Raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă (2)

Despre relaţia între Biserica şi Stat în România, în cadrul Uniunii Europene – Perspective şi provocări din prisma Bisericii Greco-Catolice Române

Biserica Greco-Catolică din România în România postcomunistă

Au trecut 18 ani (în anul 2008, n. red.) de când Biserica Greco-Catolică din România şi-a redobândit oficial libertatea după 41 de ani de prigoană comunistă, prigoană care a debutat la sfârşitul anului 1948 şi care a dus la interzicerea greco-catolicismului românesc prin Decretul 358/1.12.1948. Biserica noastră a fost singura căreia i s-au confiscate toate lăcaşurile de cult şi toate bunurile, acestea fiind preluate de cultul majoritar şi de Stat. S-a încercat ştergerea până şi a memoriei istorice despre greco-catolicism, utilizându-se arma unei relatări tendenţioase a trecutului şi falsificând de fapt în mod grosolan istoria. O Biserică ce a însemnat în ultimele trei secole o adevarată renaştere spirituală şi naţională a românilor (în special a celor din Transilvania şi Banat) a fost prezentată timp de aproape jumătate de secol ca fiind dispărută şi rolul ei s-a încercat să fie complet şters din istoriografia oficială. În pofida propagandei şi a persecuţiei, greco-catolicismul românesc a supravieţuit în catacombe, dând întregii societăţi româneşti dar şi lumii întregi, o mărturie de fidelitate faţă de Mântuitorul Isus Cristos şi de Biserica Sa fondată pe Petru. Sute de mii de credincioşi au afirmat deschis în anul 1989 apartenenţa lor la Biserica Greco-Catolică în ciuda faptului că unii susţineau că nu mai există credincioşi ai Bisericii noastre. De atunci şi până în prezent s-au reînfiinţat structurile tuturor celor cinci Eparhii (Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş, Eparhia de Oradea, Eparhia de Lugoj, Eparhia de Cluj-Gherla şi Eparhia de Maramureş) precum şi ale Vicariatului de Bucureşti, în ciuda faptului că majoritatea lăcaşurilor de cult nu au fost încă retrocedate. În pofida unor date de la recensămintele din anii 1992 şi 2002 privind numărul credincioşilor greco-catolici, astăzi sunt 750.000 care figurează în baza de date a Bisericii noastre precum şi în Anuarele pontificale din ultimii ani.

În ultimii trei ani Biserica noastră a trăit momente cu adevărat istorice: ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentă Patriarhiei), alegerea primilor Episcopi în Sinodul Bisericii primind asensul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea şi reorganizarea Vicariatului de Bucureşti care are acum primul Episcop după 60 de ani (actualul Episcop care se ocupă de pastorala credincioşilor din Vicariatul de Bucureşti este Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş). În ciuda dificultăţilor legate de nerestituirea lăcaşurilor de cult Biserica Greco-Catolică din România este într-o perioadă de înflorire comparabilă doar cu viaţa ei din vremea interbelică prin reînfiinţarea vechilor parohii şi deschiderea de altele noi, organizarea învăţământului preuniversitar şi universitar confesional (dar în colaborare cu Statul), o susţinută activitate socio-caritativă (centre pentru copii orfani sau cu dizabilităţi, centre pentru persoane în vârstă, policlinici, centre de formare profesională, etc.), continuând însă cu vocaţia sa profund spirituală şi culturală de renaştere a poporului nostru după o lungă perioadă de întuneric ateist. Asociaţiile de laici joacă în toată această fază din istoria Bisericii Greco-Catolice un rol deosebit atât în ceea ce priveşte dezvoltarea de programe pentru copii şi tineri (unde un rol important îl are “Caritas mitropolitan greco-catolic”, ASTRU din diferitele Eparhii şi ATCM), programe pentru familii (AGRU), lupta pentru o cultură a vieţii (AGRU, “Darul vieţii”) şi sprijininirea categoriilor defavorizate (“Caritas mitropolitan greco-catolic”).

