Există oameni care poartă statuile cu sine în mișcarea lor printre ceilalți. Oameni a căror valoare nu este suficient pipăită, înțeleasă de eu, de tine, de celălalt. Și reiterez un timp în care, în Piața Unirii, pe o mișcare mai lentă vorbeai cu statuile: Bună ziua, maestre Miluță Gheorghiu; Bună seara, domnule George Lesnea; Bună dimineața maestre Costache Sava. Aveam nume clarificate, pipăibile pentru toate bunele ale zilei și ale serii și ale nopții. Iar numele acelea erau cutremurător de bine așezate în cultura națională. Trecem prea grăbiți și orbi pe lângă cei care binemerită să fie în conștiința cetății asemeni statuilor în mișcare. Și-l opresc din propriile ritmuri, fixat în scaunul de spovadă pe Daniel Corbu – poet, eseist, traducător, ctitor de evenimente culturale și creator de reviste..
*
– Ați urmat facultatea de română-franceză, la București. Cu toate astea realitatea, ani buni din existență, v-au băgat în valțurile de mișcare nepotrivită polizării Cuvântului.
– Așa este. Dar vezi dumneata, eu sunt născut chiar pe malul Ozanei, cu Cetatea deasupra casei noastre, acolo, la Târgu-Neamț. Ba am și numărat din pași, astă vară, distanța de la prispă la curgerea apei. Sunt 85 de metri în scurt, prin grădină. Doar distanța asta mă despărțea de știoalnele unde mi-am bălăcit copilăria pentru ca mai târziu să repet pașii lui Creangă, cel care a ajuns la aici, la Iași, un oraș care i s-a potrivit și a scris o mare operă a literaturii noastre clasice. M-ați într-ales Poet și este corect fiindcă așa mă consider în toată structura intimă iar prundul Ozanei, pietrele acelea m-au civilizat. Am început vorbind cu ele, poate chiar m-au învățat vorbirea, m-au obligat la primele poezii. Pe la cinci ani și jumătate gânguream în versuri, un secret al meu și al Ozanei, atât. Alături, în social, erau multe lucruri greu de făcut, perioada nu era ușoară. Totdeauna lucrurile au fost grele și numai iubirea le-a făcut mai ușoare, poate și secretul meu, al versurilor. Într-o întâlnire cu niște liceeni mi-am amintit fulgerător de primele versuri scrise acolo. Ozana e un râu de munte care după ploi vine învolburată, un râu de forță în perioada aia, cu bușteni, cu tot ce adună nebunia aceea. Și uite că un om călare voia să treacă dinspre Cetatea Neamțului pe partea cealaltă. Era prin iulie-august dacă eu aveam cinci ani jumate. Și-am zis: A venit Ozana mare/și-am văzut unul călare/și în mână cu-o căldare. A fost marea mea descoperire, extraordinarul copilăriei: versurile. Și am început să vorbesc în versuri. Miracolul este al Ozanei, râul făcut celebru de Creangă, cea care a devenit prin el, cum am și spus, un Iordan al literaturii române, un Iordan purificator.
– Vorbeați de pietre cum eu într-o comunicare de râu și de pietre cu un copil. El știa, superb reușea, să-mi arate ce nu vedeam, că mă uitam mult prea deasupra: un cap de leu, o săgeată, un deget… Polizarea pe care duhul naturii o face, prundișul de metafore, de simboluri, iată parabola trudei asumate de Poet. El invită continuu oamenii să se bucure privind, asumând opera sa, prundișul de curgere înțeleaptă, multiformă a limbii romune. Poetul nu vorbește ci se comunică.
– Bine spus fiindcă limba este cea care unește simțirile, unește oamenii. Eu cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol care îți este dat sau nu-ți este dat. De aceea am și rămas cu o credință nezdruncinată în inspirație. Eu cred că a scrie fără inspirație poezie este o lipsă de bun simț. Poezia vine și pleacă dar lucrezi în poezie ca într-un blestem care-ți este dat ție. Vecinul meu care e șofer de taxi nu are blestemul acesta. Dar pentru ca poezia să vină trebuie să o curtezi: asculți muzică, citești pentru ea. Eu, spre exemplu citesc în această perioadă multă proză. Fiecare face ce îi convine ca să ademenească inspirația. De aceea eu nu cred în inginerii textuali de astăzi. Sânt foarte mulți dar care stau în afara emoției. Un text poetic dacă nu e înnecat în emoție, dacă nu oferă emoția, este ca și inexistent. Pe de altă parte aș spune că poezia face parte din iluzia universală. Noi trăim în mare parte în această iluzie sigur, nu total, mai este socialul, prozaicul dar arderea este în afara acestora. Eu aș compara facerea poeziei ,(creația este altceva), cu întâmplarea aceea a lui Isus de la Cana Galileii, prefacerea apei în vin. Și poezia este tocmai uimirea, uimirea oamenilor care au văzut, au trăit acea prefacere. Nu cred că s-au bucurat mai mult de vinul pe care l-au băut după aceea cât de această minune extraordinară.
