Holocaustul – o gogoriță diabolică (4)

Articole care atestă escrocheria holocaustului

Anul 1902 – Enciclopedia Britanică

După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a tinerei Românii prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ etc. Ei bine, jidanii au rămas în România, în epoca interbelică au invadat, practic, România, după 1945 au „aliat“ pe rupte din România, de „persecutaţi“ ce erau de către conducerea jidano-stalinistă impusă la conducerea ţării de U.R.S.S., deşi, cum am spus şi cum se ştie din alte documente, jidanii ocupau toate posturile de conducere din România, iar după 1990, deşi ar fi dus-o, chipurile, atît de rău în România, acum revin pe capete încît, iarăşi, nu mai avem loc de ei! Un exemplu simptomatic îl anunţa Dumitru Constantin: „Deşi admonestat de ministrul izraelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ / Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română. Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?! Recent, şi ex-ambasadorul Mark Gitenstein a revenit în România, cu afaceri: „Mark Gitenstein, fost ambasador SUA în România, devine consilier al Astra Asigurări“. Numai că se pare că a călcat, iarăşi, cu stîngul, sau o fi el un jidan ghinionist: „ANAF a început un control la Astra Asigurări, în urma sesizării ASF“. Scandalul „Astra Asigurări“ îi afectează, implicit imaginea, şi aşa foarte şifonată, de ambasador-detractor al României. Un alt jidan important care a dat buzna în România, de dragul ei, fireşte, este generalul (r.) Wesley Clark, fost comandant al trupelor N.A.T.O. din Europa, supranumit „măcelarul de la Waco (Texas)“– căci incendiase cu napalm ferma în care se baricadase secta „Davidienilor“, omorînd 89 de persoane, printre care şi pe cei 24 de copii ai lui David Koresh; Wesley Clark a venit pe post de consilier al premierului Victor Ponta! Dar aceştia sunt doar cîţiva din „elită“. Nenorocirea e că au venit zeci de mii de jidani, să-şi ia „înapoi“ averile pe care nu le-au avut, dar pentru care au găsit „documente şi martori“, cum că, „Da!“, le-au avut şi, cu ajutorul unor avocaţi, procurori şi judecători corupţi, şi-au apropriat averi nemăsurate.

25 martie 1906  – Un gazetar evreu atrage atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia după prima revoltă comunistă, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei. Aceasta era doar un truc pentru a acoperi faptul că revolta comunistă care avusese loc cu un an în urmă (1905) era produsul unor jidani care comiseseră atrocităţi împotriva unor patrioţi ruşi, care nu doreau un guvern despotic iudeo-bolşevic.

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Evreiesc American se susţine că, din 1890, Rusia a avut o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“. Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1917 – Sioniştii Chaim Weizmann (viitorul prim preşedinte al statului Israel) şi Nahum Sokolow influenţează guvernul britanic să sprijine proiectul sionist de stabilire a unei patrii naţionale în Palestina. Guvernul britanic emite declaraţia cunoscută sub denumirea de Declaraţia Balfour, această scrisoare fiind adresată lui Lionel Walter Rothschild.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, evreii pretind că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

20 iulie 1921 –  „Ruşii albi“ cîştigă teren în faţa evreilor bolşevici şi, în încercarea de a ascunde implicarea lor în bolşevism, jidanii pun iarăşi rola cu cele „şase milioane“ de victime.

29 decembrie 1931 – Doar evreimea suferă de foame…

1933 – Adolf Hitler vine la putere şi imediat începe să îşi tipărească propria monedă, retrăgînd Germania de pe orbita financiară a sistemului bancar jidănesc condus de Rothschild. Consecinţa imediată: jidănimea mondială declară război economic Germaniei, încercînd să înăbuşe, astfel, Germania şi regimul naţional-socialist. Presa din S.U.A., controlată în totalitate de jidani – cum denunţase Benjamin Freedman în discursul său –, face o presiune atît de puternică încît zombii americani trec la blocada produselor importate din Germania. Actul de trădare al jidanilor duce, în mod întemeiat, la declararea lor ca „duşmani ai statului“ de către regimul naţional-socialist şi, eventual, sunt internaţi în lagăre de muncă. Acelaşi lucru avea să se petreacă şi cu japonezii de pe teritoriul american după atacul de la Pearl Harbour. Dar dacă ceea ce făceau americanii era normal şi moral, aceleaşi fapte făcute de germani erau condamnabile.

9 ianuarie 1938 – Cu nouă luni înainte de Noaptea de Cristal, jidanii pretind că „6 milioane de evrei“ sunt victime ale persecuţiei guvernelor statelor europene.

26 iunie 1940 – Jidanii afirmă, încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, chiar înainte ca taberele de concentrare să fie construite.

8 ianuarie 1945 – Înainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor, jidanii sionişti deja avansează numărul de „şase milioane“ ca fiind, chipurile, un fapt istoric, real.

***

Surprinzător este faptul că în Franţa, care, şi ea, a fost jidovită în mare măsură, au putut să apară cărţi care să denunţe fenomenul. Vom enumera, cu titlu de exemplu, cîteva dintre ele.

