Părintele Profesor George Remete a ales, fără îndoială, în viaţă, „drumul celor puţini”. În scris, ca şi în viaţă, dar, întotdeauna a decelat „înţelegerea alegerilor de destin” şi, experiind admiraţia „între cogniţie şi afectivitate”, şi-a consacrat timpul (fizic, dar mai ales psihic) „să-şi pună întrebări asupra destinului său metafizic şi, în egală măsură, asupra celui românesc (valah)”. De aici, dar, dragostea lui pentru acel tip de cunoaştere ca „pavăză contra vremii, ca flacără în întuneric” (în vremea şi în întunericul ignoranţei şi imposturii). A acelui tip de cunoaştere în care, vom vedea, straturile de înţelepciune şi experienţă acumulate alcătuiesc o abordare unică a fluxului conştiinţei şi ştiinţei (…)
Prin urmare, fiind între tot mai puţinii şi mai autenticii slujitori ai lui Iisus Hristos care „se antrenează în şi pentru cuvinte(le)” ablative a exprima cel mai fidel şi mai deplin adevărul (adevărurile) credinţei, prevalenţa, întâietatea, supremaţia şi marele ei bun simţ, Părintele Profesor George Remete împlineşte, dar şi extrapolează postulatul biblic de la Matei 142 XII, 34-37. Mai mult, (şi) pentru că aşa a vrut Dumnezeu, ştiinţa lui de carte, scrisul său (cuvântul scris), devin premise ale unui parcurs (şi destin) academic clădit constant din zilele şi anii unei solitudini, afierosiri şi unui martiriu intelectual de excepţie (doar se zice că: „în marea fabrică de cuvinte a lumii nu există răgaz, singuraticii lucrează în schimburi pentru a crea profeţii şi tulburări noi-nouţe”).
De aici, aşadar, un excurs de o rară frumuseţe, evlavie, înţelepciune, solemnitate, concreteţe, limpezime, originalitate, complexitate, vastitate, integritate, intensitate, amploare, rigoare, coerenţă, şi, pe măsură, judecăţi de valoare. Şi aşa, un scriitor (în speţă creştin) care se respectă şi respectă, dacă are şi fericirea „dobândirii discernământului asupra unei înţelepte alegeri”, în tot ceea ce întreprinde, crede că munca sa nu va duce prea departe, dacă nu interferează iubirii de Dumnezeu iubirea de înţelepciune (generic, filosofia), tradiţiei teologice dialogul, dinamica şi „elemente de originalitate şi noutate”; totul, bineînţeles, pentru ca (in)formaţia acumulată să fie mereu vie, dar şi mereu la îndemâna „controlului său profesionist” (…)
Lucrarea de faţă, parte a unui proiect ştiinţific în patru volume, este în sine o operă fundamentală, de o mare importanţă, care nu doar reactivează idei şi teze revelatoare şi irefutabile, ci şi recompune vizionar reprezentarea teologică a filosofiei. Plecând de la Heidegger, autorul mărturiseşte „misterul fiinţei ca prezenţă a spiritului, faptul că fiinţa este prezenţă, afirmare şi certitudine nu ca fiinţare, ci ca miracol, ca minune; or, minunea înseamnă tocmai depăşirea oricărei înţelegeri, fiinţări şi existenţe – minunea înseamnă afirmarea teologicului”. Părţile componente ale acestui prim volum, Înţelegerea filosofică a fiinţei şi Înţelegerea teologică a existenţei, ordonarea lor (subîmpărţirea uşor provocatoare, tocmai pentru că, precum odinioară Emil Cioran, este convins că: „n-ar trebui să scriem cărţi decât ca să spunem în ele lucruri pe care nu îndrăznim să le încredinţăm altfel nimănui altcuiva”), acreditează ideea că: „dacă în rostul nostru nu ni s-ar fi însemnat nevoia de a ne mântui, am fi lăsat cerul în pace, fără să-l mai lezăm pe Dumnezeu cu angoasele noastre”. Sau, altfel spus, un om există, fiinţează, în măsura în care crede, trăieşte, se bucură, disperă, iubeşte, suferă, nădăjduieşte şi învaţă să preţuiască şi să experieze clarul de gând şi dorul; pentru că, fără credinţă, ar trece prin lume fără a adăuga nimic frumosului, înţelepciunii şi „istoriei inimii omeneşti”.
