Facă-se voia ta! (Adam şi Eva în grădina Edenului)

Actul I

Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după săvârşirea păcatului.

Scena1

Glasul Domnului:

O, voi mişei fără de minte,

vicleni ortaci ai ispitirii,

ce voia Mea aţi necinstit-o

ca servi să-i fiţi neascultării,

aflaţi că dup-această faptă

o altă viaţă veţi avea –

sunteţi nedemni de nemurire,

aşa că morţii vă voi da!

Veţi părăsi fără zăbavă

Edenul cu grădina lui,

ca-n chin şi trudă să aflaţi

tristeţea efemerului.

N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni,

deşi aţi fost avertizaţi –

veţi şti ce-nseamnă suferinţa,

ca ce-aţi pierdut să regretaţi.

Iar cel cu care-aţi uneltit

– Ispititorul fără leac –

ca umbra-l va-nsoţi pe om

din clipa asta până-n veac

– acel moment al judecăţii

ce doar de Mine-i cunoscut –

şi ne-ncetat se vor lupta

ştiind că este-un Absolut,

doar El capabil să oprească

a răului înverşunare,

astfel ca drepţii să acceadă

la linişte şi mântuire.

Scena 2

Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite.

Adam:

(cu năduf)

Doar tu, femeie preavicleană,

pentru bucluc eşti vinovată!

Mai bine nu te zămisleai

decât s-o pat cu-aşa netoată…

Cum naiba te-ai lăsat momită

să iei din pomul interzis,

când ni s-a spus cu străşnicie

că rodul lui nu ni-i permis?!

Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie

să muşc din mărul otrăvit,

ca vina să o poţi divide

pentru-al tău gest nesocotit.

Eva:

(cu dispreţ)

Mai ai obraz să strigi la mine

când ştii prea bine cum a fost?

De-ai fi bărbat cum te pretinzi,

pe şarpe l-ai lua la rost.

El, spirit mlădios în voce,

mai insistent ca un păcat,

m-a îndemnat ca fără teamă

să iau din pom, şi am luat.

Nu cred să fie vreo fiinţă

care să-i poată rezista.

(cu un dram de nostalgie)

I-am rezistat cât am putut,

dar e o dulce piază-rea…

Adam:

(îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)

O, Doamne, ce mai ticăloasă

fără ruşine de păcat!

În loc să-şi plângă-n hohot fapta,

ea vrea cu dracu să mă bat…

Scena 3

 

Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:

Preascumpii mei, ce bine-mi pare

că vă-ntâlnesc pe amândoi!

Am auzit acea sentinţă

şi m-am grăbit să fiu cu voi,

ca să vă spun că nu-i o dramă

a noastră din Eden plecare –

Pământu-i mare şi ne-aşteaptă

să-l călărim fără cruţare.

Al meu e tot acest rotund

cu ape, munţi şi largi câmpii;

veţi constata c-aici vi-i locul,

căci numai astfel veţi fi vii

în gânduri, fapte şi-aspiraţii,

iar nu-n Eden – o zonă fadă

cu interdicţii şi pedepse,

unde doar robii vor să şadă…

E drept că nu va fi uşor

să vă produceţi toate cele,

după ce-n rai aţi trândăvit

şi v-aţi format deprinderi rele.

Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi

şi vitregia vom învinge,

ca din ţărână să răsară

o dragoste ce nu se stinge.

(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)

Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:

În schimbul dărniciei mele,

vă cer o justă chezăşie:

Să daţi uitării Paradisul

şi să vă-nchinaţi doar mie!

(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă repede):

E timp destul de parafări

după uşcheala din grădină…

Căci, dragii mei, mari transformări

v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,

alunecând ca-ntr-un coşmar

prin suplul timpului tunel,

ce leagă-n tot armonios

lumi paralele fel de fel…

Mai bine însă mă opresc

să debitez anticipări

şi către poartă ne-ndreptăm

ca să zburăm spre alte zări.

Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână.

Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.

Actul II

O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.

În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi,

împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.

Scena 1 – În faptul zilei

Adam:

(cu însufleţire)

De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale

un vis profund şi insistent:

(adresându-se cu deosebire Evei)

Întâi doar eu, apoi cu tine

mă văd în al meu element,

o stare fără de egal

dintr-o grădină, situată

în altă lume, fără timp,

unde iubirea-i laolaltă

cu tinereţea-nveşnicită,

iar din văzduh se-aud cântări

divin şoptite de viori

şi-ntreaga lume-i fericită.

Deodată pacea-i tulburată

de-un gest al tău nesocotit

şi-un glas de tunet ne anunţă

că raiul nostru s-a sfârşit…

Atât de mult îmi place visul,

c-aş vrea să ţin-o veşnicie

cu-a sale bucurii divine

cum pe Pământ nu-i chip să fie.

Eva:

(însufleţindu-se la rândul ei)

De necrezut ce potrivire!

Acelaşi vis îl am şi eu,

doar că-n final mie-mi apare

un şarpe-duh cu cap de zeu,

care cu voce mătăsoasă

şi vorbe dulci ca un poem,

mă-ndeamnă firea să mi-o ţin

şi de urmări să nu mă tem.

