Oare chiar m-am întors de la Athos?

Titlul cărţii „Oare chiar m-am întors de la Athos?” mi-a atras atenţia, de la prima vedere, fără să ştiu precis dacă autorul este, sau nu, un smerit, iniţiat în tagma bisericească sau un personaj “neînchinat la icoane”, aşa acum avea să se descrie Dan. C. Mihăilescu, pe la jumătatea cărţii sale.

Pe parcursul lecturării acestei cărţi această mărturisire a sa capătă diverse şi nuanţate forme, pe care le-am surprins în paragrafele de mai jos: “Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de nai, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!

M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 22 de ani, înainte de nună, la mănăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă.” (pag. 28)

“Oriunde în lume am ajuns în vechi lăcaşe de cult, m-am împărţit egal, zic eu, între neutralitatea binevoitoare a turistului sincer curios şi freamătul efectiv al doritorului de credinţă.” (pag. 50)

“Totuşi la sfârşit, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutatul icoanelor, m-am strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om “închinat la icoane”. Regret sincer şi profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii. Autofalsificarea mi se pare o perversiune. M-am simţit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-şi aşteptau rândul la icoane şi pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…” (pag. 59)

Nu ştiu despre voi, dar mie mi-a trezit interesul tocmai sinceritatea aceasta cu care Dan C. Mihăilescu povesteşte. Nu pretinde sentimente pe care nu le are, nu îşi ascunde gândurile necurate şi se întreabă de multe ori ce caută acolo. Jurnalul său athonit vorbeşte despre Sfântul Munte, dar mai ales despre oamenii care îl populează şi despre cei care îl vizitează. “Flexibilitatea duhovnicească” – asta înseamnă Athosul pentru mine! Ştiu că multora li se va părea paradoxal, dată fiind legendara severitate monahală a locului. Numai că, dincolo de dogmă, canoane şi cazne, este de găsit în minţile intens fosforescente de acolo multa înţelepciune, multă subtilitate, o fericită măsură. Un soi aparte de îngăduinţă şi rafinament psihologic, perfect pliabil pe cele mai diverse înzestrări umane şi aşteptări sufleteşti.” (pag. 62). (Elena Ciric).

În altă ordine de idei, Dan C. Mihăilescu este un cunoscut critic și istoric literar contemporan. Însă cei mai mulți îl cunosc ca realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea”, de la ProTv. Traducător înzestrat și autor al câtorva cărți de critică literară cu greutate, Dan C. Mihăilescu publică o carte de suflet, de o sinceritate aproape dureroasă. Este vorba de evocarea unei întâlniri aparte, a omului profan (care mărturisește deschis: „Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane” cu Sfântul Munte Athos, patria călugărilor şi ţara monahilor – Grădina Maicii Domnului.

(…) Pelerin din întâmplare pe colinele athonite, Dan C. Mihăilescu povestește cu multă sensibilitate, dar și cu umor și autoironie, despre lumea monahală ce i se dezvăluie. Autorul nu este un credincios practicant, gata să primească cu inimă deschisă toate rânduielile din obștile Sfântului Munte. Recunoaște că este incapabil să îngenuncheze la slujbe, dar și jenat că toți cei din jur o făceau: „…De două ori într-o singură slujbă. M-am străduit mental să accept, dar în final nu am putut s-o fac. Este groaznic să-i vezi pe toţi cei din preajmă că îngenunchează, iar tu să rămâi, trufaş îndrăcit, în picioare. De ce să-l mint pe Dumnezeu? Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har, decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia”. Dacă acest drum fără voie se va dovedi a fi fost un drum inițiatic, ca al lui Pavel pe drumul Damascului, timpul o va arăta. Cert este că niciodată un pelerinaj la Athos nu te poate lăsa într-ale tale, ci te va arunca într-o frământare de gânduri despre rosturile lumii și a devenirii noastre întru ființă, obligându-te tainic să faci ordine în viață, în alegeri, în priorități. (Laurențiu Dumitru).

