Sfinții Ioan Botezătorul și Sfântul Ștefan au trăit cam în aceeași perioadă. Sfântul Ioan Botezătorul își leagă activitatea de începuturile activității Mântuitorului și sfârșește în 31-32, iar Sfântul Ștefan activează după înălțarea Mântuitorului, în primii ani ai Bisericii, sfârșindu-se în anii 34-35. Amândoi erau tineri. Probabil Sf. Ioan Botezătorul era puțin mai în vârstă decât Sfântul Ștefan. Amândoi erau animați de dorința de dreptate, de adevăr, convinși fiind că, prin impunereaa acestor valori în societate, este preamărit Dumnezeu Însuși.
Amândoi au curajul să critice autoritatea vremii lor: Sfântul Ioan Botezătorul critică autoritatea politică, respectiv pe regele Irod și anturajul lui; Sfântul Ștefan critică autoritatea religioasă, respectiv clerul mozaic din Israel de la vremea aceea. Ioan critica pe conducătorul țării din care se născuse și în care crescuse, conducătorul poporului din care el însuși făcea parte; Ștefan critica pe arhiereii și ceilalți conducători religioși ai evreilor, deși el însuși era adeptul religiei mozaice, era membru al sinagogii, supus al acelor autorități. Nici Ioan, nici Ștefan nu urăsc pe cei pe care-i critică. Ei se socotesc atât purtătorii de cuvânt ai unui popor înfricoșat, înrobit, sleit de puteri și de bunuri, cât și trimișii lui Dumnezeu în lume, care au menirea de a lupta pentru restabilirea dreptății și moralității. Ioan îl critica pe Irod pentru că acesta batjocorea o tradiție milenară a familiei, statornicită în mentalitatea și religia poporului. Irod ucisese pe fratele său și o luase de soție pe cumnata sa, pe văduvă. Poporul aflase de această nelegiuire și era revoltat.
Irod trăia în dezmăț, în lux și petreceri zilnice cu un anturaj dubios, neglijând problemele țării. Pentru susținerea bancheturilor și luxului în care trăia, Irod impusese poporului tot felul de taxe și de biruri. Poporul nu mai putea să facă față acelor greutăți ce apăsau asupra lui. Oamenii își vedeau copiii înfometați, secerați de boli și de nevoi, birurile de tot felul apăsau pe umerii lor, perceptorii și tot felul de slugoi ai stăpânirii le luau și cenușa din vatră, îi băteau și-i schingiuiau, ca să stoarcă de la ei și ultima lețcaie. Vistieria statului era goală, fiindcă cheltuielile erau uriașe, după bunul plac al unui monarh inconștient de misiunea pe care o avea în societate. Ioan demasca nu pe Irod ca persoană, ci pe conducătorul statului, care-și trădase menirea lui, atribuțiile pe care le avea în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Conducătorul era socotit unsul lui Dumnezeu: conducea țara și poporul atât cât vrea Dumnezeu. Irod nu lupta contra lui Irod; el îi vrea binele lui Irod. Tot ceea ce făcea, prin critica lui, era spre îndreptarea lui Irod, în vederea repunerii lui în grația divină. Dacă Irod continua același stil de viață și de conducere, mânia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra lui și l-ar fi pierdut: fie poporul s-ar fi răsculat și l-ar fi răsturnat de pe tron, fie vreun dușman străin l-ar fi învins în război și i-ar fi ocupat țara, fie vreo boală sau accident i-ar fi pus capăt zilelor. Oricum, acel stil de viață și de conducere nu mai putea să continue și Ioan se ridica, un ceas mai devreme, să-i atragă lui Irod atenția că a mâniat prea mult pe Dumnezeu și e momentul să se oprească, să se schimbe și să recâștige încrederea lui Dumnezeu și a poporului. Îi era Ioan dușman? Categoric, nu! Ioan era un patriot, care-și iubea poporul, suferea pentru suferințele acestuia și lupta pentru îndreptarea lucrurilor. Irod și puternicii zilei nu l-au înțeles. L-au arestat, i-au tăiat capul, dând astfel exemplu și altora care ar mai fi îndrăznit să-l urmeze.
