Sub cearcănul episcopului martir…

Liturghie la Episcopie, în Catedrala Mare. Desupra tuturor, pe flancuri, un dublu drum al Crucii: al lui Cristos, înveșnicit în esența plăcilor de piatră și, în registru secund, scene din viața și martiriul Fericitului Anton Durcovici. O ușoară vibrație a pânzelor. Din laturele altarului, pași, mișcare. Pașii apăsați, sigilii în marmură – Episcopul și, în oglindă, complementari, eterici, monseniorul. Liturghia.

Încerc să înving surditatea tot mai confortabil instalată dar nu auzul mă supără ci un altceva, o prezență dureroasă, o rană pulsând sincopat, un halou înnăbușit, suferință. Și mă absoarbe brusc Cearcănul Durerii din care pupila Martirului se prăbușește în mine. Ciudată stroboscopie: copilul trece spre adolescent, se recompune sub mitra episcopală, lumină de veghe din care o scintilație, un semn mă obligă să translez în nouăzeci de grade spre altar unde Maica Maicelor aleargă într-o tornadă de culori, alergare țipată și ochii, cearcăne cât durerea unui întreg Univers. Tusea învecinată mă recompune, un spațiu de sunete, cuvinte și ceva care explodează în creier: periplul lașității. ”Torționarul, argumentează clar preotul, și-a explicat sălbăticia animalică prin frică. Din frică a rupt ligamentele aproapelui, din frică a smuls bucăți vii din trupul deținutului. Frica de a dovedi ascultarea, supoșenia”. Ciudată scoatere de sub anatemă a monstrozității unuia sau altuia. Și mă ridic sau mi se pare că mă ridic pentru a privi, eu însumi cearcăn, la oamenii din jur, la bărbații în vârstă. Care dintre aceștia va fi fiind cel care, dintr-o lașă întârziere a mărturisit propria Golgotă, înfingerea suliței în trup de trup, cum soldatul roman în coasta lui Isus?!

Bancheta de așteptare la scaunul de spovadă e goală. Ușa confesionalului deschisă, un cearcăn fără pupilă. Cui să-i mărturisesc propria frică de a fi învecinat călăului? De a-i accepta prezența aici, sub dubla Cale a Crucii?

Dinspre altar, caldă, armonioasă, vocea: ”Dăruiți-vă Pacea!” și palmele se întrețes pe geometrii variabile, o textură vie a iertărilor. Sub cearcănul îndurerat al episcopului martir întind palma, ating degete eu, păcătosul care nu am puterea de a ierta torționarul. Nu te odihnești cât trebuie, spune soția, împărtășindu-mi irul agheasmei. Ai ochii încercănați. Ce te doare? Sufletul, răspund. Mă doare sufletul și gândul că frica, lașitatea nu sunt scrise între păcatele capitale.

Un răspuns la “Sub cearcănul episcopului martir…”

  1. aurel bruma spune:

    Aparut in ziarul Natiunea Bucuresti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*