Documente de arhivă: Raportul nr. 6 al lui Grigore Gafencu către Mihail Sturdza, ministrul de Externe al României, referitor la relaţiile germano-sovietice şi impactul lor asupra României (21 octombrie 1940)

Domnule ministru,

În raportul meu trecut am cercetat reacţiunile sovietice după încheierea Pactului Tripartit. Cum înţeleg Puterile Axei să răspundă la aceste reacţiuni este ceea ce voi căuta să lămuresc în raportul de faţă.

Am auzit în mai multe rânduri pe cei mai autorizaţi reprezentanţi ai Axei la Moscova plângându-se că guvernele de la Berlin şi Roma, deşi sunt hotărâte să păstreze cele mai amicale raporturi cu Sovietele, nu ţin îndeajuns seama de susceptibilităţile cercurilor germano-ruse. Aceste plângeri, oricât de fireşti ar fi din partea unor pionieri ai apropierii din Axă şi Rusia, care au o deosebită sensibilitate pentru ceea ce poate primejdui opera lor, dovedesc totuşi că erau în vremea din urmă unele motive mai serioase de îngrijorare. Arbitrajul de la Viena, convocarea unei comisii europene dunărene la Viena, fără participarea Rusiei, acordul militar germano-finlandez şi mai ales Pactul Tripartit au provocat la Moscova unele supărări, care nu s-au manifestat pe faţă decât printr-un şir de dezminţiri oficiale, dar care ar putea avea o înrâurire mult mai adâncă asupra politicii Sovietelor. La aceasta se adaugă nedumerirea pricinuită de trimiterea în România a formaţiunilor de instrucţie germane. V-am transmis şi tălmăcit comunicatul Tass, care sub forma obişnuită de „dezminţire” se plânge deschis că guvernul sovietic nu a fost înştiinţat „în timp util” despre „scopul şi efectele” acestor formaţiuni militare (Domnul von Schullenburg, la întoarcerea sa, a protestat împotriva acestui comunicat, amintind că însărcinatul său cu afaceri, domnul von Tippelsckirch, a dat din vreme domnului Molotov informaţiile necesare).

Nimeni nu îşi închipuie că aceste nemulţumiri vor scoate Rusia din atitudinea ei de „neutralitate”, pe care o afirmă cu orice prilej, şi pe care pare să o afirme cu atât mai multă stăruinţă cu cât e mai supărată.

Ambasadele Axei, ca şi ambasadele anglo-saxone sunt deopotrivă convinse că Rusia se teme prea mult de Germania pentru a avea reacţiuni politice „imprudente”. Sovietele se vor mărgini să-şi manifeste nemulţumirea în mod indirect, îngreunând, de pildă sistemul comerţului şi comunicaţiilor cu Puterile Axei (hotărârea neaşteptată de a lărgi calea ferată Cernăuţi-Lemberg, stânjenind astfel traficul româno-german şi mai ales tranzitul tankurilor de petrol poate, dacă nu se va reveni asupra ei, avea consecinţe supărătoare pentru Germania).

Şi se vor mulţumi, în ceea ce priveşte atitudinile lor politice, să urmărească cu interes şi nu fără simpatie înarmarea şi pregătirile militare americane.

Faţă de această frământare a cercurilor politice sovietice, Puterile Axei pot lua fi o atitudine de nepăsare şi de categorică afirmare a intereselor lor, fie o atitudine prevenitoare, căutând să liniştească şi să înlăture aprehensiunile ruseşti.

Ambasadele Axei sunt pentru a doua alternativă.

Scopul călătoriei domnului Schullenburg la Berlin – ştiu asta chiar de la Rosso – a fost să convingă guvernul german că Rusia trebuie „menajată”. Rezultatul dorit a fost obţinut cu atât mai uşor, cu cât domnul Ribbentrop este un partizan convins al politicii de colaborare germano-sovietică, pe care el însuşi a consfinţit-o prin pactul de prietenie de anul trecut.

