Boala satului…

Urmăream zilele acestea la televizor un reportaj din zonele în care inundațiile au făcut ravagii. Zeci de sate din diferite județe au fost afectate, sute de case au fost distruse, mii de hectare de culturi au fost acoperite de apă și de mâl; oameni și animale au fost înghițite de ape! Parcă este un blestem pe țara noastră, ca an de an, când într-o regiune, când în alta, nenorocirile să nu mai contenească. De fiecare dată statul se străduiește să dea o mână de ajutor sinistraților, se fac apeluri disperate către ceilalți locuitori ai țării, se strâng ajutoare, se trimit, se reconstruiesc casele, localitățile, pentru ca în anul următor iar și iar să auzim de noi cazuri și necazuri. Unii pun totul pe seama mâniei lui Dumnezeu, care se dezlănțuiește asupra noastră pe bună dreptate; alții socotesc drept cauze despăduririle masive și iraționale, lipsa digurilor, neglijarea drenării văilor etc.

Nu este de competența noastră să analizăm cauzele care generează inundațiile din aproape fiecare an și nici felul cum gestionează autoritățile asemenea situații. M-aș opri asupra unui aspect mai puțin analizat în presa actuală. Observam în reportajul amintit un fapt revoltător: indiferența oamenilor locului, oamenilor aflați sub nenorocire. Veniseră într-un sat oarecare de pe Valea Dunării pompieri, jandarmi, soldați și alte categorii de oameni de bine, ba chiar și localnici din alte sate, să facă diguri improvizate din saci cu nisip, din piatră și alte materiale. Munciseră ca niște robi toată noaptea, toată ziua, cu mese mai mult simbolice. Erau niște oameni epuizați, dărâmați. Numai dorința profundă de a da o mână de ajutor și a nu lăsa apele să distrug atâtea bunuri, le dădea putere și imbold să meargă mai departe. La câteva sute de metri de șantierul cu pricina era o cârciumă, la care numeroși localnici, unii capabili să stoarcă apă din piatră, chefuiau de zor, fără să se sinchisească, fără să le fie rușine. Reporterul avea curajul să meargă la ei și să-i întrebe de ce nu dau și ei o mână de ajutor, fiindcă se apropie momentul când vor apare puhoaiele, așa cum se anunțase. Cu seninătate și nerușinare, cei în cauză răspundeau că lucrul respectiv ar trebui să-l facă cei ce primesc ajutoare sociale, nu ei, ditai ,,boieri”! Asemenea cazuri revoltătoare au mai fost semnalate și în anii trecuți, o dată chiar de premierul de atunci al țării.

Cazurile semnalate ne vorbesc de o boală grea a satului românesc actual: lipsa spiritului comunitar. Este o pierdere imensă în tradiția românească. Nu a fost întotdeauna așa. Satul a fost ca o familie. Toți locuitorii au fost ca unul, ca o familie. Bucuriile și necazurile s-au consumat în cadrul comunității sătești și greul n-a mai fost atât de greu și durerea n-a mai fost atât de mare. La marile evenimente din viața omului participa întreg satul. Până astăzi, în unele sate de munte, mai există vechiul obicei, ca la o nuntă sau la o înmormântare să ducă fiecare familie câte ceva, până se completează necesarul: unii aduc făină, alții slănină, unii varză, alții vin sau țuică, unii vesela, alții mesele etc. În felul acesta familia în cauză suportă șocul cu multă ușurință, iar efortul financiar al acelei familii este foarte mic. Când unul își făcea casă, fiecare familie din sat se simțea obligată să dea o mână de ajutor: unul cu carul, altul cu brațele, unul dădea lemne, altul țiglă, altul piatră, altul băutură pentru meșteri, altul se obliga să asigure una sau mai multe mese pentru lucrători. Fără îndoială, că cel în cauză ținea minte toată viața lui binele ce i se făcea și ori de câte ori avea prilejul își arăta recunoștința față de cei care îi fuseseră alături când îi plesnise pieptul. Nu mai punem la socoteală cazurile când, în urma dezghețurilor de primăvară sau a potoapelor, se stricau drumurile din hotarul unui sat. Imediat, oamenii se mobilizau, fiecare venea cu unealta potrivită și în câteva ceasuri drumurile erau reparate. Toți erau pentru unul și unul pentru toți.

Faptul că mare parte din locuitorii satelor s-au îndreptat spre orașe, spre industrie, spre o muncă salarizată, a constituit primul pas spre alterarea acestor obiceiuri seculare ale satului românesc. Navetismul a îndepărtat pe mulți de nevoile satului. Au plecat dimineața și au revenit seara în sat, ori peste o perioadă mai îndelungată. Au dispărut animalele de povară, carele și căruțele. Chiar dacă cineva ar fi vrut să repare un drum, n-a mai avut cu ce și pentru ce s-o facă! Un salariu sau o pensie au asigurat independența financiară a multora de restul comunității. Egoismul și individualismul au îndepărtat pe oameni unii de alții. Diferențierea materială dintre membrii unei comunități sătești a generat ură, invidie, dușmănie mocnită. Unitatea satului s-a destrămat, iar azi vedem în multe sate niște locuitori înstrăinați unii de alții. S-au construit case ,,de vacanță”, vile și palate de către niște venetici, pe care localnicii nici nu știu cum îi cheamă sau cine sunt. Ușor-ușor, satul se transformă într-o adunătură de case și de oameni fără nici o legătură între ei, fără tradiții și obiceiuri comune, fără amintiri comune, altfel spus, un altfel de sat, străin de satul tradițional românesc. E un lucru trist, dureros de trist, care ar trebui să dea de gândit autorităților, fiindcă se pierde ușor-ușor o bogăție spirituală irecuperabilă, care privește cultura populară și civilizația rurală românească.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*