Abel:

(adînc tulburat)

O, dragi părinţi nepreţuiţi,

e minunat să poţi visa!

Dar un miracol se petrece

când visu-n doi e ca-ntr-aievea.

Cum la visări sunt ne-nzestrat

(posibil să le uit pe toate),

mult mi-ar plăcea să pot zbura,

ca de la vis să trec la fapte.

Pe şoimi şi vulturi să-i întrec

când spre tării m-oi avânta

şi-apoi pe Lună să cobor

de forţele mi s-or găta…

Cain:

(nemulţumit de întrega discuţie,

dar pornit mai ales împotriva lui Abel)

Poftim de ce-i în stare tontul!

Stând toată ziua lângă vite

precum măgarul între oi,

el crede că-i un stup de minte.

Cum de pământ s-a săturat

umblând cu turmele haihui,

priveşte zi şi noapte cerul

de parc-ar fi moşia lui.

Dar l-aş vedea să stea pe brazdă

şi să lucreze cum fac eu;

atunci de stele nu i-ar arde,

ci patul l-ar căta cu greu…

(Adresându-se de data asta direct lui Abel):

Coboară, frate, pe pământ,

menirea să ne-o împlinim!

La ţarină vom arde jertfe

ca Domnului să-I mulţumim.

Scena 2

 

Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.

Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.

Cain:

(clocotind de furie)

Nu-i drept ca jertfa ta infectă

să-i pară Domnului aleasă,

pe când a lutului rodire

să fie cu dispreţ respinsă!

Abel:

(foarte surprins)

Vai, frate, cât de aspru eşti!

Să-mi spui cu ce sunt vinovat

de-alegerea făcută-n cer.

Ori crezi că-n spate te-am lucrat?

Nu doar că-i practic imposibil

cu Domnul să te târguieşti,

dar alta-i conduita mea:

Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!

Cain:

(scrâşnind din dinţi)

Să taci din gură, secătură,

că nu mai sunt stăpân pe mine!

Vrei armonie şi iubire

când jertfa mi-a adus ruşine?

O, ce de ură-am adunat

de când te ştiu şi până azi!

Chiar firea ta mă îmboldea

să te împiedic ca să cazi…

Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile,

timp în care Cain se apleacă,

pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.

Abel cade.

De-abia când constată că şi-a ucis fratele,

Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.

Scena 3

 

Cain:

(smulgându-şi părul din cap)

O, Doamne, ce-am putut să fac

cu bestia ce-n mine zace!

L-am omorât pe blândul Abel

ca niciodată să n-am pace.

Întreaga viaţă-i voi vedea

figura tristă, iubitoare

din clipa când l-am repezit

cu ura mea ucigătoare,

ce inima i-a sângerat-o

ʼnainte să lovesc cu piatra,

şi-oi fi întâiul fratricid

sătul să-şi mai suporte mutra.

(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):

Am omorât…Sunt criminal…

Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi

de tine însuţi?…Grea povară

să fugi când vrei să te înfunzi…

(Priveşte-n jur năuc):

Nu-l voi lăsa pe bietul Abel

să fie sfârtecat de fiare!

Am să-l îngrop, ca la-nviere

să sară sprinten în picioare…

(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)

Scena 4

 

Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte:

Unde-ai pornit în fuga mare

tu-ntruchipare-a rătăcirii?

Ai mâinile scăldate-n sânge,

iar firea ta-i duşmană Firii…

Credeai că poţi să te ascunzi

de ochiul Meu preavigilent,

când sângele lui Abel strigă

că te-ai purtat ca un dement?

(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)

Domnul continuă:

Nu îndurare ţi se cade

după a ta nesocotinţă,

ci de căinţă şi ispaşă

e mare, mare trebuinţă…

Dar dacă viaţa-ţi este dragă

chiar cu torturi de nedescris,

ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic

să te scufunde în abis:

Un semn te va feri de moarte,

luându-ţi dreptul de-a muri

până ce Eu voi socoti

că le-ai plătit din plin pe toate.

Scena 5

 

Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:

Mă bucur mult, iubite Cain,

că te-ntâlnesc şi-om vorovi –

acuma că sentinţa-i dată,

gândeşte-te la ce va fi:

Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa

de mititel nemuritor,

nu doar de sfaturi e nevoie,

ci şi de-un braţ ocrotitor.

Cain:

(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)

De unde naiba-ai apărut,

că nu te-am mai văzut pe-aici?

Ispititorul:

 

Sunt braţul care-ţi trebuieşte

şi vreau să devenim amici.

Cain:

(neîncrezător şi ironic)

Ia uite ce noroc pe mine

cu-aşa o faină întâmplare!…

De nu ţi-i cu bănat, amice,

aş vrea să ştiu în ce eşti tare.

Ispititorul:

(rânjind)

Destule pot părinţii tăi

să îţi vorbească despre mine;

(apoi foarte serios)

Oricum, te pot asigura

că fac de toate foarte bine.

Cain:

(dând să plece)

Eşti un ridicol fanfaron!