Contele Schullenburg – o ştiu tot de la ambasadorul Italiei – s-a întors pe deplin mulţumit de la Berlin. Chiar el mi-a declarat că „raporturile cu Rusia trebuie să rămână foarte bune” şi a pus accentul pe „foarte”. A adăugat: „tot ce se vorbeşte despre neînţelegerile germano-ruse e curată prostie”.

Se pare că ambasadorul Germaniei a primit instrucţiuni deosebite pentru:

a) a da lămuriri liniştitoare cu privire la formaţiunile germane trimise în România;

b) a da răspuns favorabil chestiunii Dunării;

c) a pregăti încheierea unui pact de neagresiune ruso-japonez;

d) a cerceta cu guvernul rus compensaţiile eventuale cu care s-ar mulţumi Rusia în urma împărţirii zonelor de influenţă în lume cum a fost stabilit prin Pactul Tripartit (e cu putinţă ca Germania să vorbească în această privinţă guvernului sovietic despre posibilităţile ce i se deschid spre Persia şi Golful Persic).

Germania pare deci hotărâtă ca în lunile care vin şi îndeosebi în săptămânile care ne mai despart de alegerea preşedintelui SUA – săptămâni în care diplomaţia germana va fi tot atât de activă în lume ca aviaţia german asupra Angliei – să „menajeze” Uniunea Sovietică.

Ce înrâurire ar avea aceste menajamente asupra problemelor care ne interesează?

I. Problemele dunărene

Rusia aştepta de la 15 septembrie răspunsul din partea Germaniei la pretenţiile ei dunărene, pe care le-a formulat în scris. Domnul Molotov a remis atunci domnului Schullenburg o notă prin care cerea înlăturarea Comisiei Europene a Dunării şi alcătuirea unei comisii noi, compusă numai din state riverane şi a cărei atribuţii s-ar întinde de la Mare la Bratislava.

Am semnalat din vreme însemnătatea pe care o are pentru noi problema ridicată de Rusia. Ordinea europeană astfel cum a fost statornicită la Gurile Dunării prin Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea, cuprinde condiţiile de existenţă şi dezvoltare ale statului român de sine stătător şi neatârnat (Am citit cu interes raportul pe care dl Pella l-a redactat cu acest prilej despre Comisia Europeană şi interesele noastre la Gurile Dunării).

La întoarcerea sa de la Berlin, dl Schullenburg mi-a spus că nu a primit nici o instrucţiune cu privire la problemele dunărene. Ambasadorul Italiei a aflat însă de la el că guvernul german doreşte să ia în considerare cererile ruseşti. Instrucţiuni precise au sosit în ziua de 20 octombrie. Dl Rosso mi le-a comunicat numaidecât (vezi telegrama mea nr. 2676).

Cum v-am informat şi cum, desigur, aţi fost informat şi de domnii Fabricius şi Ghighi, Puterile Axei dornice, pe de o parte, de a elimina Anglia şi Franţa de la Gurile Dunării şi, pe de altă parte, de a menaja Rusia, sunt gata să înlocuiască regimul actual al Dunării printr-un nou regim provizoriu. În acest scop trebuie întrunită grabnic, chiar în această lună, o conferinţă, de preferinţă la Bucureşti. Italia trebuie să ia parte la conferinţă şi nu poate fi exclusă din viitoarea comisiune (aflu chiar acum de la contele Schullenburg că guvernul sovietic a acceptat să ia parte la conferinţa de la Bucureşti, la 28 octombrie. Vezi telegrama mea nr. 2695). Ne aflăm în faţa unor hotărâri care oricât ar fi de provizorii, pot avea cele mai adânci înrâuriri asupra dezvoltării noastre viitoare. Se desfiinţează ordinea stabilită după războiul din Crimeea, la care nu am luat parte şi care a fost, totuşi, în unele privinţe, adevăratul nostru „război de independenţă”. Va putea fi regimul nou, stabilit şi el drept consecinţă a unui război la care nu am luat parte, tot atât de prielnic ca regimul pe care ne-am sprijinit până acum?

