Domnul Costică Enășescu era avocat vestit în satele din munții Mehedințiului. Plecase de timpuriu din Balta, satul său natal, ajunsese om al legii și se stabilise la Petroșani. Acolo își făcuse un renume, avea vad de clienți, avea venituri substanțiale. Trimisese bani de acolo cumnatei sale din Balta, Ioana Maga, și aceasta îi construise o vilă cum nu se prea văzuse în împrejurimi. Când a ieșit la pensie, s-a retras la Balta și acolo și-a petrecut ultimii ani.
Domnul avocat, cum îi spunea toată lumea, avea programul lui, obiceiurile și tabieturile lui, deosebite de ale localnicilor. Nimeni nu-l critica pentru asta, ci toți socoteau că un om cu carte și cu prestigiu ca dânsul are dreptul la orice. Nici chiar pentru lenea de care dădea dovadă zi de zi nu-l acuza nimeni și nici nu râdeau de el, așa cum ar fi făcut-o dacă altul ar fi fost în cauză.
Într-o zi, domnul avocat plecase să-și facă plimbarea zilnică de șase kilometri. Totul obișnuit, numai că în drumul său a apărut ghinionul. La poarta Părintelui Stelică Zoican se jucau câteva fetițe, printre care și ale preotului, Marilena și Irina. Erau mici, de cinci-șase ani, dar îl cunoșteau pe domnul avocat și știau că le este unchi. Când a ajuns în apropierea grupului, Irina l-a observat și i-a strigat: „- Moșule, plecași să te plimbi?” Întrebarea i-a căzut rău avocatului. „- Îți arăt eu ție să-mi mai zici mie ,,moșule!” Nu suporta să i se spună „moșule”. Toată viața fusese ,,domnul avocat”. Acum, dintr-odată să fie numit „moșule”, era prea de tot.
Domnul avocat a făcut pe supăratul, a ridicat bastonul deasupra capului și a pornit-o grăbit spre grupul de fete. Toate s-au retras și au așteptat să vadă evoluția lucrurilor, numai Irina a pornit-o grăbită, sărind de pe un picior pe altul și strigând bucuroasă: „-Moșule, moșule, moșule!”. Avocatul a continuat s-o urmărească, deși își dădea seama că nu o poate ajunge. Fata a intrat pe poartă și a pus cârligul. Bătrânul a introdus degetul pe crăpătura porții și a scos cârligul din locașul lui și poarta s-a deschis imediat. Fata i-a strigat: „- Moșule, nu intra în curte, că dau drumul la câine!”. „- Ți-arăt eu ție!” a mai zis avocatul cu vitejie. Fata a alergat la câine. Cotei, un câine ciobănesc mare și puternic, răpea în lanț. Fata a pus mâinile pe gâtul câinelui și i-a tras lanțul pe cap. Când s-a văzut liber, câinele n-a mai așteptat o clipă. S-a repezit ca săgeata spre domnul avocat. Acesta, dându-și seama de pericol, a făcut repede stânga-mprejur și a vrut să iasă pe poartă. N-a mai apucat. Câinele l-a prins de pulpa piciorului și a tras cu putere. I-au rămas în gură o fleică de carne și o bucată mare de stofă ruptă din pantaloni. Omul a țipat de durere, de mânie și cu mare greutate s-a îndepărtat de locul cu ghinionul, bombănind furios. Câinele s-a retras în curte, după ce ,,inamicul” s-a depărtat.
Când a venit de la oraș, către seară, Părintele Stelică a aflat toată povestea de la fete, cu lux de amănunte. Și-a dat seama că situația e gravă. A plecat imediat spre casa avocatului. Îi era unchi. L-a găsit în casă, culcat pe pat, cu piciorul bandajat. „- Unchiule, auzii că fetele mele te necăjiră și câinele te mușcă! Eu suport toată cheltuiala. Dacă vrei, te duc la spital. Oricum, eu îți cumpăr stofa care ți-o place dumneata și mergem la croitor să-ți facă pantaloni!” Părintele a mai continuat cu câteva fraze de genul acesta.
Avocatul Costică Enășescu l-a ascultat tăcut, apoi, cu un aer sobru, i-a zis cu voce gravă: „- Mă, nepoate! Lasă tu spitalul, lasă croitorul. Nu ai tu nici o vină, nu au fetele nici o vină. Eu sunt singurul vinovat. Irinuca ta mi-a dat azi cea mai bună lecție de Drept, pe care am primit-o vreodată! Nici un profesor nu mi-a arătat în facultate atât de clar ce înseamnă legitima apărare. Îmi pare rău că nu fură de față și studenți de la Drept. Aveau ce învăța. Fii atent aici, fapta ei întrunește toate condițiile pentru a fi încadrată în categoria legitimă apărare. Îmi zise „moșule”. Nu zise ceva rău. Atât ca rudenie, cât și ca vârstă, „moșule” mi se potrivea. Nu era o jicnire, nu era o insultă. Eu am făcut pe supăratul, dar fără motiv. Eu am ridicat bastonul, amenințându-o. Raportul de forțe era inegal. Ea nu era înarmată. Putea să ia piatra și să-mi dea cu ea în cap, dar n-a făcut-o. A fugit în curtea casei sale să se apere. Unde era să se ascundă? M-a avertizat să nu intru, fiindcă dă drumul la câine. N-a avut, deci, intenția să-mi facă rău. Dimpotrivă. Eu nu am luat în seamă avertismentul și am intrat înarmat în curtea casei tale. Fata a eliberat câinele din lanț, ca să se apere. A fost în legitimă apărare.
Nu pot să înțeleg cum am făcut eu prostia asta. Eu, care toată viața am pledat la bară, fie ca apărător, fie ca acuzator, pe tema legitimei apărări și am băgat oameni în pușcărie pentru asta, să nu-mi dau seama că încalc legea în halul ăsta? Îmi merit consecințele. Bă, nepoate, să ajuți fata asta să învețe carte, că va ajunge departe. Îi merge mintea! Iar dacă va mai întâlni vreodată vreun prost ca mine, va ști să se descotorosească de el. Și să mai știi, mă, nepoate, că vrusei și eu să mai fiu copil astăzi, măcar pentru câteva minute. Vrusei să mă cobor la mintea copiilor și să mă joc cu ei, ca ei. Toate sunt cu vremea lor, nepoate! Eu nu mai sunt de joacă! Și câinele înțelese asta, fiindcă pe un copil nu s-ar fi repezit!
Și domnul avocat a rămas singur și trist, repetând lecția despre legitima apărare, pe care i-o predase de dimineață nepoata Irinuca.
Lasă un răspuns