În ceea ce priveşte raporturile cu Biserica Ortodoxă din România se poate afirma fară umbră de dubiu că ele sunt într-o evoluţie pozitivă în ultimii ani, depăşindu-se faza extrem de dificilă a anilor ’90. Cu toate acestea rămâne în continuare de clarificat chestiunea lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale, cimitirelor şi terenurilor pe care Biserica Ortodoxă din România le-a primit de la Stat în urma Decretului 358/1948 când Bisericii Greco-Catolice i s-au luat în mod abuziv bunurile. Cu excepţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Timişoara şi a Episcopiei Ortodoxe de Caransebeş nu se observă din păcate voinţa de restituire a acestor bunuri, fapt ce rămâne încă un impediment într-o colaborare mai strânsă între cele două Biserici româneşti.

Rolul Bisericii în România de după aderarea la UE

La 1 ianuarie 2007 România devenea membră a UE, revenind astfel în mod oficial acolo unde îi este locul de drept din punct de vedere cultural şi identitar. Începutul procesului de integrare a Romaniei în structurile Uniunii au readus în prim plan însă şi rolul Bisericilor şi comunităţilor ecleziale (şi a comunităţilor religioase în general) din ţara noastră în acest proces ireversibil şi important. Nu puţine voci însă au considerat că, odată cu integrarea României în UE, rolul comunităţilor religioase va trebui redimensionat, în special în ceea ce priveşte pronunţarea reprezentanţilor cultelor religioase în chestiuni de natură etică, fapt ce trezeşte polemici dealtfel şi în alte state membre ale Uniunii. Trebuie oare reprezentanţii Bisericilor şi comunităţilor eleziale să intervină în viaşa societăţii şi, dacă da, în ce fel?

Anul 2007 şi începutul anului 2008 au reprezentat o perioadă legată de controverse privind raportul dintre instituţiile de învăţământ şi comunităţile religioase. Unele organizaţii nonguvernamentale au cerut înlăturarea icoanelor şi a simbolurilor religioase din şcoli motivând că astfel s-ar încălca libertatea de conştiinţă a elevilor, lucru contestat însă atât de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe cât şi a celei Catolice de ambele rituri din ţara noastră. Dacă privim vechiul text al Tratatului constituţional de la Roma (anterior celui semnat la Lisabona), la articolul II-70 se vorbeşte despre libertatea de gândire, de conştiinţă şi de apartenenţă religioasă, principiu ce include libertatea de a adopta o altă religie dar şi libertatea de a manifesta propria religie sau convingere atât în mod individual cât şi în mod colectiv, în public ca şi în privat atât prin intermediul cultului cât şi al predării şi observării riturilor. Această concepţie despre libertatea de conştiinţă nu s-a schimbat odată cu semnarea de către şefii de stat şi de guvern a celor 27 de state ale Uniunii la Lisabona a noului Tratat. Cu ce împiedică aşadar libertatea de conştiinţă prezenţa simbolurilor religioase (în special a icoanelor) atâta vreme cât în învăţământul preuniversitar se studiază ore de religie, ţinând cont desigur de opţiunea confesională a fiecăruia? Mai degrabă asistăm în această perioadă la o tendinţă “laicistă” prost înţeleasă care vede în valorile religioase un posibil obstacol în calea libertăţii fiecărei persoane. Lucrul acesta se observă şi în dezbaterea publică privind obligativitatea sau nu a predării religiei în învăţământul preuniversitar, controversă ce pare însă a se fi rezolvat printr-o soluţie extrem de înţeleaptă: orele de religie rămân în licee dar este opţiunea elevilor şi a părinţilor de a face sau nu religie şi, în cazul în care se doreşte să se studieze, de a alege confesiunea. Desigur din perspectiva cultelor minoritare se poate cere ca în nici un caz elevii ce aparţin acestor culte să fie influenţaţi sau, mai rău chiar, obligaţi să participe la ore de religie organizate de cultul majoritar.