Telegramele şi răspunsurile mele v-au arătat de mult teama mea că puterile Axei, pentru a nu compromite politica lor de înţelegere cu Rusia, vor căuta să dezlege unele probleme care le despart de ea prin soluţii tranzacţionale. Ne aflăm în faţa unei asemenea soluţii.

Regimul dunărean de până acum avea pentru noi o îndoită însuşire: ele ne îngăduia să oprim Rusia, cum am oprit-o înainte de războiul din 1914, la Gurile Dunării. Atribuţiile Rusiei nu se întindeau mai sus ca Bratislava. În al doilea război, Comisia Europeană, prin caracterul ei internaţional, asigura nu numai ordinea şi libertatea navigaţiei pe Dunăre, dar era pentru noi un sprijin politic şi chezăşia de independenţă faţă de puternicul nostru vecin. Aceste două însuşiri se pierd prin unificarea regimului dunărean şi prin înlocuirea caracterului său internaţional, prin caracterul quasi-riveran (statele riverane plus Italia), Rusia va fi pretutindeni de faţă pe Dunăre, până la Bratislava. Iar noua comisie, cu un caracter mai mult tehnic, nu va avea nici competinţa, nici autoritatea să ne dea în treburile dunărene un sprijin politic constant faţă de Rusia.

Îmi dau seama, fireşte, că în împrejurările actuale, autoritatea europeană a vechii comisii de la Galaţi e iluzorie dat fiind imposibilitatea în care se află o parte din membrii ei să împlinească sarcinile lor în mod efectiv. E tot atât de vădit, în aceste împrejurări, că Germania e destul de puternică pentru a ţine în cumpănă înrâuririle europene ale Dunării. Nu e mai puţin adevărat însă că e de dorit să se specifice bine – aşa cum au propus, de altfel, Puterile Axei – caracterul provizoriu şi nu definitiv al noului regim, care, în împrejurările grele de azi, ca avea poate mai mult în vedere raporturile generale dintre Germania şi Rusia decât interesele strict limitate şi totuşi atât de însemnate pentru ele ale statelor dunărene.

Un lucru trebuie în orice caz bine stabilit. M-am străduit să lămuresc în amănunt domnilor Schullenberg şi Rosso că problemele de navigaţie şi hotărnicie pe Dunăre nu sunt probleme care interesează doar Rusia şi România. România nu poate fi lăsată singură, faţă în faţă cu Rusia, când apără unele interese ale ei care se confundă cu interesele generale ale tuturor statelor dunărene.

Sprijinul european pe care România l-a căpătat pe Dunăre trebuie să-i fie asigurat mai departe de acele puteri care, prin însemnătatea victoriilor lor de până acum s-au substituit deocamdată nu numai drepturilor, dar şi răspunderilor europene la Gurile Dunării.

Iată, de pildă, problema Stari Stambul – Musura. Teza sovietică tinde să înlăture România de la ieşirea la Mare a braţului Chilia. Braţul Chilia, cel mai important braţ al Dunării, ar pierde astfel din punctul de vedere al navigaţiei caracterul lui ruso-român, adică internaţional şi ar deveni un fluviu rusesc. Pe de altă parte, ieşirea la Mare a canalului Stari Stambul contribuie în cea mai mare măsură la împotmolirea canalului Sulina. În apărarea acestui canal, de o însemnătate hotărâtoare pentru navigaţia pe Dunăre, vor fi în viitor, poate, unele lucrări. Dacă Stari Stambul va fi în întregime rusesc, aceste lucrări vor depinde exclusiv de bunul plac al Rusiei.