“Mi-aş dori ca, înainte să începeţi lectura acestor pagini, să vă opriţi măcar un minut agitaţia interioară, aşa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în faţa mării, ori la poalele muntelui. Să coborâţi alene pleoapele, să întindeţi precauţi, dar cu înfiorare auzul, nările, degetele, pecetluind buzele, şi să vă închipuiţi alunecarea unei corăbii pe apele mării Egee. Flancată la o lungime de braţ de şiruri de pescăruşi năstruşnic-flămânzi, năbădăioşi, obraznici, apucători şi gureşi cât cuprinde, gata să-ţi fure din zbor firimitura. Departe, în zare – creste de munţi, într-o ceaţă diafană, ca faldurile unei rochii de zână. Dincoace, ţărmul mării, însemnat de cetăţi şi fortificaţii creştine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sfântul Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu…

Iar marea, sub noi, maică iubitoare şi ameninţătoare, virgină, lascivă şi crudă, leagăn, altar şi sicriu, cu albastrul incredibil, ucigător şi vital deopotrivă. Maternă şi perversă, amăgitoare, eliberatoare şi, totodată, sufocantă prin majestate, alinătoare prin graţie. Dincolo şi dincoace, munţii cruciaţi, împăduriţi cavaleri înzăuaţi în stânci musculoase, piatra colţoasă, aspru şi bogat muşcătoare a crestelor năprasnic prăvălite în braţele mării.

Ţipetele nervoase ale pescăruşilor, înfipte în imaginea chiparoşilor ţâşnind mândru către cer, odată cu foşnetul apelor mării sub chila vaporului şi cuminţenia întipărită pe cer a turlelor blând aurite sub mărinimia soarelui pârguitor – iată ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între două porturi, Uranopolis şi Daphni, pe vaporul Sfântul Pantheleimon, cu mâna întinsă către aripile încordate şi ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertăţii ca supunere”… (Potrivit afirmaţiilor autorului Dan C. Mihăilescu, din Prologul cărţii, pag. 9 – 11).

Cu alte cuvinte, invitat find de către prietenul său – Teologul Costion Nicolescu (căruia îi şi dedică acest volum), într-o călătorie de 10-12 zile la Sfântul Munte Athos, cu rugămintea de a fi cronicarul pe viu al episoadelor trăite acolo, Dan C. Mihăilescu a acceptat propunerea, intrând în grupul de români care şi-au asumat ascultarea şi canonul de a respira câteva zile în aerul de nevoinţe al spiritului cenobit.

Alături de el, pictorii grupului Prolog – Constantin Flondor, Horea Paştina şi învăţăceii sau ucenicii lor („dascălii de erminie şi alumnii lor”, cum spune frumos autorul), criticul plastic Oliv Mircea şi alţi cîţiva apropiaţi. Respectându-şi calitatea şi virtutea de condeier talentat, Dan C. Mihăilescu s-a achitat de datorie, consemnând tresăririle cu care sufletul i-a întâmpinat climatul alpestru al mânăstirilor şi schiturilor athonite.

În general, Athosul este ţinta celor care vor să se rupă de lume: te duci acolo ca să te desfaci de scârbe sociale şi, dacă ai un dram de chemare, ca să presimţi gustul lui mysterium tremens. Fără un imbold lăuntric care să te împingă spre contraforturile săpate în stâncă ale mânăstirilor Pantocrator, Vatopedi sau Prodromu, escapada aduce cu o promenadă exotică, al cărei singur rost este să dea prilej snobilor să spună că au fost acolo. Prin urmare, ca să te pui în acord cu condiţia austeră a sihăstriilor rupestre, ai nevoie de un minim resort de credinţă simplă, tocmai acel resort care te predispune spre degustarea unei tresăriri de duh. Tresărirea este imprevizibilă şi capricioasă: poate fi un fir de tămâie, o clătinare a limbilor de lumânare sau bruscheţea psaltică în cântăreţilor de strană. Sau poate să nu fie deloc. Dar indiferent că apare sau nu, trăirea ţine de felia indicibilă a impresiilor condamnate să moară într-o intimitate fără expresie, de aceea, orice comentariu făcut în marginea lor are darul de a le altera.

