Diferende româno-germane

De la bun început, relaţiile dintre două părţi s-au dovedit a fi destul de sinuoase, marcate de numeroase probleme care necesitau o rezolvare grabnică, din punctul de vedere al românilor, ori mai puteau suferi amânare, din punctul de vedere al Germaniei, care avea în vedere “situaţia generală şi interesele mari comune”, după cum se exprima, în octombrie 1940, Ribbentrop în faţa lui Valer Pop. Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că acestea nu s-au bazat pe sentimentele de prietenie afişate cu ocazia fiecărei întâlniri de către cei doi şefi de stat şi clamate public, ci pe calcule reci, de ordin politic, economic, naţional.

Problemele Dunării

O altă mărturie în acest sens a constituit-o atitudinea în problemele Dunării.  În septembrie 1940, U.R.S.S. a emis pretenţii asupra braţului Chilia. “Rusia încearcă – explica Generalul Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1940- două mari manevre. Prima este aceea de a pătrunde în Comisia Internaţională adică în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava. Ştiţi că, sub trecutul regim, Comisiunea Europeană îngăduia Rusiei să vină numai până la Brăila. […] Bineînţeles că noi ne opunem la aceasta, fiindcă n-avem nici un interes ca să introducem Rusia în raza Dunării româneşti, de la Mare până la Severin. Am alarmat în această privinţă şi pe Germania, fiindcă nici ea n-are nici un interes ca Rusia să se întindă în această parte”.

Grigore Gafencu făcea o analiză foarte realistă a probelemelor Dunării în contextul raporturilor ruso-germane de la acel moment: „Telegramele şi răspunsurile mele v-au arătat de mult teama mea că puterile Axei, pentru a nu compromite politica lor de înţelegere cu Rusia, vor căuta să dezlege unele probleme care le despart de ea prin soluţii tranzacţionale. Ne aflăm în faţa unei asemenea soluţii. Regimul dunărean de până acum avea pentru noi o îndoită însuşire: ele ne îngăduia să oprim Rusia, cum am oprit-o înainte de războiul din 1914, la Gurile Dunării. Atribuţiile Rusiei nu se întindeau mai sus ca Bratislava. În al doilea război, Comisia Europeană, prin caracterul ei internaţional, asigura nu numai ordinea şi libertatea navigaţiei pe Dunăre, dar era pentru noi un sprijin politic şi chezăşia de independenţă faţă de puternicul nostru vecin. Aceste două însuşiri se pierd prin unificarea regimului dunărean şi prin înlocuirea caracterului său internaţional, prin caracterul quasi-riveran (statele riverane plus Italia), Rusia va fi pretutindeni de faţă pe Dunăre, până la Bratislava. Iar noua comisie, cu un caracter mai mult tehnic, nu va avea nici competinţa, nici autoritatea să ne dea în treburile dunărene un sprijin politic constant faţă de Rusia. Îmi dau seama, fireşte, că în împrejurările actuale, autoritatea europeană a vechii comisii de la Galaţi e iluzorie dat fiind imposibilitatea în care se află o parte din membrii ei să împlinească sarcinile lor în mod efectiv. E tot atât de vădit, în aceste împrejurări, că Germania e destul de puternică pentru a ţine în cumpănă înrâuririle europene ale Dunării. Nu e mai puţin adevărat însă că e de dorit să se specifice bine – aşa cum au propus, de altfel, Puterile Axei – caracterul provizoriu şi nu definitiv al noului regim, care, în împrejurările grele de azi, ca avea poate mai mult în vedere raporturile generale dintre Germania şi Rusia decât interesele strict limitate şi totuşi atât de însemnate pentru ele ale statelor dunărene”.

Germania s-a arătat receptivă la semnalele de alarmă ale Conducătorului Statului Român, în ceea ce priveşte cererea U.R.S.S. de intrare în Comisia Dunării; încălcările frontierei dunărene şi luarea celor patru insule de pe braţul Chilia – au rămas un fapt împlinit. Antonescu nu mai putea face altceva decât să aştepte destrămarea “de la sine” a alianţei între U.R.S.S. şi Germania. “Aceasta [problema rusă] – spunea Antonescu în şedinţa din 18 noiembrie a Consiliului de Miniştri – este o problemă mai vastă, mai complicată, care nu se poate tranşa imediat, pentru că nici cei care sunt infinit mai mari şi infinit mai puternici ca noi nu o pot tranşa imediat. Sunt chestiuni care reclamă soluţionarea problemei în etape succesive şi la momentul oportun”.