– Da. Locul și rostul Poetului în respirația universalității, în existența umană. Nu poți să atingi întrutotul starea de rugăciune dacă nu ai asumat emoția din Psalmii lui David. Nu poți simți frumusețea eroică a antichității grecești dacă uiți de Hesiod și alții, și alții. Din păcate lumea alergând, lumea alergată, mereu în criză de ceva, chiar de identitate, nu mai are timp să se oglindească în universul din care face parte. Cel care este campion alergând în propria celulă. Or poezia, poetul vine și-l scoate pe individ din acel zid al morții, al uitării, ceva în genul motociclistului urcând pe pereții cilindrului, urcând fără a atinge vreodată Cerul. Poetul Daniel Corbu sparge ferestre în zidul nepăsării colective propunând noi și noi deschideri de orizont spre Cer, spre ei înșiși, uitații de sine. Greșesc?
– Nicicum. Sau nu total. Fiind în pântecele acesta mare al emoției practic îți cultivi singurătatea: știi s-o suporți, știi s-o-nflorești, știi s-o bucuri și ea să te bucure. Practic Poetul coboară în sine căutând câtimea aceea de frumos și de nemoarte, ca să dăruiască. Fără lume nu-și are rostul. A coresponda cu pustiul Sahara este un nonsens, aș zice. Exiști pentru oameni. Însă Poetul a decăzut din măreția lui de acum câteva mii de ani. Acum patru, cinci mii de ani Poetul era Al Doilea din Cetate, după Împărat. Era un sacerdot, o minte din care se nutreau ceilalți. Poetul a decăzut încet-încet pentru a fi cum este astăzi în lume, și nu doar în Europa, și s-a ajuns la o marginalizare de neînțeles. Și deși toată lumea are nevoie de poezie o caută mai facil în fotografie, în video-clipuri, el acceptând să fie o plajă pe care nu rămâne nimic; mai caută în natură (și asta este bine) dar în textul liric se caută tot mai puțin. De aceea cam toți poeții lumii se plâng de cititori. Eu însumi am scris un poem care se cheamă ”Scrisoare deschisă necititorilor mei” și pe care tot cititorii o vor cunoaște, nu ceilalți. Pe de altă parte să ne gândim că toate postmodernismele de astăzi, integralismul, limbajele experimentale au complicat poezia. Eu cred în revenirea poeziei la starea sa pre-socratică de poezie simplă și îmi imaginez ce liniște olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani și în ce frumoasă simplitate, fără pașapoarte vizate, se ducea spre o stare poetică. Eu cred în revenirea poeziei la simpitate. Foarte mulți poeți au încercat asta și să ne gândim la excelentul poet și prieten al nostru Cezar Ivănescu care a mers spre simplitate. Să ne gândim la Grigore Vieru care, la fel, a mers la simplitatea ierbii; a spune adevărurile crude și frumoase fără fel de fel de complicații și extra-limbaje. Există însă un soi de inginerie textuală, cum spuneam, prezentă mai ales la tânăra generație care umple toate rețelele de socializare cu texte…
– Texte…
– Da, texte. Neînțelegând că poezia nu este textul în sine ci pulberea aceea fină de deasupra textului, starea poetică. Am avut multe întâlniri cu tinerii în ultimii patru-cinci ani, poeții tineri dar și cititorii tineri. Lor le place poezia șocantă și poezia roz. Până la urmă am cerut să-mi explice ”poezia roz” și am aflat că este cea care aduce organele sexuale în discuție, fiziologicul și care este despărțită de metafizic. Or dacă rememorăm linia de aur a poeziei (și se întâmplă să fie poezia moldavă), cea metafizică este începută de Eminescu, Bacovia, continuată de Magda Isanos, de generația șaizeci între care Mihai Ursache, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu și, mai în sud, Nichita Stănescu. Este linia cea mai puternică din metafizica românească. Este diriguitoare, într-un fel. Iar textualismul, poezia post-modernă, reluarea într-o formă bășcălioasă și nu doar ironică a unor teme mai vechi, prelucrarea lor, este făcută cu mult amatorism. Să ne gândim că același lucru l-a făcut dar la o înălțime foarte mare și cu stil aparte unul dintre poeții dragi sufletului nostru, care este Topârceanu și este suficient să alegem poema lui Depărățeanu, Viața la țeră. Vom spune, cum toată lumea, că valoric nu sunt două Vieți la țară ci doar cea a lui Topârceanu, în sine o superbă parodie.
