Includerea României în rândul ţărilor ocupate de Germania a fost o constantă a politicii aliaţilor în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Politica oficială a Naţiunilor Unite s-a ghidat după aceleaşi criterii ca şi S.U.A. care, în octombrie 1940, după intrarea în România a trupelor Misiunii Militare germane, au dispus blocarea bunurilor româneşti de pe teritoriul lor, pe motiv că ţara noastră ar fi devenit, din acel moment, un teritoriu ocupat de Germania.
Problema raporturilor pe multiple planuri dintre Germania şi România în intervalul 1940-1944 nu poate fi discutată fără stabilirea exactă a locului României în cadrul sistemului german, respectiv a statutului său de ţară aliată sau ţară ocupată. Controversele istoriografice pe această temă datează din anii războiului şi sunt subsumate, în cele mai multe cazuri, unor interese de ordin politic. Astfel, pe poziţia celor care susţineau că România a fost, din septembrie 1940, o ţară ocupată de Germania, se situează, pe de o parte, opoziţia internă, reprezentată de Iuliu Maniu şi Brătianu şi, pe de altă parte, reprezentanţii aliaţi, pentru care încadrarea României în rândul ţărilor ocupate de Germania le oferea prilejul de a o culpabiliza la sfârşitul războiului, de a o trage la răspundere.
În scrisoarea din 8 aprilie 1941 adresată de Constantin I. C. Brătianu lui Ion Antonescu se afirmă clar poziţia celor doi lideri cu privire la situaţia României: „Faptul că Germania, sub motiv de a instrui armata română, a putut ocupa milităreşte ţara, făcându-şi aici baza sa de operaţiune pentru războiul din Balcani, ne pune într-o situaţie grea ca ţară neutră”.
Ideea aceasta este dezvoltată în scrisoarea din 20 mai 1941: „Vă supără cuvintele ce am întrebuinţat: că suntem sub ocupaţie germană. Nu văd cum aş putea califica situaţia noastră în aceste timpuri, când în loc de trupe de instrucţie avem în ţară o armată de operaţie, care cantonează până la ultimul sat din ţară, care rechiziţionează locuinţe particulare, căreia i s-au cedat cele mai importante cazărmi şi spitaluri, care construieşte mii de barace pentru trupele sale, care are depozite de armament, de muniţiuni şi de alimente în oraşele noastre, care are consilieri tehnici în ministere, care a pus mâna pe tot comerţul nostru de export prin întreprinderi germane, care are în mână aproape toate instituţiile mari bancare şi alte fapte ce ar fi prea lungi să vi le înşir aici”.
Într-o notă întocmită de generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare germane în România, la 3 decembrie 1942, se sublinia, de asemenea, faptul că „în cadrul coaliţiei germano-române, România este un partener (subl. ns.) indispensabil nu numai din punct de vedere economic, producţia sa de petrol jucând un rol decisiv, ci, pe deasupra, este şi un aliat (subl. ns.) militar care pune la dispoziţie aproape întreaga sa armată pentru purtarea acestui război”.
La rândul său, generalul Ion Antonescu preciza cu privire la statutul României: „Prezenţa armatei germane în România a ajutat la consolidarea situaţiei interne în momentele critice şi a împiedicat ca starea de panică a populaţiei din Moldova, în continuare ameninţată, să se transforme într-o adevărată catastrofă. Această armată a avut în toate împrejurările atitudinea corectă a unui aliat leal şi nu a unui element de ocupaţie, cum insinuaţi dvs. [Iuliu Maniu] şi cum a afirmat-o deschis dl. Brătianu. Ea se găseşte în ţară în urma invitaţiunii guvernului român şi nu a depăşit niciodată îndatoririle unui oaspete, prin vreun amestec insolit în atributele administraţiei şi suveranităţii noastre”.
Trecând de afirmaţiile – dictate nu de puţine ori de interese politice sau personale de moment, manifestate de ambele părţi – trebuie luate în considerare datele din documentele de arhivă şi analizate lucrările apărute pe această temă, pentru a putea contura concluzii coerente.