La  23 noiembrie 1940, Ribbentrop explica lui Ion Antonescu şi Mihail Sturdza că “la Gurile Dunării interesele Germaniei şi României coincid” şi că “nu vom lăsa ca nimeni să încalce aceste interese. În această privinţă, hotărârea noastră este luată. U.R.S.S. nu va face un pas mai mult. Martius să plece imediat la Bucureşti cu instrucţiuni categorice. Nu admitem ca România să fie lăsată singură cu U.R.S.S. în nici unul din organismele care se vor forma”, încheind “pentru rest, vă voi repeta ceea ce v-a spus Führerul: Istoria pentru România nu s-a sfârşit ieri”. În faţa şefului Secţiei de Navigaţie maritimă din Ministerul de Externe german (Martius), Lavrentiev (reprezentantul U.R.S.S.) a solicitat, într-adevăr, participarea la Comisia Europeană a Dunării. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, nota în memoriile sale că “multă vreme, dl. Martius nu şi-a putut reveni din cauza acestei nemaipomenite «imixtiuni» a Uniunii Sovietice”.

Însă, în urma înţelegerii între Hitler şi Molotov, Reichul a abandonat, în ultimă instanţă, orice intenţii în zonă. Acelaşi Ribbentrop explica această atitudine la 26 octombrie 1940, încercând să demonstreze părţii român că această atitudine de neamestec “nu înseamnă nici lipsă de înţelegere şi amiciţie din partea Germaniei faţă de România şi problemele româneşti, ci este rezultatul aprecierii momentane a situaţiei generale şi a intereselor mari comune”. Ceea ce nu a reuşit, deoarece titularul Legaţiei din Berlin transmitea centralei: “Credinţa mea este că Germania nu doreşte să se angajeze nicicum în incidentele sovietice şi, mai ales, pe chestiuni socotite de o importanţă mai redusă în raport cu marile interese generale, pentru a nu tulbura aparenţa unor excelente raporturi şi a nu se expune la un refuz care, datorită situaţiei generale, nu ar fi cazul să primească o replică”.

Diferende interaliate în problema românilor din Peninsula Balcanică

Unul dintre punctele aflate în fruntea listei “problemelor de rezolvat” ale diplomaţiei româneşti a fost situaţia românilor din Peninsula Balcanică, fie ei pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei sau Iugoslaviei. Problema românilor timoceni a fost reliefată în numeroase lucrări de specialitate, studii, articole, sinteze, cele  mai multe dintre ele realizate având ca punct de plecare documente de arhivă. Documentele aflate în fondurile de arhivă deţinute de Ministerul Afacerilor Externe, respectiv la fondurile România, Germania sau Dosare Speciale, dar mai ales cele aflate în fondul Conferinţa de Pace de la Paris, dau posibilitarea recreării unei imagini de ansamblu asupra problemelor etnice, economice, sociale sau militare ale românilor trăitori peste graniţele României, cu privire specială asupra celor aflaţi în statele vecine, din Peninsula Balcanică.

În studiul intitulat „Românii de peste hotare” se realizează o estimare numerică a românilor trăitori în Peninsula Balcanică, cu specială privire asupra celor din spaţiul iugoslav. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.22; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei.

Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat “Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”. În material este cuprinsă o lucrare  întocmită de prim-secretarul de legaţie Mihai A. Blenche, în 1935, cu privire la soarta tuturor grupărilor româneşti din străinătate. În ceea ce priveşte Iugoslavia, datele culese de Blenche au fost sintetizate astfel: “Nici înainte şi nici după războiul mondial nu s-a publicat vreo statistică reală în Iugoslavia asupra minorităţilor române. După datele oficiale ale recensământului iugoslav din anul 1921, numărul românilor din Macedonia sârbească şi din Valea Timocului ar fi de 151.829 suflete, din care numai 10.500 în Macedonia şi 74.090 suflete în Banatul Sârbesc, adică în total 229.398 suflete. În realitate, numărul lor total e mult mai mare”.