Despre Sfântul Munte Athos se tace, nu se scrie. Sau dacă totuşi scrii, o faci cu împuternicire mistică, cu acea prerogativă pe care ţi-o ei iei singur atunci când simţi că ceva ţi-a adus atingere pe dinlăuntru. În schimb, calea cea mai lesne de măsluire a spiritului athonit e să simulezi revelaţii inspirate de numenul aflat în spatele Muntelui. Genul de pietism postiş ivit din nevoia de a ascunde constatarea că Athosul, lăuntric vorbind, te-a lăsat acolo unde erai înainte de a-l atinge cu piciorul.

Nimic din toate acestea la autorul Dan C. Mihăilescu, scriitorul şi criticul literar fiind hotărât să descrie sincer tribulaţiile prin care a trecut. La drept vorbind, ar fi fost o dezmăgire să-l vezi alunecînd într-un scenariu previzibil: să-l vezi lăudându-se, sub perdeaua smereniei jucate, cu adâncimea şi profunzimea revelaţiilor de care s-a înfiorat sub incidenţa logosului divin. Mai mult, ţi-ar trebui o imaginaţie fără frâu să ţi-l închipui pe Dan C. Mihăilescu prins în fervoarea mistică a răpirilor suprafireşti. Din acest motiv, dacă ar fi mărturisit că s-a întors de acolo transfigurat, jurând a fi întrezărit printre pietre pocrovul Maicii Domnului şi, într-o clipă de abandon, de a fi simţit adierea pulpanei cristice, autorul ar fi făcut figura unui spirit atins de clişeu conformist. Şi ar fi dezamăgit negreşit, prin simulacrul de simţire pe care l-ar fi pretins.

Altfel spus, pelerinul şi autorul Dan C. Mihăilescu este foarte sincer, fără mască şi fără calcule de imagine. Se înfăţişează nud în fibra seacă, searbădă, a necredinţei sale: un intelectual sceptic, hedonist, trăind departe de ritualul Bisericii, şi totuşi cu gândul aproape de destinul ei istoric, o persoană care nu se închină la icoane, nu participă la slujbe şi nu se împărtăşeşte decât în situaţii rarisime. În termeni de uz ideologic, avem de-a face cu un cetăţean liber care s-a pătruns de vocaţia luminată a agnosticismului contemporan, iar în termeni eclesiali, cu o oaie rătăcită, fără proptea transcendentă, ce şi-a întors faţa de la altar spre a o apleca asupra nuanţelor sterile ale culturii laice.

În schimb, în termeni filosofici, criticul şi scrrotorul Dan C. Mihăilescu este un intelectual care are noţiunea lui Dumnezeu, dar nu şi intuiţia lui, asta însemnând că nici o umbră de presimţire a divinului nu i-a încreţit vreodată fruntea. Cu alte cuvinte, din fibra lui Dan C. Mihăilescu umoarea religioasă a fost extirpată fără şanse de remediu în această viaţă şi este de remarcat că lipsa aceasta autorul nu numai că şi-o recunoaşte, dar are tactul de a nu o preschimba într-o calitate a inteligenţei arogante. (Sorin Lavric).

Cu acest portret sub ochi, ce izbeşte în litera cărţii este inadecvarea crasă dintre fibra autorului şi stringenţa decorului în care se pomeneşte strămutat. Autorul merge în Athos ca şi cum s-ar deplasa în Rhodos, trăgînd după sine toate obişnuinţele căpătate în etosul bucureştean, suficienţa aceasta de spirit predispunându-l la crize de inadaptare. Crize care de altfel chiar au loc, căci, scos din regimul tabieturilor, autorul trece printr-o iritare a nervilor cu deznodămînt sever: în primele zile este muncit de o dispoziţie irascibilă care îl împinge la gesturi de frondă (stă cu mîinile la spate în timpul liturghiei, refuză să sărute icoanele, cît despre bătut metanii nu încape vorbă), pentru ca apoi să acuze resemnarea omului care simte că împrejurările sînt mai puternice decât el. Etapele, fazele prin care trece sunt tipice, specifice, pentru sindromul intelectualului atins de acedie: furia frustratului, apoi ataraxia învinsului şi apoi senzaţia caracteristică de înstrăinare lucie, dată de neputinţa de a-şi găsi locul şi de a pricepe ce Dumnezeu caută acolo. Perplexitatea aceasta îi provoacă reacţii de copil răsfăţat: zdruncinăturile camionului îl irită, lipsa cafelei matinale îl debusolează, sforăitul colegilor de chilie îi provoacă traume cazone, mîncarea pe sponci îl descumpăneşte, iar neplăcerile date de telefonul mobil îl revoltă.