Ispititorul:

(apucându-l de mână)

Mă rog matale, ce-ai dori

să fac ca să te pot convinge?

Poate rotundu-l vrei zări?

De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus,

încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă turtită.

Cain:

(ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,

exact pe locul de unde s-au înălţat)

Halal să-ţi fie de ispravă,

da’ ştiu că ai putere multă!

(cu îngrijorare)

N-oi fi cumva chiar Necuratul?

Ispititorul:

(cu trufie)

Ce-ţi pasă cine te ajută

când pân’ la gât eşti îngropat?

Dar oamenii aşa-s făcuţi,

ca firu-n patru să-l despice

şi-apoi să cadă în rahat…

Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,

Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.

Actul III

Aceeaşi căsuţă din Actul II.

În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,

împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.

Scena 1

 

Adam:

 

Şi iac-aşa trecură anii,

iar noi trecutu-ne-am cu ei,

încât din junii de-altădată,

azi am ajuns doi bătrânei.

Dar nu din bătrâneţe vine

durerea noastră, scumpă Eva,

– ştiut fiind că-i inerentă -,

ci seva-i vine din altceva:

Pierduţi sunt primii doi născuţi

– Abel ucis din invidie,

Cain ucigaşul dus în lume –

şi-n veci cu noi n-o să mai fie!

Sau poate-n mare mila Sa,

Domnul mai iute ne-a uni

– prin moarte ori prin înviere –

şi-n inimi pacea va veni…

Set:

(foarte agitat)

Mă mir că până azi n-aţi spus

un cuvinţel de fraţii mei!

Nu credeţi că sunt demn să ştiu?

Sau e tabú să pomeniţi de ei?

Eva:

 

Să nu ne judeci, fiu iubit,

pentru o vină-nchipuită!

N-am abordat această temă,

căci drama prin tăcere-i domolită.

Scena 2

 

Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător:

Ce mult mă bucur, dragii mei,

că ne-ntâlnim din când în când!

Numai atunci putem vorbi

de cele care zac în gând…

O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,

captivi cu gându-n tragedie!

Nici mie nu-mi este uşor

având Pământu-n custodie.

Tot alergând să pregătesc

terenul pentru viitor,

ca oamenii ce vor veni

să se urască cu mult spor,

nu ştiu odihna cum arată,

nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.

(cu fină ironie)

Cu slujba nu-i de şuguit,

c-o pierzi şi naiba de mănâncă…

(Apoi, după ce oftează adânc):

Pesemne vouă vi se pare

că-i fericire-n nemurire.

Vă dau cuvântul meu de-onoare

(pe care o posed din fire),

că nemurirea-i o năpastă

şi-un jug de fier pe gâtul meu,

de care mi-aş dori să scap

la schimb c-un alt model de eu.

Dar ăsta-i jocul: Muritorii

vor moartea s-o îngenuncheze,

pe când nemuritorii-ar vrea

ca efemerul să-i distreze…

(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):

Tot trăncănind era să uit:

Din Nod aveţi urări de bine

de la feciorul vostru Cain!

Amic la toartă e cu mine…

(Iese)

Scena 3

 

Set

(înfiorându-se)

Văleu cât poate să vorbească

fiinţa asta reptilină!

Mi-a provocat aceeaşi silă

pe care-o simţi lâng-o jivină.

(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)

Adam:

(visător)

L-am cunoscut şi noi cândva

în circumstanţe mai aparte;

părea un vis, dar astăzi ştiu

că n-am visat, ci c-au fost fapte.

Eva:

(adânc mişcată)

Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas

doar nostalgia nesfârşită –

puteam fi tineri şi eterni

de făceam faţă la ispită…

(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.

Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,

aşa că nu-i mai întreabă nimic.)

Scena 4

 

Glasul Domnului:

 

Voi oameni osândiţi de timp

după edenica ratare,

aveţi acuma de luptat

pentru a voastră înălţare.

În lupta fără de răgaz

cu rău-n inimi încuibat,

veţi arăta spre ce optaţi:

Vecia sau canonul ne-ncetat!

Eu v-am făcut şi vă iubesc

cu dragoste de Absolut;

dar veţi putea veni la Mine

doar după ce de rău v-aţi rupt,

smulgând adică fără milă

păcatul care v-a-nrobit,

ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva

când în Eden v-am găzduit.

Corul îngerilor:

Lăudat să fie-n veci

Cel ce toate le-a făcut;

Lui să-I mulţumim,

pe El să-L iubim.

Un răspuns la “Facă-se voia ta! (Adam şi Eva în grădina Edenului)”

  1. IO...gerules spune:

    Frumoasa imagine a unui tablou initial al omenirii.Frumoasa si versificatia autorului frizand atingerea geniului.O placere rasarita instantaneu privind reusita tabloului cu originea pacatului si urmarile sale tragice in lume.Si cand te gandesti ca,asa cum pecetluia Mihai Eminescu”Multe flori sant/Dar putine rod in lume o sa poarte…”viata noastra se scurge plutind pe o imensitate a timpului fara margini,in care unicitatea fiintei omenesti se pierde in puzderia infinita a istoriei ei.

Lasă un răspuns