– Să nu uităm drumul Poetului către sacralitate. Apocalipsa după Daniel Corbu, apărută mult după optzecișitreiul debutului editorial. Și m-am speriat. Ce face? Unde se duce? Și mi-am dat seama, citind, că-l recuperez asemeni truditorilor dintre ferecăturile de la Neamț. Nu copiau ci recompuneau prin adăugire după porunca Marelui Creator. Recrearea mesajului celest, cristic, este un mod de a pune piatra de așteptare acolo unde o altă piatră din trupul bisericii e corodată. Puțini înțeleg lucrul ăsta.
Este un aspect al continuității. Într-o cultură nu se poate face nimic fără continuitate, fără a avea grijă de ceilalți, din spate, de a-i aduce, a-i cultiva și a continua ceea ce au făcut ei. Uite, în literatură s-au făcut lucruri nemaipomenite de la Dosoftei încoace. De la Dosoftei, Varlam, ceilalți, trecând prin Conachi, poezia noastră are un farmec aparte. Dar vedeți dumneavoastră, dacă Eminescu a început să fie înjurat de către tinerii generației noi este o imensă mâhnire. Dacă un pretins filozof de azi spune că trebuie să mai scăpăm odată de ”scheletul nostru din debara” care este Eminescu și care nu ne face bine, este iarăși o mare tristețe. Dacă alte și alte valori sunt înjurate și marginalizate nu este deloc bine. Orice Poet este o minune, un miracol. Să ne gândim la destinul lui Bacovia, de exemplu. Trăia într-un oraș uitat de lume, plin de strujeni și coceni, cum spunea el, mai bea cu căruțașii la cârciumele de la gară, el însuși un mare necunoscut. Și s-ar merita repetată o poveste foarte reală. Pe la 1930 erau celebrele șezători propuse de Sadoveanu, șe-zători plătite, una întâmplându-se la Bacău. Erau cu Sadoveanu Demostene Botez, George Topârceanu, Otilia Cazimir – parcă atâția erau -, și trebuia să înceapă șezătoarea, prezenți fiind acolo primarul, prefectul… Sadoveanu le spune că, vedeți, la dumneavoastră trăiește un poet, un mare poet, Bacovia. Or tocmai el lipsește de pe afiș și de aicea. Stă foarte aproape. Trimiteți pe cineva ca să vină. Și au trimis mirații ăia un amploiat pe strada Mioriței numărul 6. Ajunge acela, îl vede pe poet în curte și-i zice: Nu vă supărați, domnule Vasiliu, îl caut pe poetul Bacovia. Eu sunt, răspunde. Atunci veniți că vă cheamă primarul, prefectul că au venit niște scriitori. Și când a ajuns Poetul acolo foarte mulți amploiați și funcționari s-au mirat redescoperind un scriitor în Vasiliu, cel care făcea cereri pentru lemne, hârtii. Și uite că poezia lui Bacovia a crescut în timp, o poezie de atmosferă, care stă foarte bine alături de cea a lui Arghezi, Blaga și a altora de după Eminescu, cel care rămâne pentru noi un model absolut sau, cum spunea Arghezi, dintre noi cel mai măreț, cel mai teafăr fiindcă și-a muiat condeiul de-a dreptul din Luceafăr. Aceste valori ar trebui să le vorbim tinerilor și să-i formăm în spiritul lor chiar dacă mulți cred că nu mai este nevoie de modele.
