Părintele Stelică Zoican își construia casă în Balta. Avea o perioadă foarte grea. Nu-și putea permite să plătească prea mult și de aceea lucra dânsul ca salahor. Avea și parohie în satele Balta și Sfodea, avea și vite de păscut, avea și copii mici și multe alte obligații. Într-o zi a găsit o soluție ca să-și simplifice puțin programul. Ducea în fiecare dimineață vaca și calul într-o poiană situată cam la doi kilometri depărtare de sat. Le priponea acolo și până seara nu le vedea. Pe lângă acea poiană trecea drumul care ducea spre Baia de Aramă.
Pe acel drum își făcea plimbarea zilnică un unchi al său, Costică Enășescu. Acesta fusese avocat strălucit în Petroșani, își construise o casă în Balta, iar când ieșise la pensie se retrăsese în satul natal. În fiecare zi fostul avocat mergea câte șase kilometri pe jos. Se ducea pe drumul dinspre Baia trei kilometri și întorcea. Părintele Stelică i-a spus: „- Unchiule Costică, îți propun o afacere! Dumneata te duci în fiecare seară la plimbare, șase kilometri. Și la ducere, și la întoarcere, treci pe lângă vitele mele, care sunt priponite în Luncă. Când te întorci, te rog să dezlegi calul și să-l lași liber. Dezlegi apoi vaca, o iei de funie și mi-o aduci acasă. Calul vine după vacă. Pentru această osteneală, noi mulgem vaca seara și tot laptele ți-l dăm dumneata. Pe cel de dimineață îl mănâncă fetele, pe cel de seară îl mănânci dumneata! Ce zici? Te legi?” Domn Costică s-a gândit un pic, apoi a spus: „- Categoric, nu! Nu intru eu slugă la dârloagă!” ,,- Unchiule, eu te rugai să mă ajuți, nu să-mi fii slugă, dar, dacă nu se poate, nu se poate!”
A trecut vremea. Părintele a terminat casa. Între timp, devenise și contabil la protoieria din Tr. Severin. Familia o avea în Balta, iar dânsul făcea zilnic naveta cu autobuzul. Într-o zi, domn Costică a trimis vorbă părintelui să se ducă până la el. Seara, când a venit de la Severin, părintele s-a dus. Era pregătit, crezând că unchiul îl cheamă să-l spovedească, să-l împărtășească. Nu, era vorba de cu totul altceva. „- Nepoate, i-a zis domnul avocat, te chemai să mă înțeleg cu tine într-o problemă. Eu sunt bătrân, nu mai pot să mă deplasez. N-am pe nimeni. Vreau să-ți las ție casa, dar câte zile voi mai avea, vreau să te ocupi de mine cu nepoata. De început, aș vrea să mergem cu șareta prin toate satele de munte, până la Herculane. Vreau să mai văd munții, satele și oamenii lor. Îți iei cu tine și fluierul și, din loc în loc, mai odihnim, mai mâncăm câte ceva, mai bem ceva, mai cânți la fluier, din gură și așa facem niște excursii ca-n vis!”. „- Nu pot, unchiule! i-a răspuns părintele. Eu sunt și contabil la Severin și fac naveta. Plec dimineața la ora cinci și uite că vin seara când se întunecă. Dacă lipsesc, mă dau afară. Cât privește casa, pe care vrei să mi-o lași, îți mulțumesc, dar nu pot s-o primesc. Am casă. Să-mi dea Dumnezeu viață și sănătate mie și familiei mele, ca să stăpânim ceea ce am realizat până acum. Lasă dumneata casa cui vrei, dar mie nu-mi trebuie!”. „ – Bine dar eu mor, iar tu ești nepotul meu de soră!” a zis avocatul nedumerit de răspunsul primit. „ – Dacă mori, – i-a spus părintele, – te vei întâlni cu mama. Să-i spui că noi suntem sănătoși, ne înțelegem bine, avem de toate! Că ești unchiul meu, mă bucur că o spui. M-aș fi bucurat dacă ți-ai fi amintit acest lucru când te-am rugat să-mi iei vaca din Luncă. Mă țineam toată ziua ca salahor după trei meseriași, iar seara eram dărâmat. Trebuia să mai fac patru kilometri, ca să iau vitele din câmp. Atunci aveam nevoie de ajutorul dumneata și nu mi l-ai dat!”. „- Măi, nepoate, mi-a fost teamă, că o să râdă lumea de mine că am ajuns văcarul satului! Aveam și eu un statut social, nu mă puteam coborî așa de jos!”. „ – Lumea te-ar fi apreciat, unchiule! Îți ajutai nepotul în perioada când își făcea casă!”. „- Mă, nepoate, mă! Multe lucruri le regret! Fie că le-am făcut, fie că nu le-am făcut! Mereu am avut grijă doar de mine: să învăț ca să fiu șef de promoție, să trec din treaptă în treaptă la serviciu, ca să ajung tot mai sus pe scara socială, să am salariu cât mai mare, să mănânc cât mai bine, să mă simt cât mai bine! Niciodată n-a fost loc în sufletul meu și pentru alții. Am fost prea egoist și din cauza asta astăzi sunt singur, foarte sigur! În acești ultimi ani m-am convins că banii nu țin de cald. Căldura adevărată este cea sufletească. După asta tânjesc! Bătrânețea îmi este mai grea, bolile mai dureroase, frica de moarte mai mare, fiindcă sunt singur, tot mai singur!”. „- Unchiule, îmi pare rău, că simți așa de greu povara bătrâneții, i-a zis părintele Zoican, dar ai avut destulă vreme să-ți apropii pe cineva. Măcar, încearcă pe această ultimă sută de metri, să ți-L apropii pe Dumnezeu!”
Cei doi au mai discutat până târziu în noapte. Până la urmă, în serile următoare, domnul Costică a fost de acord să se spovedească, să se împărtășească, – pentru prima dată în viața lui -, iar peste câteva săptămâni a trecut la cele veșnice.
Se subînțelege din text că este vorba despre un preot ortodox, pentru că există în România multe parohii sărace, ceea ce nu e cazul pentru alte confesiuni.
Această povestire de viață este reală și foarte educativă. Morala ei este că mândria și egoismul constituie cea mai mare barieră în calea mântuirii sufletelor noastre.
Nu știu dacă ar putea să convingă pe unii, care nu cred nici măcar în existența lui Dumnezeu, dar merită încercat. Voi trimite acest text celor care se declară atei sau fac parte dintr-o sectă.
Toate convertirile la ortodoxie s-au făcut cu ajutorul divin, dar trebuie ca omul să-și regrete greșelile, păcatele pe care le-a făcut. Bătrânul acesta și le-a recunoscut și asemenea tâlharului de pe cruce, la apusul vieții sale s-a pocăit. Apoi s-a spovedit și împărtășit. Și astfel, diavolul a mai pierdut un suflet pe care era sigur că îl duce în iad.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!