O altă chestiune disputată este cea privind implicarea Bisericilor şi a comunităţilor religioase în general în activităţi socio-caritative, sprijinind astfel Statul în acest domeniu atât de complex şi de vast. Din acest punct de vedere actualul Guvern a semnat un Document de colaborare cu Patriarhia Ortodoxă dar şi cu reprezentanţii Conferinţei Episcopilor Catolici de ambele rituri din România (au semnat alături de Primul-ministru Prea Fericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice şi Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti). Deja există o implicare foarte serioasă şi a Bisericii Greco-Catolice nu numai prin Asociaţiile Caritas dar şi prin alte structuri şi evident şi prin activitatea Congregaţiilor şi Ordinelor religioase. Desigur rămâne întrebarea ce presupune această colaborare cu instituţiile Statului în chestiuni socio-caritative şi dacă astfel Biserica nu ajunge uneori să suplinească anumite disfuncţionalităţi ale instituţiilor sociale patronate de Stat.

Unul dintre punctele cele mai sensibile referitoare la implicarea Bisericii în viaţa societăţii româneşti este cel legat de intervenţia reprezentanţilor instituţiilor ecleziastice în chestiuni etice care influenţează într-o manieră determinantă concepţia despre viaţă şi comunitate. După căderea comunismului avortul a fost legalizat şi milioane de copii nenăscuţi au fost sacrificaţi pe “altarul” egoismului şi al hedonismului ce par să influenţeze atât de mult gândirea unor contemporani de-ai noştri. Un creştin autentic nu poate rămâne indiferent la acest fenomen extrem de grav ce se extinde în societatea românească adeseori “justificat” de o aşa-zisă “libertate a femeii de a face ce doreşte cu propriul corp” fără a lua în considerare dreptul inalienabil la viaţă a copiilor nenăscuţi. Lupta de idei împotriva avortului şi pentru o cultură a vieţii este dusă în comun în România atât de catolicii de ambele rituri cât şi de ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi, existând chiar asociaţii ecumenice care au acest scop, cum ar fi “Darul vieţii” din Timişoara. Se organizează marşuri pentru viaţă, rugăciuni pentru copiii nenăscuţi, campanii în mass-media precum şi centru de consultanţă pentru femeile ce sunt puse în faţa unor astfel de alegeri dramatice. Din nefericire nu există o reală voinţă politică pentru a abroga legea ce permite avortul, uneori folosindu-se pretextul că doar comunismul s-ar fi opus avortului, lucru fals în mod evident.

În ultimii ani Biserica a trebuit să reacţioneze în mod clar şi pe un alt subiect sensibil şi foarte controversat: aşa-zisele “cupluri de fapt homosexuale”. În ciuda faptului că în România nu există în mod oficial drepturi civile pentru astfel de cupluri există o campanie tot mai susţinută în acest sens, campanie dusă tot de anumite organizaţii nonguvernamentale în ciuda opoziţiei evidente a marii majorităţi a populaţiei şi a lipsei unei încurajări din partea unor forţe politice. Confuzia care riscă să se creeze între aceste “cupluri” şi instituţia familiei este reală şi acest lucru se poate vedea şi din experienţa altor ţări ale Uniunii. Departe de a discrimina vreo persoană, Biserica luptă pentru protejarea conceptului de familie în societate, concept care în nici un caz nu poate să se bazeze decât pe raportul consensual de iubire a unui barbat şi a unei femei în faţa lui Dumnezeu şi a autorităţilor civile în instituţia căsătoriei. Încercarea de a echivala căsătoria cu fel de fel de “cupluri de fapt” nu este doar departe de tradiţia creştină dar şi de tradiţia legislativă europeană. Să sperăm că în România în ciuda unor presiuni din partea unor lobby extrem de bine organizate, instituţia familiei va rămâne ca şi până acum protejată de legislaţie şi clar definită. Schimbări legislative din alte state ale UE care au dus la recunoaşterea unor drepturi civile pentru “cuplurile de fapt homosexuale” sau chiar “căsătoria între persoane de acelaşi sex privesc exclusiv acele ţări şi în nici un caz nu exprimă o linie comună a tuturor ţărilor din UE.