Problemele noului statut al Balcanilor, situaţia românilor din aceste zone şi  a atitudinii oficialilor români sunt cuprinse în Memoriul redactat de domnul ministru Mihai Antonescu şi remis domnului Killinger, în ziua de 23 aprilie 1941, în care, după analiza istoricului relaţiilor româno-iugoslave, a consecinţelor internaţionale ale schimbărilor teritoriale, se revine radical asupra vechii atitudini oficiale adoptată de România după încadrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles: “România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-est, faţă de toate ţările din acest sector şi care au câştigat teritorii în 1940-1941”, solicitând formarea unei Macedonii libere, a unui teritoriu în care să fie recunoscută populaţia românească din Valea Timocului şi Vardar sau un condominium germano-româno-italian pentru regiunea Timocului.

Toate aceste informaţii trebuie coroborate cu cele rezultate din şedinţele Biroului Păcii, care se găsesc în Fondul Dosare Speciale, ca şi în Arhivele Militare.

Spe exemplificare, problema relaţiilor românilor timoceni cu România, a unui eventual ajutor dat de autorităţile de la Bucureşti, a intrat, mai cu seamă din primăvara anului 1941, în atenţia forurilor militare de decizie. La 6 aprilie 1941,  Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte, aderase la Pactul Tripartit,  a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Dušan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact şi a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Hitler a hotărât să zdrobească Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal, ordonând comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă pregătirile militare corespunzătoare. Forţele aliate destinate acestei operaţiuni erau 56 de divizii, italiene, ungare şi bulgare, cărora, teoretic, li se puteau opune 31 divizii iugoslave şi 21 divizii greceşti. În seara de 5 aprilie 1941, Legaţia Germană din Bucureşti a primit indicaţia să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului Român, Generalul Ion Antonescu, despre ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma să înceapă în ziua următoare. Antonescu a declarat că România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie, deşi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Ghigi, să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei.

Ca atare, în respectiva campanie, România va sta deoparte, dar, dacă trupele ungare ar intra în partea iugoslavă a Banatului, el va da ordin armatei române să-i înfrunte pe unguri. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi româneşti. Poziţia autorităţilor române, afirmată în acest fel, s-a modificat la aflarea veştii despre hotărârile luate de Ribbentrop şi Ciano la Conferinţa de la Viena din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărţirea Iugoslaviei.

La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german şi celui italian, în care se preciza că, deşi România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei şi Bulgariei au creat o situaţie nouă. Mai exact, el solicita, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de sud-est, alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului. Hitler avea, însă, alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de Vest fusese deja promis Ungariei, regiunea Porţilor de Fier (unde la propunerea lui Neubacher urma să se construiască o hidrocentrală în vederea aprovizionării satelor dunărene cu electricitate) trebuia să devină un fel de condominium al tuturor statelor interesate. La 16 mai 1941, Mihai Antonescu i-a propus însărcinatului cu afaceri italian, Formentini, să deschidă un coridor românesc prin Valea Timocului, până la noua frontieră a Albaniei Mari, pentru a pune o “barieră latină” în calea expansiunii popoarelor slave. Planul nu a putut fi, bineînţeles, realizat.

România a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul iugoslav în exil abia la începutul lunii mai. În acest context, în aprilie 1941, Biroul 1 Frontul de Sud din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major român întocmea un “Studiu sintetic asupra Banatului şi Timocului iugoslav”. După examinarea forţelor armatei iugoslave, a plasării diferitelor mari unităţi şi eventualelor direcţii de atac, se făcea, în a doua parte a studiului, o prezentare complexă a regiunii Timocului iugoslav, din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, subliniindu-se existenţa masivă a elementului românesc în această zonă.

Situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat progresiv, mai cu seamă a celei de naţionalitate română, care, pe lângă nenumăratele neajunsuri materiale, avea de suportat şi prigoana înteţită din partea autorităţilor. Notele informative ale unităţilor militare române aflate în zona graniţei cu Iugoslavia subliniau aceste realităţi, raportând forurilor superioare că “sârbii prigonesc pe români, nu le dau voie să înveţe carte românească, le fac mari neajunsuri”, în condiţiile în care “viaţa este foarte scumpă, fapt ce determină pe cei din jurul frontierei să treacă clandestin în România după alimente: zahăr, grăsimi, porumb, ouă, cartofi, etc.”

