Martiri, victime, torționari…

Într-un univers de viață tot mai intens agresat de demonii trecutului, cu varii și inimaginabile scenarii (consumate ori amânate din orgolii sclerozate), extremismul bolșevic (balșoi: mare, imens, cu trimitere testamentară la Petru I) pare a fi insuficient suprapus comunismului sau socialism-naționalismului, visului globalist al marilor torționari ai secolului XX, Hitler și Lenin și Stalin și Hrușciov și, în replică aparent benefică (cui?) globalismului de tip capitalist. Încă nu s-a instituit o instanță de judecată a celor care, morți între osanale, continuă să exorcizeze prin urmași ființa națională a unor popoare, etnii, ideologia imperialității sovietice sau a altor imperialități revolute continuând să cloneze personaje înstrăinate iubirii, credinței, omenității.

Într-un marasm al alinierii ”planetelor” euro-atlantice, asumându-și sclavizarea economică a propriei populații pentru beneficii individuale sau de grup, castă, mancurții din politica post-revoluționară nu au produs altceva decât scenarii, trucaje, artificii intenționale. Culmea aberației pe sinusoida clar demonstrată a unei viitoare crize mondiale a apei potabile, a resurselor energetice și a hranei, mai toate partidele (formate din asistați sociali auto-impuși, impozitari pe sărăcia celorlalți) politicienii se mențin pe același front al distrugerii pânzei freatice, cianurarea cursurilor de apă, a pământului scoțând la taraba alba-neagra închipuitele pericole ale poluării prin industrie (care industrie?), grătarele pentru mici, reziduurile mașinilor alergând pe autostrăzile aproape inexistente ale patriei. În 25 de ani zarafii politici au reușit să vândă nu doar fabrici, pământ, ape, resurse minerale ci, pe fondul unor aparente măsuri de profilaxie în comerțul cu carne vie, au externalizat câteva milioane de cetățeni ca dovadă în clar a impotenței administrative, a dezinteresului, a lipsei de moralitate a tuturor guvernelor care s-au perindat prin palatul guvernamental.

Aceiași ipochimeni, analfabeți ai istoriei reale, au acceptat etichetarea națiunii române sub auspiciile criminalității genetice, așa cum de altfel s-au acceptat trucaje ordinare ale stărilor de fapt legate de mareșalul Ion Antonescu, de istoria reală a comunităților evreiești în anii 1929 – 1965 sau cum s-a acceptat cu o ticăloasă ușurință albirea biografiilor celor care, asemeni tribunalului poporului din 46 continuă să judece după dosare fabricate în exterior martirii acestui neam, reperele de care viitorul are absolută nevoie. ”Procesul comunismului” s-a făcut în fals, grotesc, caricatural. Și cum altfel când regizorii spectacolului au fost aleși dintre urmașii marilor politruci comuniști iar întâiul prim-ministru era fiul unuia dintre voluntarii brigăzilor roșii, cele care încercau să instaureze, alături de alți mancurți ai timpului, comunismul în plin centru al Europei, în Spania?!

E greu de definit, amintirile urmașilor ”idealiștilor” cominterniști români (Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, etc) fiind consacrate bomboneriei istorice, dincolo de cei zece mii de martiri – preoţi, călugări, călugăriţe, seminarişti şi laici – ucişi în mod barbar în valul de violenţă atee (anti-catolică), de obediență comunistă în Războiul Civil din Spania. Și iarăși, din punctul de vedere al lustrabililor autori de acuze în ”procesul comunismului” nu contează că acolo a fost platoul de experimentare a terorii roșii, anatemizarea însemnelor de credință prin distrugerea a circa 70% din biserici.  O simplă enumerare a câtorva dintre ”românii” care au făcut parte din ”brigăzile internaționale” (și pe care același Vladimir Tismăneanu îi deplânge, în faza post-belică ca victime ale ” stalinismului dezlănțuit” când ” mulți interbrigadiști au fost supuși anchetelor, arestați și condamnați. Asocierea cu comuniștii iugoslavi în cadrul Brigăzilor era privită de inchizitorii staliniști drept un suprem păcat” ( Vladimir Tismăneanu, “Corabia amăgirilor: Brigăzile Internaționale din Spania”). Din lista ”interbrigadiștilor” câteva nume: Valter Roman, Petre Borilă, Gheorghe Stoica, Mihai Patriciu, etc., etc. Deloc elducorată, o altă mărturisire asupra realității Războiului Civil unde, de partea trupelor franchiste, s-au alăturat șapte reprezentanți ai Mișcării Legionare din România: ”În vremea aceea, cele două Spanii, trunchiate de frontul armatelor în fratricidă încleştare, se transformaseră în lagăre militare. Jumătate se afla încă sub dominaţia roşie, îndurând, în afară de distrugerile şi ororile de pe front, bine cunoscuta teroare internă a oricărui regim comunist, cu arestări de zi şi noapte, execuţii cu sau fără judecată, violuri legalizate prin “cartele”, lagăre, confiscări de bunuri şi abuzuri de tot felul, cu atât mai dureroase, cu cât mai inutile. Oraşele eliberate de trupele gen. Francisco Franco erau maldăre de ruine, cu locuinţele jefuite, cadavre pe străzi, prin case, pivniţe şi chiar pe acoperişuri. Sânge! Jaf! Mizerie! Bisericile, ca şi prea numeroasele mânăstiri, erau pustii. Slujitorii altarelor omorâţi, interioarele cu statui ciuntite sau sfărâmate, icoane batjocorite, erau tot ce lăsau în urmă armatele celor lipsiţi de Dumnezeu şi omenie”. (Virgil Ionescu – Memorii legionare – Războiul civil din Spania). La fel, justițiarii de operetă ai comunismului sunt amnezici în ceea ce privește intervenția anti-comunistă a României la încercarea de instaurarea a unei republici sovietice în Ungaria de către Bela Kun (1919), importanța acestei acțiuni armate fiind prea ușor trecută cu vederea de istoricii europeni la modă. Și iarăși între arcanele încâlcite ale actualității, ”anti-comuniștii” din onegheurile patronate de Soros sau bursele de aprofundare a civilizației iudaice și aflați iarăși în campanie electorală de macru induc replici dure în societatea civilă, sigur, mai puțin democrată decât cei care refuză în continuare să redea onoarea publică de martiri ai comunismului unor oameni ai Bisericii dar și unor nume de rezonanță din lumea laică.

