cărți dar lucrările închinate copilăriei au pentru mine o valoare mult mai mare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*