Biserica are datoria morală de a interveni în chestiunile etice dat fiind că este parte integrantă a societăţii şi nu poate fi exclusă doar pentru că în cultura post-modernă poziţia creştină pare uneori în contradicţie cu o aşa-zisă “gândire progresistă”. Susţinerea clară a culturii vieţii şi lupta de idei împotriva eutanasiei, avortului, aşa-zisei “căsătorii homosexuale” şi a violenţei de orice fel rămân coordonate fundamentale ale aportului Bisericii la viaţa comunităţii. În ciuda relativismului, indiferentismului tot mai frecvent în unele medii sau chiar a anticlericalismului, societatea românească nu rămâne în mod evident insensibilă la apelurile Bisericii în favoarea valorilor creştine. Acest lucru nu înseamnă în nici un caz că de fapt clerul ar face politică aşa cum interpretează unii critici ai Bisericii această acţiune în favoarea unor valori etice fundamentale.

Biserica are însă şi o misiune importantă în această perioadă istorică a integrării în UE a României: sublinierea identităţii profund creştine a poporului român. Această identitate nu este doar o realitate sociologică sau declarativă dar trebuie să facă parte din însăşi fiinţa neamului nostru în mod autentic şi profund. Un popor nu poate să supravieţuiască cu adevărat în istorie dacă îşi pierde identitatea şi credinţa creştină este o parte fundamentală a sufletului românesc. În pofida unei istorii nu rareori dramatice, românii şi-au păstrat fiinţa neamului datorită unei credinţe ferme în Dumnezeu, fiind fără doar şi poate nu numai unul din primele popoare creştine ale Europei dar şi unul din popoarele cele mai ataşate de valorile creştine. Este greu de crezut că “valul” de secularism ce traversează acum Europa va reuşi să îi îndepărteze şi pe români de propriile lor rădăcini creştine, de identitatea lor de popor ce crede în Isus Cristos de două milenii. Indiferent că este vorba de catolicism, ortodoxie sau protestantism, românii îşi menţin şi azi o adâncă credinţă creştină şi nu par să cadă pradă relativismului, confuziei morale şi indiferentismului atât de prezent în alte zone ale continentului. Acest lucru nu trebuie însă să scadă vigilenţa misionară a Bisericii care trebuie să continue şi mai dinamic opera de reevanghelizare tipică celui de-al trelea mileniu creştin. Este desigur regretabil că se evită a se menţiona explicit în Tratatele constituţionale europene aportul fundamental al creştinismului în istoria bătrânului continent ca şi cum implicarea Bisericii în istoria europeană a ultimelor două milenii nu ar fi fost decisive.

Biserica trebuie deasemenea să se implice activ în formarea unor conştinţe ce refuză în mod absolut discriminarea pe criterii religioase, rasiale sau etnice a oricărei persoane, conclucrând activ cu Statul şi în realizarea unui climat de bună înţelegere între populaţia majoritară românească şi etniile minoritare. Biserica poate fi întotdeauna un factor de reconciliere şi dialog şi nu trebuie să uite nici un moment şi acest rol al său. O atenţie particulară ar trebui acordată chestiunii populaţiei de etnie romă care trebuie sprijinită în efortul ei de îmbunătăţire a nivelului de trai precum şi de educaţie, Biserica putând să încurajeze integrarea socială a acestei etnii semnificative numeric şi în România ca şi în alte state ale Uniunii. În primul rând Biserica trebuie să fie atentă să nu permită în interiorul ei atitudini de tip naţionalist, xenofob, rasist sau antisemit, atitudini profund contrare spiritului Evangheliei. Mai mult ca oricând Biserica trebuie să se implice în renaşterea spirituală, culturală, socială a poporului în special în această perioadă nouă din istoria României, perioadă de implementare a prevederilor UE şi în ţara noastră.