Instalarea, în octombrie 1940, la Prahovo a unui lagăr de concentrare a germanilor care se repatriau din Basarabia, a determinat scumpirea accentuată a vieţii mai ales în regiunea Negotin “de unde sunt aprovizionaţi şi hrăniţi germanii din lagăr”. Prezenţa militarilor germani a determinat revolta populaţiei, care, şi înainte de instalarea lagărului, avea nivelul de trai cel mai redus din Iugoslavia. “Ţăranii din regiunile învecinate lagărului s-au răsculat, însă intervenţia jandarmilor a înăbuşit revolta populaţiei. În timpul acţiunii de reprimare au fost omorâţi opt ţărani”.

Singurul ajutor pe care îl puteau spera românii timoceni era cel care ar fi putut veni din partea autorităţilor române. În Consiliul de Miniştri din 1 august 1941 s-a discutat şi problema ajutorării acestor fraţi aflaţi în mare nevoie. O delegaţie a românilor timoceni şi a românilor din Banatul de Vest a fost primită, la 31 iulie 1941, de Mihai Antonescu; i s-a atras atenţia că în aceste zone lipseau zahărul, petrolul, cărbunii şi sarea. Cel care a stat de vorbă şi cu I. Marinescu, ministrul Economiei Naţionale a fost preotul Suveică – blamat de Onisifor Ghibu în anii Unirii. Se dorea realizarea unui recensământ, sub acoperirea realizării unei liste a consumatorilor, pentru a nu provoca “o acţiune de propagandă bulgară sau sârbă împotriva noastră”.

Mihai Antonescu sublinia, în cadrul Consiliului, că “în înţelegere cu Serviciul Secret şi cu Direcţia Propagandei s-au organizat echipe care vor merge în special în Timoc, cu aerul unor societăţi de cultură, care distribuie cărţi, icoane şi alte mici semne de credinţă sau de legătură românească – am făcut chiar unele chirilice – şi cu această ocazie vor solicita pur şi simplu celor care le primesc ca să semneze, dacă mai vor să primească şi altele din ţara care le trimite. În modul acesta putem avea o evidenţă. Pe de altă parte, am ajuns, sprijinind pe părintele Suveică şi pe delegaţii timoceni şi bănăţeni care lucrează acolo, la colectarea unui număr foarte important de semnături, pe care, încă de acum trei săptămâni, le-am trimis la Berlin.

 Am primit şi alte noi declaraţii de voinţă, chiar o constituire de comitet, un fel de Consiliu Naţional al Timocenilor, care se aşează ca organ de legătură cu Guvernul Român. Nu voi publica constituirea acestui organ al timocenilor decât după ce voi avea terminate toate operaţiile de informaţie şi control la faţa locului a acestor «agenţi culturali», care lucrează mai acoperit. În această privinţă, am avut discuţii şi cu Legaţia germană şi cu Berlinul, în aşa fel ca ceea ce întreprind este ceva ce fac în mod măsurat, ca să avem rezultate mai sigure”.

Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia.

În anii 1942-1943, în cadrul Biroului Special pentru Problemele Păcii, constituit la iniţiativa lui Mihai Antonescu, coordonat de diplomatul Vasile Stoica, a fost întocmit un material intitulat „Românii de peste hotare”, cu participarea unor profesori universitari şi membri ai Academiei. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.221; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei. Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat „Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”.

În iunie 1943, Secţia II a Marelui Stat Major aducea la cunoştinţă faptul că „în toate bisericile româneşti, slujba religioasă se face în limba sârbă, fiind oprit a se oficia româneşte”. Se solicită forurilor superioare intervenţia pe lângă Misiunea Militară germană din România care ar fi putut cere autorităţilor militare germane din Serbia „să se oficieze, acolo unde majoritatea locuitorilor din sat o formează românii, slujba religioasă în româneşte sau, în orice caz, să li se acorde şi românilor dreptul de a se ruga în limba lor”.

Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia. La 18 iunie 1943, Secţia II Informaţii-Contrainformaţii a Marelui Stat Major transmitea Secţiei 7 Legături cu Armatele Aliate, o informare cu privire la modul „cum sunt trataţi românii din Iugoslavia” (vezi infra, Capitolul VI. Documente).