– Meditez la cele spuse. Detractorii – indivizi fără combustie și mai ales sterpi, fără daruri pe care să le dăruiască și care, conform experimentului neronian ard totul în jur în speranța că vor fi mai bine vizualizați. Augmentând motivul sacrificiului, îi sacrifică pe cei dinainte, pe apropiații de acum. Foc!, țipă ăla, aici, puneți camerele pe mine.
– Imperiul acesta al imaginii este foarte bun dar și foarte periculos. El a format vedetele, fetele cu picioare frumoase și fără voce, cele care fac play-back și devin modele naționale cu un succes rapid, în doar câteva zile. Așa ar vrea și cei care fac oarece fel de artă, poezie, pictură, muzică – oameni grăbiți, fără răbdarea necesară coborârii în ei înșiși. Apoi nu au ce să ardă fiindcă nu au lectură, cărți citite. M-am întâlnit, cum spuneam, și cu tineri studenți la Universitate. Am vorbit despre creație, despre multe dar am ajuns și-n domeniul lecturii. Și mi-am dat seama că erau neinteresați de lectura de bază, cea de la capătul culturii, Vedele – spre exemplu. Nu știau cine-i Enchidu sau ce fel de epopee este cea a lui Ghilgameș, o capodoperă plină de substanță și profunzime. Homer era atins de ei prin compendii simplificatoare, ușoare. Nimic despre Sapho, cea din a cărei operă abia a rămas un sfert. Ce mare păcat pentru poezie! Mi-au vorbit despre Shakespeare și aici m-am întors mâhnit către ale mele, către casa unde mai visăm noi (eu îi spun La Templu) mirat de cele auzite. Ei spuneau că Shakespeare este dulceag, plin de dulcegării, lucruri mărunte, cum în Romeo și Julieta și chiar în Othelo, spuneau studenții aceia. Și care este problema, i-am întrebat. Dragilor, acestea fac parte din viață. Dar de ce nu urmăriți lucrurile foarte profunde. Ce nu vă convine în Hamlet? Nu ne place caracterul lui.
– Și culmea este că teatrologia lui Shakespeare concentrează, secvență de geniu, cea mai bogată expunere a fondului lexical englez, de două ori și ceva mai multe cuvinte decât în opera oricărui alt scriitor britanic. Asta nu contează? În ce limbă mai trăim noi acum? Ca și Eminescu, marele dramaturg oferă un monument viu al limbii. Or cineva, vorbind despre Daniel Corbu, era impresionat, între altele, de modul în care Poetul scoate din adormire cuvinte uitate, giuvaere nemeritat părăsite. Daniel Corbu comunică peste limita a câtorva sute de cuvinte. Nelimitat de limite.
– Domnule Aurel Brumă, norocoasă a fost nașterea mea în zona mânăstirilor. Fratele bunicului meu dinspre mamă a fost călugăr, unul isihast, cultivat. Îl vizitam foarte des în chilia lui de la Mânăstirea Neamț. Crescând relațiile mele cu preoții, cu călugării de acolo s-au menținut și m-am nutrit cu multe dintre cele peste 30.000 de cărți ale mânăstirii. Și am dat peste Dicționarul lui Scriban. Și l-am citi în câteva zile de la un capăt la altul. Și am căpătat obișnuința de a citi dicționare așa, pentru mine, fără alt interes deși Dicționarul Limbii Române Moderne este plin de greșeli, mă rog. Dar, revenind la Scriban, eram copleșit de câte cuvinte de mare încărcătură, de frumusețe sunt părăsite nemotivat. Or, cum spunea Nichita, limba este patria poetului, a oricui. Și fiindcă vorbeam de Shakespeare, multe dintre gândurile sale, dintre sintagme au intrat în circulația limbii diurne la ei dar și dincolo de Anglia, la noi, spre exemplu. La fel cu Dante pentru italieni. În limba română, prin Eminescu, avem modelul absolut al poetului român, al nostru și pe care eu îl consider a doua mare personalitate iscată de acest pământ după Zamolxe. Zamolxe care ar trebui cultivat. Cineva, în comunism, a spus că suntem aici de două mii de ani, un neadevăr cras. Să ne gândim că și Orfeu, un model atitudinal de excepție, a avut rădăcini tracice. Vezi, de ce e rău și ce e bine tu te-ntreabă și socoate, dincolo de asumare este Eminescu. Respirăm, gândim Eminescu…
Lasă un răspuns