
Pentru mulți dintre semenii noștri, civilitatea înseamnă doar o mască agreabilă și zâmbitoare, pe care o poartă cu eleganța unor oameni de lume și sub care-și dosesc cu dibăcie hăurile minciunii și ipocriziei, lăcomiei și zgârceniei, necinstei și neomeniei. Dar la fel de adevărat este că oamenii normali dintr-o societate echilibrată nu așteaptă să li se impună o conduită civilizată prin admonestări, amenințări, amenzi și instituții corecționale, și cu toate astea ei să persiste în atitudinea lor josnic-sfidătoare, posibil chiar amenințătoare la adresa a tot ce-i înconjură: familie, colegi, instituții, legi, bunuri publice, țară.
Firește, nici o societate, oricât ar fi ea de prosperă și civilizată, nu este scutită de serioase bătăi de cap cu răufăcătorii și nelegiuiții pe care-i zămislește. Iată, bunăoară, societățile Apusului. Toate se lăfăie în osânză și comoditate, dar toate se confruntă în același timp cu insolubile probleme datorate cruzimii tâșnită din ambiții și din goana după confort, ori suferinței atroce născută din lipsa de înțelepciune. Căci nestăpânirea și necumpătarea ajung până la urmă să fie plătite mult mai scump decât indolența ori nepriceperea, și – așa cum bine spunea Eclesiastul – prea târziu ne dăm seama că totul este deșertăciune și goană după vânt… Dar pînă ce vom ajunge la înțelepciunea lui Solomon, o înțelepciune impregnată cu serioase doze de plictiseală față de bunurile și plăcerile vieții, ce necontenit i s-au așternut la picioare, trebuie să admitem că o guvernare este suportabilă atunci când majoritatea cetățenilor o tolerează, ba chiar se arată mulțumiți de ea, și că o societate devine prosperă doar atunci când membrilor săi li se cere stăruitor să-și întrebuințeze cu folos timpul și spațiul de mișcare ce le revine în conformitate cu legile scrise ale acelei țări și cu legile nescrise ale omeniei.
…Dar România? Aici nevoia de civilitate este mai acută ca oricând. Și asta deoarece legile sunt nepermis de îngăduitoare cu tâlharii și răufăcătorii de sus și de jos (îndeosebi cu cei de sus), de parcă cei care le-au elaborat s-au gândit la ei înșiși după expirarea imunității și pierderea privilegiilor de care se bucură pe perioada mandatului. Apoi este cât se poate de evident că pușcăriile românești au devenit adevărate case de odihnă pentru plevușca nelegiuiților, unde aceștia se îndoapă pe rupte și lucrează când au chef, ba chiar își permit să se răzvrătească atunci când în conducerea acestor așezăminte se fac schimbări neagreate de ei.
În ceea ce-i privește pe marii rechini, ei bine, cu foarte puține excepții (Adrian Năstase, de pildă) aceștia scapă de detenție, ba chiar o întind din țară (vezi cazul Omar Haysam, readus cu mult tam-tam în țară) atunci când – în cârdășie cu unii medici și cu anumiți reprezentanți ai autorităților – ei hotărăsc că prețioasa lor sănătate nu le permite să suporte regimul penitenciar, oricât ar fi acesta de blând…
Drept este că mulți dintre românii care lucrează în străinătate nu asimilează de-acolo ceea ce-i bun, căci vin în România și-și deversează pe unde se nimerește (străzi, baruri, parcuri etc.) întreaga mizerie, de care nici vorbă să se poată descotorosi în țările apusene așa cum le poftește inima. Și încă ceva. După cum îmi mărturisea un polițist foarte cătrănit, spiritul civic al românilor este practic egal cu zero: Din comoditate, ori poate de teama represaliilor, pur și simplu cetățenii refuză să se constituie în martori împotriva răufăcătorilor dovediți!
Lasă un răspuns