Cu un surplus de respect cuvenit, tot mai mulți analiști consideră beatificările martirilor canonici de către Biserică ca un semnal, ca o propunere ce s-ar cuveni urmată, aprofundată în cadrul societății civile. Numai în 2013, sub exercițiul suprem al papei Francisc au fost ridicați la cinstea tronurilor cerești 522 de martiri ai credinței uciși în timpul războiului civil din Spania și, în prelungire firească, Biserica romano-catolică din România va propune înaltei cinstiri pe episcopului diecezei de Iași, Anton Durcovici, decedat în închisoarea din Sighet (11 decembrie 1951), după o continuă și animalică torționare fizică a acestuia de indivizi care, culmea grotescului, au primit pensii (recunoștința cui?) și după 1990. Spre deosebire de alți martiri ai credinței, victime ale comunismului, moaștele episcopului Durcovici (care va fi beatificat la Iași, în 17 mai 2014) sunt anonim risipite în pământul românesc. Poate ca un simbol al sfințeniei acestui pământ pe nedrept batjocorit de agamiții pe care îi alegem din patru în patru ani într-o confuzie de orbul găinilor între grâu și neghină. Beatificarea prin Durcovici a moaștelor pământului românesc trebuie asumată de societatea civilă ca o dată reper în restaurarea adevărului cu iubire și lacrimă dar și cu decizia cuvenitei limpeziri a valorilor reale prin care ne putem cultiva teritorialitatea de duh și trăire. Iar odată cu Fericitul Anton Durcovici ni se propune să vedem parcursul de glorie cerească a miilor de alți martiri ai credinței, prelați sau laici români. Pe jertfa lor lor avem obligația de a ne reconstrui ființarea.

Originar din Austria, (de la șase ani refugiat cu mama și fratele la Iași) dedicat în toată biografia sa slujirii lui Dumnezeu și credincioșilor români, cu o ținută sacerdotală de remarcată altitudine, episcopul Anton Durcovici și-a asumat conștient martiriul știind că prin consacrarea sa ca episcop al diecezei de Iași (30 octombrie 1947) începea un drum al suferinței, asemeni lui Cristos. Deloc întâmplător pe stema sa episcopală este imaginea mielului, simbol al curățeniei, al devoțiunii, al sacrificiului și, mai presus de toate, însemn distinct al Marelui Învățător. Sigur, apartenenți Bisericii Ortodoxe Române mulți dintre cei peste două mii de preoți din închisorile comuniste așteaptă prin glasul credincioșilor cuvenita canonizare. Și la fel de sigur este faptul că Sfântul Sinod întârzie aceste ceremonii dintr-o cuvenită așteptare ca ”domnia” să depășească toate interesele exogene și să deschidă cu adevărat un Proces al ororilor comunismului concomitent cu repunerea în drepturile cuvenite de meritat respect a martirilor exorcizați de ”demonii roșii”. Și închei într-o totală și cuvenită neînțelegere a procesului de canonizare a martirilor bolșevismului sub oblăduirea Patriarhiei din Moscova. Nu am informații dar mă cutremură suma zecilor de milioane de victime-martiri.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*