„…O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (‘metafizică, nu filozofică’, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii…Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient, se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice….”.
(Andrés Sánchez Robayna, Universidad de La Laguna, Tenerife)
*
SAMSARA
1
Suferinţa o poţi defini
foarte uşor.
E rana, desenată, în
zigzag, pe picior,
e stativul, perfuzia,
spasmul ce scutură fiinţa
în clipa injecţiei
intravenoase,
e carnea, ea însăşi spasmodică,
subţiată, de-atâta durere, pe
oase,
suferinţa-i delirul
dintre anestezie şi
veghe,
e atacul de panică, e
singurătatea de gheaţă
a eului,
învelită în trupul strivit,
chinuit, ca într-o
tot mai străină şi
mai potrivnică zeghe.
Suferinţa-i, pare-se, limfa
acelui primordial,
genezic eşec,
suferinţa are, se zice, un metafizic
temei.
Ci iat-o: E aici, e alături, e
tresărirea inconştientă
a mâinilor şi a
pleoapelor ei.
Mi se scurge, prin gânduri, ca
un negru culbec.
E privirea
care mă-ntâmpină
când intru pe uşa
salonului 3,
e privirea ce mă-nsoţeşte,
imensă,
când plec.
2
Nici o grabă nu ai,
creangă de brad,
de la un trunchi, la altul,
prin negura cetinii,
semne făcând.
În iarbă
şi-n pănuşele verzi,
nevăzutul suflet al liniştii
zburdă.
(1972)
3
Izvoditoru-acestor stihuri ştie
Că, isprăvindu-şi truda, pune punct
La scriitură şi biografie,
Că, deşi viu, de-acuma, e defunct.
(Din milă şi dezgust, nu din trufie).
Să nu vă mire, deci, că-nchide uşa
Spre lume, fericit şi solitar.
Că îşi desface lanţul şi cătuşa
Ce l-au legat de semeni în zadar.
Atât mai vrea: Să-i presăraţi cenuşa
Fie-ntr-un râu subcarpatin, solar
(În Sohodol, în Ibru sau Gomnuşa*),
Fie-ntr-un râu ce curge-n alt hotar
(Verzui ca spânzul, reavăn ca scoruşa) –
În Gange, Mississippi, în Isar…**
*Cursuri de apă, pitoreşti cândva, ce întregeau farmecul edenic al peisajului în care autorul şi-a petrecut copilăria.
**Die Isar: Râu sublim, ce traversează un mare oraş din Europa.
O arhi-amintire
Era o zi senină, ca şi azi
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine !).
Se destrămau păduri de sumbri brazi
În urmă, pe ceţoasele coline.
.
Călătoream, de mult, către apus
Când drumul m-a adus într-o câmpie
Greu adâncită-n umbra viorie
A codrilor ce-o străjuiau de sus.
.
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat în înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.
.
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Şi am rămas cu tine în cetate,
Şi cred că tot acolo am murit…
.
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale…
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,
Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.
Chipul
În Facerea – Genesis, Bereshith – ,
aşa cum bine ştie orişicare
din cei ce-n studiul ei s-au adâncit
– că-i credincios de rând sau eremit – ,
în Facerea, capitolul cutare,
se scrie clar, se spune desluşit
că Domnul Dumnezeu l-a plămădit
pe-Adam din lut, după-al Său chip slăvit
şi după sfânta Sa asemănare.
Acestea două-s tot ce omul are
în timpul şi în spaţiul infinit.
Atâta numai: chip şi-asemănare.
.
Dar, vai, asemănarea s-a pierdut,
prin ispitire şi neascultare,
încă de-atunci, de mult, de la-nceput!
Iar chipul, sub cumplita-nsingurare,
a unui univers înduşmănit,
s-a adunat în sine, s-a chircit,
a decăzut din slavă şi splendoare,
a rătăcit, şi iar a rătăcit,
dar n-a găsit nici pace, nici uitare.
Şi iată-l, piere-ncet, schimonosit,
iar moartea-l ia cu totul, şi dispare…
.
Defunctul n-are chip. S-a reunit
cu lutul dintru care-a fost zidit
şi care-i urcă, lent, prin capilare,
sorbindu-i, în tărâmul nesfârşit
al pulberilor, vânăta paloare.
.
De fapt, cel mort e mort dintru-nceput,
de când asemănarea s-a pierdut.
Chipul nu-i chip, când nu-i asemănare.
*
Cat drept aceea-n sinea mea şi zic:
Fiinţa întru moarte nu-i nimic
decât reminiscenţă şi-aşteptare.
Fiinţa-i şansa ce s-a irosit
şi-acum reface-a erelor cărare,
nădăjduind în Cel ce S-a jertfit
în semn de mântuire şi iertare.
.
Fiinţa-i drumul tragic, istovit,
al chipului căzut spre-asemănare.
El hombre de cenizas
Îţi cer un lucru simplu: Când va fi
(E şi uman, e şi divin să fie),
Să-mi schimbi uscatul trup într-o făclie
Şi-ntr-un căuş de pulberi cenuşii.
.
Să faci, încet, cu urna câţiva paşi
Pe malul unei ape (ştii tu care),
Al unei ape repezi, sclipitoare,
Şi-n unda-i verde pulberea s-o laşi.
.
Astfel, va dispărea, pe veci, caduca
Făptură care-am fost şi nu mai sunt:
În volbura amnezicului prund,
Sub umbra Catedralei Sfântul Luca.
.
Apoi, să uiţi, desăvârşit, aceste
Mici gesturi despre care ţi-am fost scris.
Căci totu-i mai nimic decât un vis
Şi mult mai trecător ca o poveste.
Noiembrie 2001
Nirvana
Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,
În ziua sumbră şi vulgară,
Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,
Cu glas timid şi indecis,
Ce-ţi spun acum să nu te doară.
Dar am visat acelaşi vis
Azi-noapte, pentru-a treia oară.
.
Murisem. Şi-n văzduhul pur
Al celor care nu există,
Pluteam: un fluture de-azur,
Fără esenţă şi contur.
Nici pomeneală să fiu tristă,
Să simt regret, teroare, vină,
Disarmonie, armonii…
Nimic din toate-acestea. Ci
O fericire genuină.
N-am întâlnit nici morţi, nici vii,
Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi…
Zburam, cu aripi străvezii,
Precum lumina în lumină.
.
Nu erau ceruri, nici pământ.
Dar nici nu le doream. O, nu !
Mă stăpânea un singur gând:
Să te găsesc, să fii şi tu
Cu mine, unde eu eram.
Un gând, ca un fuior de vânt,
Un gând, ce mă purta vibrând.
Te căutam, te căutam,
Zbor lângă dor adăugând.
Te căutam. Şi-mi petreceam
Eternitatea căutând.
Lasă un răspuns