Pentru acest motiv, atât de practic, problema de frontieră pentru braţul Chilia, care şi în trecut a căpătat o dezlegare europeană, nu poate fi lăsată pe seama „raportului de forţă” dintre cele două state riverane.

Răspunsul pe care l-a primit Legaţia noastră din Berlin şi despre care aţi binevoit să mă informaţi, nu este unul mulţumitor. Germania se dezinteresează de această problemă. E conform politicii sale de a menaja Rusia. Aceasta înseamnă că priveşte o asemenea problemă în cadrul raporturilor ei cu Rusia, care trebuie să fie „foarte bune” şi nu în cadrul soluţiilor dunărene, care în interesul general trebuie să fie foarte drepte.

Am susţinut cu tărie şi fireşte cu toată prietenia această teză faţă de ambasadorii Axei, arătând că e vorba de o piatră de încercare noua politică a Dunării. Amândoi mi-au făgăduit că vor cere noi instrucţiuni. Din fericire, frumosul succes al delegaţiei noastre în Comisia de delimitare care a izbutit să înfrângă rezistenţa rusească în ceea ce priveşte cercetarea la faţa locului a situaţiei de la Stari-Stambul, ne dă răgaz. Ruşii au arătat bunăvoinţă. Vom ajunge poate la o soluţie dreaptă, fără ajutorul nimănui. E mai bine aşa.

Discuţia poate însă să reînceapă după expertiză. Trebuie până atunci să lămurim principiul de solidaritate care leagă între ele toate statele dunărene.

II. Raporturile noastre cu Rusia

Dat fiind că Puterile Axei vor să păstreze cu Uniunea Sovietică raporturi foarte bune, mi se pare nimerit ca şi noi să tindem la raporturi cel puţin bune cu vecina noastră. Străduinţele diplomatice al Germaniei la Moscova dovedesc că socoteli ca acelea ale finlandezilor, întemeiate pe credinţa că va izbucni în curând un război ruso-german sunt socoteli greşite. Trebuie să mai avem în vedere că Rusia, participând la noul regim dunărean, va dezvolta raporturile ei de comerţ şi de comunicaţie şi ca înmulţi punctele de contact cu Bulgaria, cu Iugoslavia, cu Ungaria. E pentru noi o măsură de înţelepciune politică şi de siguranţă, care nu poate decât întări situaţia noastră, atât faţă de Axă, totodată şi faţă de statele vecine, ca să nu rămâne, singurul stat din bazinul dunărean fără raporturi normale cu Rusia. Socotesc deci necesar, aşa cum arătat în toate rapoartele mele de până acum, să profităm de unele dispoziţii care par favorabile pentru a negocia un tratat de comerţ.

Am aflat cu mulţumire că dl Cristu a fost autorizat să facă o seamă de propuneri delegaţilor sovietici la Bucureşti. Cred însă că, pentru a duce la bun sfârşit negocierile, ar fi nevoie de o comisie cu dl Cristu în frunte, care să vie la Moscova (aşa au procedat, cu succes, suedezii, danezii, bulgarii, iugoslavii şi ungurii). Revin de asemenea asupra propunerii mele de a avea un schimb de ataşaţi militari cu Uniunea Sovietică (Germania are aici un întreg stat major militar, toate statele au ofiţeri superiori, Ungaria are un general).

III. Planurile Axei spre Sud şi Sud-Est

Ştirea răspândită de presa engleză şi mai ales de ziariştii americani că Germania se va folosit de poziţiile pe care le-a câştigat România şi acum în urmă şi în Iugoslavia pentru a coborî spre Sud, a trece Strâmtorile, a cuceri terenurile petrolifere din Mosul, a ajunge la canalul de Suez şi a închide astfel flota engleză în Mediterana, câştigând războiul în Egipt, a frământat şi aici cercurile diplomatice. Rusia urmăreşte cu o deosebită atenţie o asemenea eventualitate.

