
Liturghie la Episcopie, în Catedrala Mare. Desupra tuturor, pe flancuri, un dublu drum al Crucii: al lui Cristos, înveșnicit în esența plăcilor de piatră și, în registru secund, scene din viața și martiriul Fericitului Anton Durcovici. O ușoară vibrație a pânzelor. Din laturele altarului, pași, mișcare. Pașii apăsați, sigilii în marmură – Episcopul și, în oglindă, complementari, eterici, monseniorul. Liturghia.
Încerc să înving surditatea tot mai confortabil instalată dar nu auzul mă supără ci un altceva, o prezență dureroasă, o rană pulsând sincopat, un halou înnăbușit, suferință. Și mă absoarbe brusc Cearcănul Durerii din care pupila Martirului se prăbușește în mine. Ciudată stroboscopie: copilul trece spre adolescent, se recompune sub mitra episcopală, lumină de veghe din care o scintilație, un semn mă obligă să translez în nouăzeci de grade spre altar unde Maica Maicelor aleargă într-o tornadă de culori, alergare țipată și ochii, cearcăne cât durerea unui întreg Univers. Tusea învecinată mă recompune, un spațiu de sunete, cuvinte și ceva care explodează în creier: periplul lașității. ”Torționarul, argumentează clar preotul, și-a explicat sălbăticia animalică prin frică. Din frică a rupt ligamentele aproapelui, din frică a smuls bucăți vii din trupul deținutului. Frica de a dovedi ascultarea, supoșenia”. Ciudată scoatere de sub anatemă a monstrozității unuia sau altuia. Și mă ridic sau mi se pare că mă ridic pentru a privi, eu însumi cearcăn, la oamenii din jur, la bărbații în vârstă. Care dintre aceștia va fi fiind cel care, dintr-o lașă întârziere a mărturisit propria Golgotă, înfingerea suliței în trup de trup, cum soldatul roman în coasta lui Isus?!
Bancheta de așteptare la scaunul de spovadă e goală. Ușa confesionalului deschisă, un cearcăn fără pupilă. Cui să-i mărturisesc propria frică de a fi învecinat călăului? De a-i accepta prezența aici, sub dubla Cale a Crucii?
Dinspre altar, caldă, armonioasă, vocea: ”Dăruiți-vă Pacea!” și palmele se întrețes pe geometrii variabile, o textură vie a iertărilor. Sub cearcănul îndurerat al episcopului martir întind palma, ating degete eu, păcătosul care nu am puterea de a ierta torționarul. Nu te odihnești cât trebuie, spune soția, împărtășindu-mi irul agheasmei. Ai ochii încercănați. Ce te doare? Sufletul, răspund. Mă doare sufletul și gândul că frica, lașitatea nu sunt scrise între păcatele capitale.
Aparut in ziarul Natiunea Bucuresti