Un ultim cartuș de manevră!

Neîndoielnic, sunt popoare care au probat istoricește vocația superioritații chiar dacă nu s-au comportat niciodată imperial, tot așa cum sunt și popoare care au probat că puterea nu stă totdeauna în dimensiunile lor demografice. Fără a fi neapărat sentențioși, din această direcție aprecierea românilor e ușor de intuit fiindcă ei s-au situat mai totdeauna în registrul incertitudinii, rar fiindu-le dat să atingă starea de grație. Către o astfel de reflecție conduc și evenimentele noastre politice recente, în special Declarația politică încropită și adoptată în Parlament săptămâna trecută prin strădania „majorității” policrome, precipitată de arestarea lui Mircea Băsescu într-o cauză de corupție și șantaj.

Prin recul sau prin vina directă de a se fi lăsat ademenit în capcana unui anturaj dubios, Traian Băsescu, pe final de mandat, trebuie să facă din nou față asediului imposturii, ca într-o conjurație a leproșilor. Însă de la slăbiciunile lui mai mult sau mai puțin evidente și până la a duce în cârcă mistificări de adevăr și de intenții, președintele este invitat ferm să-și dea demisia. Pur și simplu? Nu! Pentru că din lectura expresivă, patetică chiar, a textului adoptat în Parlament, bogat în cuvinte mari și sforăitoare, rezultă că atingerea adusă demnității românești este mai gravă decât mineriadele iliesciene, mai gravă decât un act personal condamnabil de genul unui plagiat, mai gravă decât corupția însăși, mai gravă decât uneltirea împotriva ordinii statului de drept etc. După expresia lor, autorii textului, „îngrijoraţi de impactul imens pe care scandalul legat de implicarea preşedintelui României îl are în planul credibilităţii statului român”, cer demisia efectivă a lui Traian Băsescu fiindcă în această situație, responsabilizat de faptele fratelui său „domnul Traian Băsescu, nu mai este îndreptăţit să asigure prestigiul, independenţa şi legitimitatea funcţiei prezidenţiale.”

Inconsecvenți cu ei înșiși și nu întrutotul unanimi, parlamentarii descoperă și își reproșează că „Tăriceanu și Zgonea nu au moralitatea să ceară demisia lui Băsescu”, probabil că nici Victor Ponta și nici alții care au tergiversat și au amânat îndelung punerea la dispoziția organelor de anchetă a unor aleși cercețați în cauze penale. Și dacă „voi vreti să scăpaţi de Traian Băsescu pentru a vă scăpa corupţii, pentru a împiedica justiţia să-i pedepsească pe corupţi, noi vrem să scăpăm de Traian Băsescu pentru că nu mai are capacitatea de a lupta împotriva corupţiei”, opina liberalul Ludovic Orban. Poziții diferite, scopuri diferite; unele obscure, altele măreț-demagogice. Fără a vrea să se implice într-un astfel de joc politicianist, ungurii lui Kelemen Hunor votează după conștiință văzând că „în acest moment nu există elemente pentru a stabili vinovăția lui Traian Băsescu.” Raționalismul atitudinii lor umbrește însă voința cârcotașă și solidară a adversarilor lui Băsescu, chemați să-și testeze astfel, printr-un ultim cartuș de manevră, „exigența luptei cu corupția care a cuprins familia președintelui României.” Două intenții vădite se desprind din situația creată: abaterea atenției electoratului spre cauze false în perspectiva votului la apropiatele prezidențiale și adjudecarea rolului de binefăcător providențial în chestiunea Justiției. Cât despre imaginea acuzată, mă tem că, peste așteptari, cazul Mircea Băsescu dă foarte bine în afară și fratele lui, președintele Românei, așa cum a spus-o și el, a demonstrat chiar cu acest preț că Justiția nu este obstrucționată, cel puțin din partea lui. Ce cred străinii despre cazul Bercea Mondial și șantajul invocat de Mircea Băsescu mai puțin contează. Important e că, puternic mediatizată, arestarea lui Mircea Băsescu e încă o probă de verticalitate a președintelui, tot la fel de concludentă ca și cele două suspendări eșuate pe care le-a traversat în timpul mandatului său.

Nota proastă încasată însă de Traian Băsescu și care a grevat asupra imaginii lui constă în imprudența cu care s-a lăsat atras într-un mediu atins de promiscuitate, fiindcă țiganii din România nu au o reputație prea onorantă în fața străinilor care i-au cunoscut și asta se repercutează până și asupra românilor cinstiți care muncesc peste hotare. Altfel, cu toată Declarația sforăitoare pusă în circuit european de la București, opinia publică internațională a preluat cazul ca pe un argument că și în România se face Justiție cu orice preț și nimeni nu e mai presus de lege, după cum recomanda cu insistență în mai multe rânduri și Raportul MCV pe Justiție.