De la bun început trebuie subliniată, o dată în plus, precizarea făcută de generalul Antonescu, anume că trupele germane s-au instalat în România ca urmare a solicitării exprese a părţii române. Generalul locotenent Kurt von Tippelskirch, în raportul din 16 septembrie 1940, referitor la convorbirile de la Bucureşti desfăşurate în aceeaşi zi, cu privire la condiţiile aducerii în România a Misiunii Militare germane, preciza că „generalul Antonescu a solicitat Germaniei o misiune militară”. Mai mult decât atât, Ion Antonescu a declinat propunerea germană de a primi armament de captură, în locul trimiterii acestor trupe, socotind că „ideea principală este să aibă trupe germane în România”. Numărul acestora ar fi putut fi condiţionat de semnarea unei alianţe militare, caz în care acesta ar fi putut fi nelimitat; în cazul unei simple garantări a frontierelor de către Germania, efectivele germane ar fi trebuit să se limiteze la „necesarul pentru instrucţie”.
Într-o notă rezumativă ulterioară, din 18 septembrie 1940, von Tippelskirch remarcă faptul că o preconizată alianţă ar fi însemnat, în viziunea generalului român, „o mai accentuată poziţie a Germaniei pentru asigurarea României împotriva unei agresiuni”, ceea ce l-a determinat, evident, în virtutea instrucţiunilor primite de la organele ierarhic superioare de la Berlin, să evite „o discuţie pe această temă”.
Sosirea Misiunii Militare germane în România a fost, deci, urmarea unor reglementări foarte clare încheiate între cele două părţi, pe picior de egalitate. Faptul că acestea nu au fost respectate, de multe ori, de către trupele germane, că s-au constatat de către organele române abilitate în acest sens manifestarea unor excese, constituie altă faţă a problemei, care va fi analizată în continuare. Ceea ce are relevanţă în cazul de faţă este că autorităţile române au sesizat factorilor de răspundere germani aceste nereguli, că acestea au luat măsuri în consecinţă – cel puţin teoretic – încercând să se menţină în limitele impuse de convenţia semnată la 22 octombrie 1940.
Analiza tratativelor, a protocoalelor şi convenţiilor exclude acceptarea aserţiunii care are în centru ideea intrării în România, în octombrie 1940, a unei armate de ocupaţie. Cantonarea trupelor germane în baracamente româneşti, utilizarea spitalelor etc., situaţii aduse în discuţie de C. I. C. Brătianu ca probe pentru demonstraţia sa potrivit căreia ar fi fost vorba de o adevărată armată de ocupaţie se dovedesc astfel lipsite de fundament, cel puţin la nivel strict oficial şi teoretic.
Opiniile contrarii, împărtăşite de cei care considerau că Germania nu avea nici un motiv să ocupe România sunt şi ele suficient de plauzibile: „Dacă Germania ocupă România sau o transformă în protectorat, atunci propaganda antigermană ar dobândi accente profunde, alimentate şi de simpatie, ce s-ar manifesta faţă de mişcarea cehoslovacă împotriva subjugării statelor independente, totul ducând aşadar la iscarea unei adevărate furtuni împotriva Germaniei. În afară de aceasta, faptul ar antrena şi Rusia împotriva agresorului. De asemenea, o astfel de înstăpânire ar atrage atacurile cu bombe ale englezilor asupra zonei petroliere, ceea ce, deocamdată, l-ar incomoda pe ocupant. Germania, în perspectiva ocupării României, ar dezlănţui un haos”.
În discursul rostit la Sibiu, în faţa ofiţerilor Statului Major de Instrucţie, la 4 decembrie 1941, generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare germane în România, sublinia foarte clar că: „România nu este un teritoriu ocupat, ci o ţară cu propriile ei drepturi de suveranitate. Se înţelege de la sine că datoria noastră este aceea de a-i respecta drepturile pe deplin, pentru a le demonstra oamenilor că germanii le sunt buni prieteni”. Hitler însuşi recunoştea faptul că armata română era aliata Wehrmachtului în războiul mondial.