Pe scurt, lumea athonită îl chinuie prin disconfort, asprimea condiţiilor trezindu-i năbădăi existenţiale.  Şi ca orice estet care nu are apetenţă pentru deus absconditus, Dan C. Mihăilescu admiră natura şi îşi găseşte refugiul în ea. Singurele desfătări îi sunt date de concreteţea sălbatică a locului, fauna şi flora părându-i-se mult mai frumoase decât smalţul şters al icoanelor vetuste. Senzaţia pe care ţi-o lasă este că cele mai bogate clipe i-au fost prilejuite de contemplarea cuiburilor de rândunici, de silueta chiparoşilor băştinaşi şi de lujerul irişilor împodobind incinta schiturilor.

Toate aceste detalii – descrise mustos cu o limbă senzuală, graţie acelui lexic pitoresc de care Dan C. Mihăilescu ştie să fac uz ca nimeni altul, toate aceste detalii dau carne şi farmec cărţii, atâta doar că farmecul este de înveliş estetic, iar carnea este de superficiu verbal, căci întreaga epopee athonită rămîne fără consecinţe în planul duhului. Spiritual vorbind, cartea e de o platitudine care uimeşte, amănunt pe care autorul nu numai că-l simte, dar caută să-l micşoreze inserând citate lungi cu conţinut creştin, alături de un preambul cu consideraţii istorice privind relaţiile românoathonite. Numai că lacuna cărţii nu stă în armătura culturală – care este impresionantă, de la distincţia dintre „idioritmic” şi „chinovial” şi până la arta descrierii fiecărui schit, ci în penuria creştină a spiritului care poartă armătura. Autorul nu este în duh, şi de aici tot marasmul. Este o stinghereală de cavou în sufletul diaristului, chiar dacă la exterior hazul este în toi. (Sorin Lavric).

Neavând organ pentru dimensiunea sacră, Dan C. Mihăilescu descrie lucrurile în coaja lor fenomenală, lipsindu-i acea ochire care să-l aducă în condiţia de degustător discret al tentelor nevăzute. Până la urmă este o dramă la mijloc, aceea a unui scriitor avînd convingerea că e un intrus estetizant, fără predilecţie pentru trăiri ominoase. Fără această dramă subiacentă, cartea ar fi rămas în ton minor, de peripeţie bufă.

Prin urmare, cartea este sprinţară, poate fi citită dintr-o răsuflare, dar nu este înaripată sau, neapărat, entuziasmantă. Este zemoasă sub unghi lexical, dar iremediabil plată sub unghi duhovnicesc, inapetenţa autorului pentru stihii obscure blocîndu-i ochiul lăuntric şi încărcându-l cu tenta mată a unui turist ocazional, atins de clasica miopie a intelectului şcolit sub coerciţia lui esse est percipi. (Sorin Lavric).

Cititorul reţine, aşadar, un spirit ludic care face haz de nevoinţele prin care trece, de aceea cartea amuză prin comedia de situaţii şi contrariază prin carenţa de duh, însă, totuşi, impresionează prin sinceritate debordantă şi prezentarea nedisimulată şi neipocrită, ceea ce, până la urmă, îl converteşte pe Dan C. Mihăilescu, din simplul turist în pelerinul aflat pe calea iniţierii, după cum mărturiseşte, cu multă înţelegere, blândeţe şi răbdare, şi domnul Costion Nicolescu…