Ambasadorul SUA crede că acest plan există şi crede chiar că e singurul plan de care în împrejurările de azi Anglia se poate teme. Forţele ei de uscat şi de aer nu sunt încă destul de numeroase pentru a face faţă unei presiuni spre Sud. Ambasadorul turc, în schimb, care, după un concediu de mai multe luni, s-a prezentat din nou la post, nu crede sau, în orice caz, declară că nu crede, că Germania va întinde şi mai mult frontul ei de operaţii şi de ocupaţie.

Şi asta cu atât mai mult cu cât acest front, întinzându-se spre Sud, ar pricinui serioasă îngrijorare la Moscova şi chiar la Roma. Ruşii ar fi adânc tulburaţi dacă Strâmtorile ar cădea în mâini germane. Iar italienii nu se bucură peste măsură, orice s-ar zice, văzând pe germani în Mediterana şi la Suez (ambasadorul turc mi-a făcut în această privinţă o aluzie şi la asigurarea liniştitoare primite la Bucureşti şi care au fost deosebit de preţuite de guvernul turc).

Turcia e, de altfel, hotărâtă să reziste în Balcani, în Tracia, la Strâmtori, în Asia Mică, în Siria. Convorbirile pe care ambasadorul turc le-a avut aici, la întoarcerea lui, au stârnit oarecare vâlvă, s-a zvonit despre oarecare întâlnire pe care ar fi avut-o cu dl Stalin. Agenţia Tass a dat numaidecât o dezminţire. În realitate, întâlnirea a fost cu dl Molotov şi pare să fi fost destul de însemnată.

Dl Aktai a declarat din nou în mod solemn că Turcia nu va luat parte la nici o combinaţie internaţională, îndreptată direct sau indirect împotriva intereselor ruseşti. Molotov a luat act cu mulţumire de această declaraţie. Ambasadorul turc a declarat că Turcia e hotărâtă să păstreze atitudinea ei de neutralitate în conflictul actual, dacă independenţa teritorială şi interesele ei vitale nu vor fi atinse. Turcia are un interes vital să apere status-quoul în Tracia şi în Siria. Pentru apărarea pământului şi intereselor ei de viaţă Turcia se va bate „până la ultimul om”. Dl Molotov – ar fi declara – la sfârşitul acestei convorbiri, că priveşte raporturile truco-ruse ca „mult îmbunătăţite”. Despre concesii sau un nou regim la Strâmtori nu poate fi vorba.

Ambasadorul Italiei, cu care am avut prilejul să vorbesc şi de această chestiune, mi-a mărturisit că nici el nu crede că războiul se va întinde în acele ţinuturi, fiindcă ştie cât de greu e de trecut prin Asia Mică şi prin Siria.

După unele indicaţii primite de la Roma, dl Rosso crede mai degrabă că războiul se va intensifica în Egipt, unde cu sau fără ajutor german, forţele italiene sunt suficiente pentru a duce la capăt operaţiunile.

Dacă am pomenit despre aceste păreri şi supoziţii referitoare la o expediţie militară în Sud Est despre care nu mai sunt alte informaţii mai precise, e numai pentru a aminti că politica Axei în această regiune nu poate să nu fie înrâurită de raporturile care există şi pe care Puterile Axei vor să le menţie cu Rusia sovietică. Pentru ca un eventual război spre şi dincolo de Strâmtori să nu compromită definitiv relaţiile de prietenie cu Rusia e nevoie de o migăloasă pregătire diplomatică. Şi nici aşa nu văd ce argumente şi compensaţii diplomatice s-ar putea găsi pentru a convinge Rusia, în cazul unei expediţii pe urmele lui Alexandru cel Mare, să renunţe la năzuinţele ei spre „Marea Liberă” şi pentru a păstra cu ea raporturi „foarte bune”.

Primiţi, vă rog, domnule Ministru, încrederea deosebitei mele consideraţiuni.

Grigore Gafencu

* AMAE, Fond România, dosar nr. 282, f. 286-294

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*