Aceasta nu înseamnă că germanii erau absolut convinşi de bunele intenţii ale românilor şi nu se gândeau la nici o defecţiune din partea lor. Constantin Kiriţescu subliniază atât starea de spirit a românilor, cât şi faptul că germanii cunoşteau adevăratele sentimente ale celor care de nevoie le erau aliaţi. Deşi România se afla în război cu Marea Britanie, aliata U.R.S.S., populaţia românească manifesta simpatii îndreptate – în lipsa Franţei, scoasă din luptă – spre Anglia; se ascultau în mod curent emisiunile radiofonice ale BBC şi era limpede că nu exista o reală simpatie pentru germani, deşi aceştia erau aliaţi prezenţi în ţară. Un ofiţer german a declarat într-un cerc de camarazi: „Noi ştim care e dorinţa dvs. – să vedeţi mai întâi Rusia zdrobită, prin puterea Germaniei şi apoi să vedeţi Germania înfrântă prin acţiunea Angliei; dvs. sunteţi dispuşi să daţi, şi într-un caz şi în celălalt, concursul celor care vă vor scăpa de aceşti duşmani”.
Cu toate bunele intenţii exprimate de către organele de conducere ale Misiunii Militare germane sau ale Legaţiei Germaniei la Bucureşti, nu poate fi, totuşi, negată existenţa unor planuri de ocupare a României de către trupele germane. Un memoriu, întocmit de „un agent special” la 11 decembrie 1940, punea problema „exploatării complete a bogăţiilor naturale din această ţară”, a folosirii populaţiei neocupate în activitatea economică în „manieră colonială, în scopul introducerii culturilor intensive”, a integrării complete a teritoriului Transilvaniei care „prin munca saşilor din Transilvania poate dobândi din nou aspectul unei regiuni germane”.
Nu am identificat documente care să arate reacţia autorităţilor germane, cărora le era adresat acest memoriu, dar luând în considerare evoluţia relaţiilor Germaniei cu alte state aflate în sfera ei de influenţă, nu poate fi înlăturată posibilitatea existenţei unor astfel de planuri, care apar ca foarte probabile în condiţiile „defecţiunilor” militare şi politice care se produc în rândul aliaţilor sau sateliţilor Germaniei, începând din anul 1943. Concret, în ianuarie 1944 au fost pregătite planurile de operaţiuni „Margarethe I” şi „Margarethe II”, care prevedeau ocuparea Ungariei şi României.
Planul „Margarethe I” a fost pus în aplicare la 19 martie 1944, Ungaria fiind ocupată de unităţile germane şi obligată să rămână alături de Germania până la sfârşitul războiului. Conform planului iniţial, la această operaţiune ar fi trebuit să participe România şi Slovacia. Armata română urma să ocupe teritoriul de la est şi sud de Tisa. Pentru cazul în care în România s-ar fi produs o schimbare de poziţie, la 26 ianuarie s-a început elaborarea unui plan care prevedea ocuparea României, cu participarea Ungariei şi Bulgariei. În ceea ce priveşte România, planul a fost revocat, urmare a întâlnirilor dintre Antonescu şi Hitler din 26-27 februarie 1944. De unde se deduce, o dată în plus, că, la acea dată, nu era vorba despre o Românie ocupată!
Raporturile personale dintre Hitler şi Antonescu, care vor fi analizate în continuarea lucrării, largile posibilităţi de manevră în domeniul relaţiilor internaţionale, de care s-a bucurat România în tot timpul războiului de pe Frontul de Est, păstrarea raporturilor cu ţările aliate, poziţia Germaniei în ceea ce priveşte respectarea statutului României, relaţiile economice şi militare stabilite între România şi Germania în intervalul 1940-1944, toate acestea pot demonstra faptul că România nu a fost nicicum în poziţia unei ţări ocupate de Germania. În lucrarea mai sus menţionată, Gh. Buzatu demonstrează clar faptul că, în acest interval, România ar putea fi încadrată în categoria de stat satelit. O atare situaţie îngăduia mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, ca, în condiţiile în care ducea războiul alături de Axă, să lucreze şi în perspectiva victoriei Naţiunilor Unite.
