Țuica scurtă…

Stelică era în clasa a șasea. Locuia în satul Coada Cornetului și școala o făcea la Balta. Distanța de trei kilometri dintre cele două sate o parcurgea zilnic, dimineața și după-amiaza, pe jos.

Fratele mai mare, Constantin, era în armată. În trei ani a venit o singură dată acasă. Pentru acea învoire de câteva zile, părinții, Ioniță și Anica, s-au pregătit cu înfrigurare, cu mult timp înainte. Voiau să organizeze o clacă la tors și să cheme la ea tot satul, ca să se distreze toată lumea, să se bucure și fiul lor, militărașul. Pentru asta, dăduseră lui Victor Pârvănescu, vestitul lăutar al muntelui, o baniță de grâu drept arvună, ca să vină să cânte la clacă. Pregătiseră cu grijă zece litri de țuică scurtă de prună, tare ca focul, cum numai palinca ardelenilor mai era. Pentru aceasta, când făcuseră cu cazanul, trăseseră la fiecare fiertură câte un litru de țuică din primii cinci pentru musafiri mai de seamă, apoi lăsaseră să curgă cât crezuseră ei, țuică de calitatea a doua, pentru musafiri de duzină. Pețiseră pe Tița Tătucu de la Cernavârf și aceasta urma să vină cu părinții și cu părintele Ilie Izverceanu, s-o cunoască și Constantin cu acest prilej. Nu se puteau face de râs cu țuică slabă, cu poșircă! Ioniță Zoican era om vestit în partea muntelui și nimeni nu trecea prin sat, pe la poarta lui, să nu fie cinstit cu un pahar de țuică și o gură de mâncare.

Damigeana cu cei zece litri de țuică scurtă au așezat-o în odaia bună, odaia de musafiri, între sobă și pat, ca nu cumva s-o lovească cineva și să se spargă, Doamne ferește! Sub pat era sucala cu țevi și vârtelnița, pe care le folosea Anica și soacra ei, maica Lena, la țesut, iarna. Ioniță Zoican a pus în vedere la toți ai casei să nu se atingă de dimigeana cu țuică scurtă și nici să ia cumva din ea, ca să aibă la clacă, atunci când va veni Constantin din armată. Stelică a început să-i dea târcoale damigenei încă din primele zile. Avea țuică destulă în beci, în butoaie, adunată de mai mulți ani pentru zile albe și pentru zile negre. Părinții nu încuiau beciul ca el să nu poată intra când îi era voia, dar… parcă ,,fructul” oprit îl atrăgea ca un magnet. Nu trebuia să miște dimigeana, fiindcă se putea sparge. Trebuia să găsească o soluție simplă, să poată bea, fără să lase urme. Tot căutând în dreapta și în stânga, a dat de sucala de sub pat. În cutia sucalei a găsit țevile. Era exact ceea ce căuta. A desfăcut ușor dopul dimigenei, a introdus o țeavă și a tras. A înghițit o gură, două, dar arzimea de pe gât l-a oprit. Era prea tare pentru el! A mâncat repede ce-i lăsaseră părinții plecați undeva în câmp, la cules de porumbi, a luat vitele și a plecat cu ele la pășune. A doua zi, când a venit de la școală, nu era nimeni acasă. Mâncarea îl aștepta pe masă. Ispita era tot mai mare. Țuica scurtă din dimigeană era tare, ardea pe gât, dar avea ceva care-i plăcea, un gust aparte. S-a dus din nou la dimigeană și a mai băut două guri. Așa a urmat multă vreme. Când n-a mai ajuns țeava, a înnădit două și chiar trei țevi și putea astfel să ajungă până la fundul dimigenei. Țuica îi făcea o foame de lup. Pofta de mâncare, drumul de șase kilometri zilnic, alergătura de după capre, îl făcuseră să se dezvolte văzând cu ochii. Chiar și la școală ajunsese pe primul loc la trântă. Nu era bătăuș, dar la luptă dreaptă nu-i ședea unul în față…!

Iată că a venit și fratele Constantin din armată. Ioniță și Anica Zoican au dat sfoară-n sat și au invitat toată lumea la clacă la tors de lână. Au venit care mai de care. Gazdele au tăiat vite, au pregătit mâncare bună. A venit și Tița cu părinții, cătători de casă, împreună cu Părintele Ilie Izverceanu, s-a umplut oborul de lume. Numai Victor Pârvănescu n-a venit cu vioara lui. Luase banița de grâu, mâncase și băuse bine, dar de venit n-a mai venit. Au adus, în schimb, flăcăii satului fluierele și, în frunte cu celălalt frate al lui Stelică, cu Nicolae, au început să cânte de mama focului.

Ioniță Zoican s-a dus în odaia bună să desfunde dimigeana, să le dea la toți țuică de-a scurtă, așa cum știuse el să facă… Damigeana aproape goală! Nu-i venea să-și creadă ochilor. Anica nu știa nimic, Stelică s-a jurat că usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i pute, maica Lena a ținut una și bună: n-a umblat și n-a umblat. Mare comedie! Cine a luat țuica din dimigeană? Stelică a tras-o pe muica Lena de mânecă și i-a șoptit la ureche: „- Muică Lenă, să spui că mata ai băut țuica!” . „- Cum așa?!”. „- Să spui mata așa, s-o iei asupra mata, lasă că-ți spun eu mai multe mâine!” Bătrâna a înțeles despre ce e vorba. ,, – Bine, muică, bine, o iau asupra mea, mânca-l-ar mama!” Apoi cu voce tare: „- Mă, Ioniță, mă, să știi, mamă, că eu am băut țuica!” Bărbatul s-a stăpânit și n-a zis vorbe rele, iar copilul a venit cu soluția salvatoare: „- Tăticule, mai sunt trei-patru chile de țuică scurtă în dimigeană! Hai să mai punem peste ea trei-patru de cealaltă și se face o țuică bună! Să n-o cerți nici pe muica, că știi cât a muncit și ea toată toamna!”

Așa a făcut Ioniță Zoican și musafirii, după ce au băut bine, s-au pus pe chefuit și pe joc până s-au revărsat zorile, de-a rămas de pomină claca aceea. Constantin s-a îndrăgostit în acea noapte de Tița și când a terminat armata au făcut nuntă mare și au trăit fericiți până la bătrânețe.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*