1. Auguste Rohling, Maximilien de Lamarque, Le Juif Talmudiste, 1888.

2. Henri Gardot, Les Juifs Algériens, Alger, 1890.

3. Abraham Léon, La conception materialiste de la question juive, 1942.

4. André Gaillard, Les Antisemitismes. Cause commune et causes conjuncturelles.

5. André Bellessort, La Roumanie contemporaine, 1905.

6. Carlos Porter, Voici les preuves du l’„Holocauste“, 1945.

7. Louis-Férdinand Celine, L’École des cadavres. Editions Denoël.

8. Israel Shahak, Histoire juive – Réligion juive, 2004. Cartea e tradusă şi în limba română: vezi Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Ed. Samizdat, f. a.

9. Douglas Reed, La Controvers de Sion.

11. Pierre-Antoine Cousteau, L’Amerique Juive. Edition du Pilon, 1942/2007.

12. Roger Lambelin, Le Péril Juif – Le Règne d’Israel che les Anglo-Saxons, Paris, 1921.

13. Jouhandeau Marcel, Le péril Juif. Paris, 1938/1972.

Numai că, treptat, activitatea revizioniştilor a fost pusă la index în ultimele decenii, îndeosebi în anii regimului condus de curvarii şi corupţii François Maurice Adrien Marie Mitterrand şi Roland Dumas. Astfel, la 13 iulie 1990 apare Legea rasistă şi fascistă nr. 90-615, cunoscută şi sub numele Lex Faurissonnia sau legea Fabius-Gayssot, „votată“ de doar patru deputaţi, care au manevrat cheile de vot pentru cei 573 de membri ai parlamentului francez, dintre care, „oficial“, 308 au „votat“ „pentru“, iar 265 „contra“ (cf. Roger Garaudy, op. cit., pag. 252-253)! Halal democraţie franceză! În comparaţie cu ei, fotomodelul Roberta Anastase şi ziaristul Sever Voinescu-Cotoi sunt nişte mici copii. În baza acestei legi au fost prigoniţi şi condamnaţi revizioniştii francezi – adică negaţioniştii „shoah“-ului; dintre aceştia, două exemple: Roger Garaudy a fost condamnat, la o amendă de 120.000 de franci pentru „defăimare rasială“ şi pentru „negaţionism“, iar George Dănescu, proprietarul Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris, a fost victima agresiunilor repetate ale autorităţilor franceze (la presiunea sioniştilor), a fost nevoit să părăsească Franţa şi să revină în România. Dar şi aici este persecutat de autorităţile obediente faţă de organizaţiile oculte externe şi injuriat de revista 22, a neocominterniştilor de la G.D.S. Această revistă a publicat traducerea unui articol extrem de defăimător la adresa României şi a franco-românului George Pişcoci-Dănescu, „Un scandal: libraria romana (sic) din Paris“, de Bernard Camboulives. Cînd citeşti textul acestui fan al „camerelor de gazare, al jurnalului Annei Frank, al săpunului făcut din grăsimea evreilor“, este prea puţin să spui că Bernard Cam-bou-lives este „cam bou“! Pentru că, de fapt, este mult mai mult: este un susţinător al escrocheriei holocau$tic€, un ticălos ca toţi răspîndacii acestei propagande. Mai rămînea să enumere „abajururile“ făcute, „cărţile“ legate în piele de jidan şi pe „jidanii atîrnaţi în chingile de la Abator“ şi lista era completă.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a fost dată după vizita premierului Adrian Năstase în S.U.A., la presiunea păpuşarilor sionişti de acolo – congresmenii Christopher Smith, Alfonse d’Amato, Tom Lantos, Loja B’nai B’rith –, dar a fost calchiată după legea Fabius-Gayssot. Deşi validarea parlamentară a O.U.G. nr. 31/2002 a fost oprită de senatorul Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut clarificarea definiţiei termenului „holocaust“, ea a fost aplicată ilegal timp de patru ani, pînă la transformarea ei în lege prin escrocheria juridică numită „aprobare tacită“, conform art. 75 din Constituţie. Dar, aşa cum am mai spus, O.U.G. nr. 31/2002 este ilegitimă, antiromânească, antinaţională, proholocausitcă şi, deci, filosionistă: în esenţă, este criminală.