Lipsiţi de articole de primă necesitate, precum sare, petrol, grăsimi şi tutun, românii din Timoc treceau frecvent Dunărea, aprovizionându-se din satele româneşti cu cele necesare. Autorităţile sârbeşti, în acord cu cele germane, au sistat micul „trafic de frontieră”, luând măsura de a ridica bărcile românilor, „lăsându-le numai pe care deteriorate, care aproape sunt inutilizabile. Din această cauză, timocenii trec noaptea şi se înapoiază pe înserat, pentru a scăpa de controlul autorităţilor de frontieră vecine, care iau măsuri severe contra celor prinşi”. Autorităţile române, Mareşalul Ion Antonescu personal s-au preocupat de această problemă şi au încercat rezolvarea ei. La 10 august 1943, colonelul C. Ionescu, şeful Secţiei II din Marele Stat Major, se adresa Ministerului de Finanţe, Ministerului Economiei Naţionale şi Ministerului de Interne, arătând că „pentru a veni în ajutorul românilor din Timoc, care trăiesc foarte greu, domnul Mareşal a aprobat trecerea lor pe teritoriul românesc pentru a-şi procura de acolo cele necesare”.

Se cerea, pentru întocmirea unei convenţii în această privinţă cu autorităţile germane – care, de altfel, nu a fost niciodată încheiată – „a examina această propunere în părţile ce interesează acel departament şi a ne comunica cât mai urgent condiţiile şi măsura în care ele ar putea fi satisfăcute”.

Motivele pentru care autorităţile sârbeşti şi germane se împotriveau comerţului frontalier şi pentru care convenţia mai sus menţionată nu s-a putut materializa în nici un fel, sunt explicate de generalul Hansen la 18 august 1943: „Măsurile ce sunt în curs de executare actualmente pentru sporirea siguranţei cursului Dunării, cer, după părerea Generalului Comandant Militar al Serbiei, o limitare a acestui trafic frontalier, căci este imposibil să nu se vadă pericolul introducerii frauduloase de partizani. La aceasta se adaugă şi oarecare obstacole de ordin economic, căci locuitorii din ţinutul Timocului, având în vedere sărăcia lor, ar putea să intre în conflict cu dispoziţiile de devize şi cele de export existente”.

Pentru toate aceste probleme însă, pentru care autorităţile germane şi sârbeşti dădeau impresia a avea „toată înţelegerea”, se propunea şi o soluţie: „Recunoscând însă starea precară a populaţiei şi în dorinţa de a ajutora pe cât posibil, el [Generalul Comandant Militar al Serbiei] propune facerea unui dar din partea Crucii Roşii din România, care să se importe în Serbia şi să se împartă acolo. Astfel s-ar putea aduce o ajutorare, fără ca să se atingă interesele militare”.

Se pare că propunerea a fost găsită de către autorităţile române suficient de raţională; ele au şi propus ca „Societatea de Cruce Roşie Română” să distribuie aceste materiale populaţiei româneşti prin intermediul Oficiului Consular român din Serbia, sau prin înfiinţarea unui oficiu propriu în regiunea Timocului, locuită de români”. Fără a minimaliza simpatia de care românii din Timoc, printre alţii, se bucurau din partea autorităţilor române, nu ne putem împiedica să constatăm că nu numai de ajutoare din partea Crucii Roşii aveau nevoie românii din Timoc! Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem, în aceeaşi măsură, că situaţia politică şi mai ales cea militară nu permiteau gesturi frăţeşti, umanitare, care să intre în contradicţie cu nevoile militare şi politice. Autorităţile de la Bucureşti nu puteau risca un conflict deschis cu reprezentanţii Misiunii Militare germane aflaţi în România.

În anul 1942 situaţia românilor din Iugoslavia, a românilor timoceni, a continuat să se deterioreze: „Situaţia românilor din Iugoslavia este cât se poate de îngrijorătoare. Sârbii, germanii şi ungurii s-au constituit în grupuri etnice recunoscute şi acţionează pe cont propriu, susţinându-şi interesele. Românilor nu li s-a permis să-şi constituie grup etnic. Ei sunt lăsaţi în voia soartei, iar toţi ceilalţi lucrează după bunul plac. În prezent li se ia tot ce există aliment prin sate şi aceasta nu de către armata germană, ci de conducătorii satelor şi oraşelor, care în prezent sunt şvabi şi sârbi şi care n-au nici o milă faţă de populaţia românească. Vitele românilor sunt luate şi tăiate în satele şi oraşele şvăbeşti şi sârbeşti. Populaţia românească suferă mult şi este în culmea disperării”.

Nu se pot nega eforturile pe care autorităţile române le-au făcut pentru a uşura situaţia românilor timoceni, fie aflaţi în Iugoslavia, fie în lagărele germane. Urmare a acestor eforturi a fost eliberarea românilor timoceni aflaţi în lagărele de la Belgrad şi Zemun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*