Lecturi de duminică – Eugen Dorcescu

„…O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (‘metafizică, nu filozofică’, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii…Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient, se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice….”.

(Andrés Sánchez Robayna, Universidad de La Laguna, Tenerife)

*

 SAMSARA

1

Suferinţa o poţi defini

foarte uşor.

E rana, desenată, în

zigzag, pe picior,

e stativul, perfuzia,

spasmul ce scutură fiinţa

în clipa injecţiei

intravenoase,

e carnea, ea însăşi spasmodică,

subţiată, de-atâta durere, pe

oase,

suferinţa-i delirul

dintre anestezie şi

veghe,

e atacul de panică, e

singurătatea de gheaţă

a eului,

învelită în trupul strivit,

chinuit, ca într-o

tot mai străină şi

mai potrivnică zeghe.

Suferinţa-i, pare-se, limfa

acelui primordial,

genezic eşec,

suferinţa are, se zice, un metafizic

temei.

Ci iat-o: E aici, e alături, e

tresărirea inconştientă

a mâinilor şi a

pleoapelor ei.

Mi se scurge, prin gânduri, ca

un negru culbec.

E privirea

care mă-ntâmpină

când intru pe uşa

salonului 3,

e privirea ce mă-nsoţeşte,

imensă,

când plec.

2

Nici o grabă nu ai,

creangă de brad,

de la un trunchi, la altul,

prin negura cetinii,

semne făcând.

În iarbă

şi-n pănuşele verzi,

nevăzutul suflet al liniştii

zburdă.

(1972)

3

Izvoditoru-acestor stihuri ştie

Că, isprăvindu-şi truda, pune punct

La scriitură şi biografie,

Că, deşi viu, de-acuma, e defunct.

(Din milă şi dezgust, nu din trufie).

Să nu vă mire, deci, că-nchide uşa

Spre lume, fericit şi solitar.

Că îşi desface lanţul şi cătuşa

Ce l-au legat de semeni în zadar.

Atât mai vrea: Să-i presăraţi cenuşa

Fie-ntr-un râu subcarpatin, solar

(În Sohodol, în Ibru sau Gomnuşa*),

Fie-ntr-un râu ce curge-n alt hotar

(Verzui ca spânzul, reavăn ca scoruşa) –

În Gange, Mississippi, în Isar…**

*Cursuri de apă, pitoreşti cândva, ce întregeau farmecul edenic al peisajului în care autorul şi-a petrecut copilăria.

**Die Isar: Râu sublim, ce traversează un mare oraş din Europa.

O arhi-amintire

Era o zi senină, ca şi azi

(Tu, chintesenţă-a zilelor senine !).

Se destrămau păduri de sumbri brazi

În urmă, pe ceţoasele coline.

.

Călătoream, de mult, către apus

Când drumul m-a adus într-o câmpie

Greu adâncită-n umbra viorie

A codrilor ce-o străjuiau de sus.

.

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,

Fixai curbura unui spaţiu care

Înainta treptat în înserare

Cu soarele şi neclintitul burg.

.

Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit

Acolo chiar, pe dalele curbate,

Şi am rămas cu tine în cetate,

Şi cred că tot acolo am murit…

.

Uitasem totul: codrii, lungul drum,

Cetatea, podul, gustul gurii tale…

Şi brusc, mi le-am reamintit acum,

Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.

 

Chipul

În Facerea Genesis, Bereshith – ,

aşa cum bine ştie orişicare

din cei ce-n studiul ei s-au adâncit

– că-i credincios de rând sau eremit – ,

în Facerea, capitolul cutare,

se scrie clar, se spune desluşit

că Domnul Dumnezeu l-a plămădit

pe-Adam din lut, după-al Său chip slăvit

şi după sfânta Sa asemănare.

Acestea două-s tot ce omul are

în timpul şi în spaţiul infinit.

Atâta numai: chip şi-asemănare.

.

Dar, vai, asemănarea s-a pierdut,

prin ispitire şi neascultare,

încă de-atunci, de mult, de la-nceput!

Iar chipul, sub cumplita-nsingurare,

a unui univers înduşmănit,

s-a adunat în sine, s-a chircit,

a decăzut din slavă şi splendoare,

a rătăcit, şi iar a rătăcit,

dar n-a găsit nici pace, nici uitare.

Şi iată-l, piere-ncet, schimonosit,

iar moartea-l ia cu totul, şi dispare…

.

Defunctul n-are chip. S-a reunit

cu lutul dintru care-a fost zidit

şi care-i urcă, lent, prin capilare,

sorbindu-i, în tărâmul nesfârşit

al pulberilor, vânăta paloare.

.

De fapt, cel mort e mort dintru-nceput,

de când asemănarea s-a pierdut.

Chipul nu-i chip, când nu-i asemănare.

                           *

Cat drept aceea-n sinea mea şi zic:

Fiinţa întru moarte nu-i nimic

decât reminiscenţă şi-aşteptare.

Fiinţa-i şansa ce s-a irosit

şi-acum reface-a erelor cărare,

nădăjduind în Cel ce S-a jertfit

în semn de mântuire şi iertare.

.

Fiinţa-i drumul tragic, istovit,

al chipului căzut spre-asemănare.

El hombre de cenizas

Îţi cer un lucru simplu: Când va fi

(E şi uman, e şi divin să fie),

Să-mi schimbi uscatul trup într-o făclie

Şi-ntr-un căuş de pulberi cenuşii.

.

Să faci, încet, cu urna câţiva paşi

Pe malul unei ape (ştii tu care),

Al unei ape repezi, sclipitoare,

Şi-n unda-i verde pulberea s-o laşi.

.

Astfel, va dispărea, pe veci, caduca

Făptură care-am fost şi nu mai sunt:

În volbura amnezicului prund,

Sub umbra Catedralei Sfântul Luca.

.

Apoi, să uiţi, desăvârşit, aceste

Mici gesturi despre care ţi-am fost scris.

Căci totu-i mai nimic decât un vis

Şi mult mai trecător ca o poveste.

Noiembrie 2001

Nirvana

Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,

În ziua sumbră şi vulgară,

Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,

Cu glas timid şi indecis,

Ce-ţi spun acum să nu te doară.

Dar am visat acelaşi vis

Azi-noapte, pentru-a treia oară.

.

Murisem. Şi-n văzduhul pur

Al celor care nu există,

Pluteam: un fluture de-azur,

Fără esenţă şi contur.

Nici pomeneală să fiu tristă,

Să simt regret, teroare, vină,

Disarmonie, armonii…

Nimic din toate-acestea. Ci

O fericire genuină.

N-am întâlnit nici morţi, nici vii,

Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi…

Zburam, cu aripi străvezii,

Precum lumina în lumină.

.

Nu erau ceruri, nici pământ.

Dar nici nu le doream. O, nu !

Mă stăpânea un singur gând:

Să te găsesc, să fii şi tu

Cu mine, unde eu eram.

Un gând, ca un fuior de vânt,

Un gând, ce mă purta vibrând.

Te căutam, te căutam,

Zbor lângă dor adăugând.

Te căutam. Şi-mi petreceam

Eternitatea căutând.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*