Aşadar, Don Heddesheimer, în cartea sa PRIMUL HOLOCAUST,  relevă că încă din 1900, liderii jidani, ca obiectiv de realizare a teoriei sionismului, au ţipat în toată presa că şase milioane de jidani sunt persecutaţi, maltrataţi, expuşi pericolului de a fi omorîţi şi trebuie strînşi bani pentru a fi salvaţi. Apoi, înaintea începerii Procesului de la Nürnberg, făcuseră numărătoarea exactă, că şase milioane de jidani fuseseră, deja, ucişi de germani! E drept că, în corul acestor calomniatori ai popoarelor acuzate, neîntemeiat, de holocaustizarea jidanilor, s-a mai găsit şi o toantă „filosoafă“ ca Hannah Arendt – o calomniatoare acerbă a României – care scrisese: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simpla presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“ (Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.). „Să scrii, cu nonşalanţă, aşa ceva, cînd propaganda holocaustistă nu scria/vorbea – în toate articolele, cărţile, filmele („documentare“) şi pe toate monumentele – decît de fix «6 (şase) milioane» nu însemna decît «să-ţi pui toată lumea-n cap!»“. Şi, într-adevăr, pentru asemenea afirmaţii, Hannah Arendt şi-a atras mînia jidănească, la fel cum au păţit şi jidanii oneşti: Benjamin Freedman, Norman Finkelstein, Israel Shahak ş. a. Dar, în contradicţie cu înţelegerea pe care o dă aici – ca, de fapt, toţi holocaustiştii – „Soluţiei Finale“, „exterminarea totală“ a jidanilor europeni, Hannah Arendt îl citează pe „un sionist radical“, Hans Lamm: „… este indiscutabil că, în timpul primelor stadii ale politicii lor evreieşti, naţional-socialiştii considerau propice adoptarea unei atitudini prosioniste“ (op. cit., pag. 76). Adică – şi acesta este singurul sens real şi practicat de nazişti al „Soluţiei Finale“: transferarea jidanilor în alte teritorii. Iniţial, înţelegerea a fost pentru Palestina, deoarece era în consens cu „Declaraţia Balfour“, din 2 noiembrie 1917, iniţiată de sionişti şi lansată la presiunea lor, dar concepută, de fapt, de Alfred Milner[128] şi semnată, ca primarul, de Arthur Balfour. De aceea şi scria „sionistul radical“ Hans Lamm despre „atitudinea prosionistă“ a naziştilor din „primele stadii“. Aceste „prime stadii“ au durat din 1933 – cînd jidanii, prin Samuel Untermyer, declaraseră, deja, boicotarea Germaniei – pînă în 1938, adică cinci ani: ceea ce trebuie să recunoaştem, este un cincinal în care germanii au dovedit multă răbdare, boicotaţi fiind în acest interval, boicot despre care vorbeşte şi Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim! În acest scop „a existat o înţelegere, într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă, „între autorităţile naziste şi Agenţia Evreiască pentru Palestina – o Ha’avarah, sau Înţelegere de Transfer (idem, pag. 78. Vezi şi: Roger Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Oradea, Editura Samizdat, 1999, pag. 37-40). După 1939, cînd a început Al Doilea Război Mondial, fireşte că „Înţelegere de Transfer“ era mai tot greu operabilă sau chiar imposibilă, fiindcă Palestina era sub mandat britanic, iar Anglia era principalul inamic al Germaniei în război şi, cum se ştie, se opunea migrării jidanilor în Palestina. După ce mareşalul Ion Antonescu a trimis mai multe vase cu jidani din România în Palestina – despre care, după cum aţi văzut, aminteşte şi Arthur R. Butz –, Anglia a protestat vehement şi transporturile au fost oprite oficial, dar au continuat clandestin, deşi în România mişunau spionii britanici. De altfel, Hitler a aprobat emigrarea a 937 de jidani germani, toţi cu paşapoarte în regulă, iar mulţi cu vize de intrare în S.U.A., în 13 mai 1939, la bordul pachebotului SS Saint Louis, cu destinaţia S.U.A. (Havana ca post de debarcare). Dar, „Roosevelt, primul solicitat, refuză. Canada refuză. Toate naţiunile din America Latină refuză. La Berlin, Goebbels exultă: NIMENI NU VREA SĂ-I PRIMEASCĂ!“ (vezi Gilbert Sinoué, Un vapor pentru infern, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009, ultima copertă).

Acum holocaustiştii păstrează o tăcere mormîntală despre această înţelegere de transfer, deoarece nu vor să apară în postura de colaboratori ai lui Hitler. Ca să numai vorbim despre soldaţii jidani din armata hitleristă! Recent a apărut cartea lui Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine, un evreu autentic, african, care denunţă politica extremist-teroristă a statului Israel şi, în genere, propaganda holocaustică, în contradicţie cu „Înţelegerea de Transfer“ amiabilă – şi „într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă“, cum recunoaşte chiar Hannah Arendt – dintre Al Treilea Reich şi Evreimea palestiniană. Cartea a apărut în 65 de ediţii în 14 limbi în 61 de ţări; evident că jidanii de la editura Hasefer nu o vor traduce în româneşte, fiindcă nu le convine adevărul: ei publică doar cărţile holocaustiştilor, în care ne înjură pe banii noştri, fiindcă editura Hasefer este subvenţionată de stat.

Totuşi, pînă să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris de jidani, au existat şi istorici sau internaţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, primul fiind – cum l-a citat şi în Introducere şi în bibliografie Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, December 11, 2006; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009; Germar Rudolf, „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969); Thomas Dalton, Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, New York, 2009; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One.

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocau$tul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul „Literatura holocaustică: caşcavalul secolului“, se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinînd, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar evrei, enumeraţi în bibliografia marii cărţi MISTIFICAREA SECOLULUI XX, a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Uri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi L’assassinat du P. Thomas.

* Articol cu caracter istoric documentar

3 Responses to Holocaustul – o gogoriță diabolică (4)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*