Despre egalitatea cultelor din România în faţa Statului

Constituţiile şi legislaţia din diferite ţări ale UE stabilesc nu numai libertatea de conştiinţă a tuturor cetăţenilor dar şi egalitatea cultelor şi a comunităţilor religioase în faţa Statului, lucru desigur aplicat şi ţinând cont de tradiţia şi realitatea diferitelor state. Conceptul de “Biserică majoritară” sau “Biserică naţională” sau chiar “Biserică de stat” nu au dispărut din limbajul constituţional European, în unele ţări şeful Statului fiind şi capul Bisericii majoritare (de exeplu în Regaltul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord Suveranul/Suverana este “Guvernatorul Bisericii Angliei” şi “Apărător al credinţei”). În special în statele unde majoritatea covârşitoare a populaţiei aparţine unei Biserici (fie că este vorba de Biserica Catolică, Ortodoxă sau Protestantă) există întotdeauna o discuţie destul de complexă privind raportul de egalitate în faţa Statului între confesiunea majoritara şi cele minoritare.

În România nu mai există astăzi nici în Constituţie nici în Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor vreo menţiune despre “Biserica naţională” iar toate cultele sunt recunoscute cu aceleaşi drepturi şi obligaţii în faţa Statului. Vechile prevederi ale Constituţiei din anul 1923 care vorbeau despre două Biserici naţionale (Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică) nu au mai fost reluate în actuala legislaţie românească. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă a luptat mult pentru a fi oficial considerată ca şi Biserică naţională chiar dacă afirmă că nu doreşte privilegii faţă de cultele minoritare. Trebuie recunoscut că ortodoxia este teoretic majoritară în România dar trebuie subliniat că titlul de “Biserică naţională” nu mai există în legislaţia actuală a Statului.

Există desigur întrebarea următoare: se comportă Statul în mod egal şi echitabil cu toate cele 18 culte recunoscute azi în România? Teoretic acest lucru nu poate fi pus la îndoială dacă privim legislaţia dar practic putem observa anumite probleme. În primul rând Statul afirmă că de fapt contribuţiile pentru salarizarea clerului precum şi pentru construirea unor lăcaşuri de cult se fac ţinând cont de numărul de credincioşi dar, în ceea ce priveşte Biserica Greco-Catolică, Statul recunoaşte doar circa 200.000 de credincioşi în timp ce statisticile ecleziastice vorbesc de peste 700.000. Există datorită acestui fapt o oarecare dificultate din partea Statului de a acorda noi posturi clericale prevalându-se de rezultatele celor două recensăminte. O altă problemă este lipsa unei voinţe politice de a face dreptate şi a restitui printr-o lege ceea ce Statul a confiscat în anul 1948 Bisericii Greco-Catolice şi în special lăcaşurile de cult, lăcaşuri deţinute chiar şi azi în majoritatea lor de Biserica Ortodoxă. Considerente adeseori subiective fac ca această problemă să nu se rezolve după atâţia ani. Nu este de uitat şi necesitatea ca la sărbătorile naţionale importante să fie invitaţi nu doar reprezentanţii cultului majoritar dar şi cei ai cultelor minoritare, lucru valabil şi pentru deschidera anului de învăţământ în şcoli şi universităţi. Se poate observa aşadar că mai este mult de făcut în domeniul unei egalităţi reale în faţa Statului a tuturor cultelor din România, indiferent de numărul de credincioşi ce în mod liber se pot declara ca aparţinând unui cult sau altul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*