Un conducător patriot, iubitor de țară și neam n-ar fi procedat așa. Un conducător lipsit de tendințe despotice, dictatoriale, ar fi ascultat glasul lui Ioan. Un conducător care ar fi iubit cu adevărat democrația, țara și pe Dumnezeu, l-ar fi luat pe Ioan în preajma sa, ca pe cel mai sincer și adevărat sfătuitor și prieten. Critica lui Ioan era o critică constructivă și ea avea să se practice în toate timpurile și toate locurile în care valorile democratice au triumfat. Ioan rămâne simbolul oamenilor de presă, care-și riscă libertatea, viața, poziția socială și bunurile doar de dragul dreptății, adevărului, de dragul poporului și a lui Dumnezeu.
Sfântul Ștefan era tânăr, dar înflăcărat și dornic de dreptate și în lumea religioasă a vremii. Era prea mult lux, prea mult fast în viața mai-marilor sinagogii, arhiereilor, preoților și celorlalți conducători religioși. Pentru susțierea acestor îmbuibați ai zilei era nevoie de mulți bani, care se storceau de la popor sub forma diferitelor taxe și dajdii. Poporul ajunsese la limita răbdării, poverile impuse de autoritățile politice și cele religioase atinseseră culmea suportabilității. Ștefan nu se ridică împotriva autorităților civile, politice; se ridică mai întâi împotriva abuzurilor săvârșite de conducătorii religioși. Aeștia ar fi trebuit să fie cei dintâi, care să înțeleagă drama în care se zbătea un popor strivit de greutăți și de nevoi. Preotul(rabinul) și arhiereul erau ,,părinții” enoriașilor lor. Dacă alții le luau și ultima fărâmă de speranță, conducătorii religioși aveau datoria să le redea speranța. Dacă nu puteau să-i apere de stăpânirea lumească, măcar puteau să le ușureze poverile religioase! Încercaseră să-i convingă și profeții mai vechi, dar toți care făcuseră aceasta fuseseră uciși mișelește de acești conducători religioși, mâniați de îndrăzneala celor ce le-au tulburat liniștea și huzurul. Sfântul Ștefan nu-i urăște pe acești conducători. Dimpotrivă, se roagă pentru ei. Critica lui era constructivă, fiindcă el nu făcea altceva decât să le reamintească conducătorilor religioși care este menirea lor în lume și că răbdarea lui Dumnezeu nu va mai tolera mult abuzurile și modul lor de viață. Ștefan se dovedește a fi nu numai un bun credincios al religiei mozaice, dar și un bun patriot, un slujitor devotat al poporului, al țării și al religiei sale. Un astfel de om ar fi trebuit stimulat, ajutat să-și continuie misiunea în lume de om al dreptății și adevărului, de om al lui Dumnezeu. Stăpânii îl văd, din păcate, ca pe un dușman, un ațâțător de răscoală, un eretic și un om periculos. Tocmai de aceea îl condamnă la uciderea cu pietre.
Atât Ioan, cât și Ștefan mor, striviți de tăvălugul zilei, fie că e vorba de cel politic, fie religios, striviți de niște regimuri dictatoriale, despotice. Critica lor este model de critică constructivă pentru toți oamenii de presă, pentru toți oamenii de bine. Riscurile la care s-au expus cei doi vor fi la fel de actuale în toate timpurile și în toate locurile, acolo unde vor exista dictatori și oameni fără iubire de neam și de țară în vârful societății. Despre Ioan și despre Ștefan se va vorbi cât va fi lumea lume și cât se va propovădui Evanghelia.
OFF TOPIC
Hristos S-a înălţat!
Cine doreşte să înţeleagă felul în care gândesc oamenii din umbră (masonii), să pătrundă mai adânc viziunea măreaţă a lor asupra lumii din perspectiva cuceritorilor (bărbaţilor ,,puternici”), să vizioneze filmul aşa-zis istoric ,,ALEXANDER” (2004). Acest film îl preamăreşte pe Alexandru cel Mare şi visul său de a cuceri întreaga lume, să unească Asia cu Europa. Sunt multe aspecte în acest film, desigur regizat magistral în stil hollywoodian, care ne indică faptul că pentru masoni acesta este un film foarte educativ şi util.
Ne vorbeşte practic despre VISUL DE A CUCERI OMENIREA PRIN FORŢĂ, PRIN LUPTĂ, astăzi când sunt atât de aproape de împlinirea lui… Numai că, pentru profani (adică noi toţi ceilalţi), termenul de CUCERIRE este înlocuit cu UNIFICARE.
Şi vedem unificarea la toate nivelurile: economic, cultural, spiritual (calea ecumenismului), social (modul de viaţă modern, antitradiţional) şi politic…
Doamne ajută!