Bineînţeles, demersul Părintelui Profesor George Remete, pe de altă parte, îşi „tatonează originalitatea, pertinenţa, conştiinţa şi libertatea intrinsecă, precum reflexia conştiinţei libertăţii fiinţei”. Asta, pentru că: „numai cine înţelege întreabă, numai cine e capabil de răspuns e capabil de întrebare, numai cine are un răspuns întreabă; cine are mai vrea şi cine a găsit mai caută”; şi chiar dacă tema fiinţei rămâne în filosofie o întrebare, totuşi noi „trăim dintotdeauna în sfera unei înţelegeri a lui este, fără a spune exact ce înseamnă acesta cu adevărat – înţelegerea fiinţei şi un anumit concept de fiinţă sunt dintotdeauna prezente” (…) „Nici omul şi nici Dumnezeu nu sunt reali decât numai dacă se întâlnesc; persoana este reală numai ca întâlnire, ca experiere”, glosează inspirat autorul, sugerând nu atât inefabilul, cât mai ales lucrarea iubirii lui Dumnezeu şi a dorului subliminal omenesc, în exerciţiul răscumpărării, ca apanaj, voinţă şi putere a lui Dumnezeu, şi căutării neîncetate a frumuseţii şi mântuirii, ca necesitate, voinţă, rost şi putere (limitată) a omului. Această conlucrare se împlineşte în actul credinţei, tocmai pentru a nu „oculta orice caracter metafizic al gândirii”. Este şi ceea ce ne propune autorul care, în calitatea sa, iată, de expert în (re)constituirea coabitării primare dintre teologie şi filosofie, face ca totul să devină clar de gând, să transceadă nivelului filosofic şi ideatic al retoricii, supoziţiei, sofismelor şi conversaţiei de convenienţă şi să (re)lege adevărul că orice lucru, orice fapt, orice crez, este adevărat dacă îşi are rostul „pe pământ şi în cer”, acţionând după legi înaintea cărora „cercetătorul riguros are datoria să înţeleagă că numai minunea poate să fie baza existenţei şi numai credinţa baza raţiunii”.
Altfel: „nici un om nu mai este om, ci numai încercare de umanitate, pentru că este inautentic fiinţial; numai în Iisus Hristos, dar, s-a redescoperit autenticul, adică inteligibilul şi credibilul omului, pentru că numai El este omul restaurat (…); numai Iisus Hristos îl face pe om inteligibil şi credibil, pentru că numai El a crezut (până la capătul tuturor consecinţelor, n.n.) în om”. „Omul nu poate avea nici o certitudine a fiinţei şi credinciosul nu-L are pe Dumnezeu dacă Dumnezeu nu devine al lui, în condiţia lui umană (în pogorâre şi întrupare). Iubirea, dar, nu este aderare sau adorare, ci unire. Numai întruparea reuşeşte acest lucru; de aceea, numai prin ea omul devine sigur pe Dumnezeu, îl experiază direct şi îl primeşte definitiv. A neglija, a evita sau a nega întruparea este posibil numai acolo unde este neputinţă, indolenţă sau rea credinţă. Ratarea adevărului este însă ratarea vieţii. De aceea, a trece pe lângă întrupare înseamnă a trece pe lângă adevăr şi viaţă”.
Citatele de mai sus descoperă, iată, priceperea filosofică a unui teolog apt să desluşească sensuri şi idei frizând unicitatea, rămânând totuşi să (mai) definească la condiţia sa sacerdotală şi academic- scriitoricească pentru că: „în meniul fiinţelor ierarhice care intermediază între noi şi Dumnezeu, ingredientul nelipsit este cuvântul cel de toate zilele, sau Cuvântul cel spre fiinţă” – evident, în „răsfăţul” smereniei, lucidităţii şi normalităţii, ca chip şi asemănare a preotului nenăimit şi a intelectualului erudit…
Lasă un răspuns