De un sfert de veac, extremiștii maghiari își urmăresc, cu o perseverență diabolică, obiectivele politice infame și murdare. Într-o primă etapă (decembrie 1989 – martie 1990), metodele folosite erau violente, de tip terorist. În ”Cartea Neagră a UDMR (1989-2001) – Schiță Cronologică” erau amintite câteva episoade cumplite: ”Decembrie 1989 – În județele Harghita și Covasna demonstrațiile violente ale maghiarilor se desfășoară (…) cu slogane ca: Horthy! Horthy!, Trăiască Ungaria!, Ardealul la Ungaria!, Acum ori niciodată!, Afară cu românii împuțiți!. (…) Ofițerii și subofițerii în uniforma statului român au fost batjocoriți, maltratați, șase dintre ei fiind uciși în mod barbar. (…) Asasinatele au avut un caracter ritual, de intimidare a românilor. (…) Au fost profanate, vandalizate și distruse monumente dedicate Armatei Române, eroilor români, personalităților istorice românești de seamă. Bisericile ortodoxe au fost atacate, profanate, geamurile sparte, preoții și credincioșii acestor biserici fiind insultați, amenințați și loviți”.
După cum corect remarca Mihai Ungheanu, în cartea sa ”Un război civil regizat?” (1997), agresiunile anti-românești erau concertate și deloc întâmplătoare: ”În 1989 și în 1990, vechile revendicări revizioniste, tipic fasciste, au fost îmbrăcate, însă, în limbaj ideologic antifascist! Pentru ca ele să aibă o justificare, românii și România au fost plasați într-o lumină neagră, împreună cu conducătorii și coborând la popor. Toți, împreună, deveneau fasciști. (…) Etichetarea românilor drept fasciști justifica acțiunea împotriva lor.”
Apoi, într-o altă etapă (1990-1996), revanșismul maghiar s-a manifestat nu în stradă, ci în cadru politic organizat, de opoziție față de statalitatea românească. De fapt, UDMR nu și-a ascuns niciodată planul ticălos de a distruge statul național unitar român. De pildă, la data de 11 decembrie 1994, Consiliul Reprezentanților UDMR lansa, la Cluj-Napoca, un ”Apel” în care se arăta: ”Ne-am înșelat înzecit în speranțele noastre… În locul ideologiei comuniste dispărute au apărut neototalitarismul, naționalismul, șovinismul, xenofobia și, din lada de gunoi a istoriei, a reapărut ideea de stat național (sic!)”.
Mai nou, UDMR își satisface nevoile prin participarea directă la guvernare (1996-2000, 2004-2014) sau prin protocoale speciale încheiate cu partidele aflate la putere (2000-2004). Politica pașilor mărunți făcuți înainte de neohorthyști a însemnat, pentru românii aflați într-o defensivă păguboasă, un imens pas înapoi. Demnitatea națională a fost târâtă, la nesfârșit, în noroi, pentru o mână de voturi în Senat și Camera Deputaților…
Otrava maghiară, picurată în organismul odinioară sănătos al țării și națiunii noastre, riscă să paralizeze coloana vertebrală a României contemporane. Singurul antidot la steagul zdrențuit al terorismului unguresc este steagul sfânt al naționalismului creștin, ridicat de Partidul România Mare, încă de la începutul anilor 90. Un vot dat pentru cartelul politic de stânga-dreapta este, de fapt, un vot pentru UDMR. La alegerile europene din 25 mai, spionul Laszlo Tokes aruncă, definitiv, masca duplicității și concurează nu în România (ca până acum), ci în Ungaria (pe lista Fidesz, a lui Viktor Orban) – al cărei agent a fost vreme de câteva decenii. UDMR, în schimb, candidează (sperăm, pentru ultima oară!) în România. Iar toți cei care, din 1989 încoace, s-au complăcut în cârdășia cu extremiștii maghiari trebuie să primească duminică un binemeritat și mult-așteptat vot de blam.
Lasă un răspuns