Raporturile personale dintre Hitler şi Antonescu, analizate în epocă şi în perioada ulterioară au suscitat un interes deosebit din partea istoricilor români şi străini şi au fost considerate ca fiind baza relaţiilor politico-diplomatice stabilite la nivelul celor două state de-a lungul a trei ani de război purtat ca aliaţi. Accesul la fondurile diverselor arhive din ţară şi străinătate a aruncat noi lumini asupra unor relaţii care păreau la un moment dat definitiv clasate şi clasificate.
Caracterizarea cea mai concisă şi exactă a relaţiilor stabilite între cei doi şefi de stat în intervalul 1940-1944 a fost dată de către Andreas Hillgruber: „Relaţiile personale de încredere şi stimă reciprocă stabilite între Hitler şi Antonescu nu au putut trece dincolo de limita unei obişnuite coaliţii în ducerea unui război. […] În fond, cele două ţări au dus un «război paralel», asemănător celui dus de către Germania şi Finlanda. Mareşalului Antonescu nu i-au fost niciodată dezvăluite intenţiile politice reale şi planurile militare ale lui Hitler. Pe de altă parte, cercurile conducătoare ale economiei româneşti, care voiau să salveze rezervele economice ale României pentru viitoarele timpuri de pace, se opuneau unei totale epuizări a forţelor economice ale ţării în războiul comun”.
În ceea ce îl priveşte pe Ion Antonescu, acesta nu a avut intenţia – demonstrată de toate atitudinile şi faptele sale ulterioare – de a accepta aservirea politică sau economică faţă de Germania. În primul rând, el nu era, prin formaţie şi educaţie, progerman, ci, ca majoritatea ofiţerilor români, profrancez şi proenglez. Decizia sa de a merge alături de Hitler a fost dictată de interese naţionale superioare, convins fiind că doar în acest mod îşi va putea salva şi apoi reîntregi ţara.
Ceea ce este de subliniat, ca idee fundamentală, acoperitoare a acestor raporturi, este faptul că aderarea României la Axă, intrarea ei în război alături de Germania pentru atingerea scopurilor naţionale şi teritoriale care au fost deja expuse, a depins în mod exclusiv de voinţa lui Ion Antonescu. De altfel, Mareşalul însuşi mărturisea: „Singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai Antonescu am declarat, fără a întreba poporul, că politica ce trebuie s-o duc este alături de Axă”. La 21 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, el declara categoric: „Noi mergem sută la sută, până la moarte, alături cu Axa. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”. Care au fost motivele, o spune tot Mareşalul în faimosul Memoriu prezentat „Tribunalului Poporului” la 15-16 mai 1946: „Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărţind-o de aliaţii ei fireşti. «Aliaţii ei fireşti», de la acea epocă, se prăbuşiseră, se prăbuşise Franţa, se prăbuşise Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, se prăbuşiseră Polonia, Ţările Baltice şi Finlanda, se prăbuşise Liga Naţiunilor şi securitatea colectivă. Se prăbuşiseră şi toate graniţele noastre, şi procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul. Rusia, după cum ne-a[u] declarat-o de mai multe ori d-nii Ribbentrop şi Hitler, pretindea Moldova până la Carpaţi, Delta Dunării şi baze strategice în Dobrogea, ceea ce însemna şi pierderea acestei provincii. În faţa acestei perspective şi în lipsă de altceva, Regele Carol, pentru a salva Ţara şi pe el, a dat, pe plan economic, Germaniei tot ce i s-a pretins; a admis cursul mărcii la 60 şi chiar la 80 [de lei]; a repudiat public garanţiile britanice; a propus Germaniei un pact de alianţă perpetuă militară şi politică; a cerut trimiterea unei Misiuni Militare germane, atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât şi, mai ales, ca un simbol al garanţiilor date; a acceptat aderarea la Pactul Tripartit; a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei, intrând astfel total, şi fără putinţă de ieşire, în orbita germană. Aceasta este situaţia economică şi politică internaţională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de ieşire făcut ar fi dus la protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud şi poate la ocuparea Moldovei, a Deltei şi a Dobrogei de către Rusia. Propunerile făcute Rusiei de înţelegere, în noiembrie 1940, au rămas fără răspuns. Raporturile între noi şi ruşi au fost, între iulie 1940 şi iunie 1941, foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major şi a Cabinetului Militar se găseşte o documentare completă. Stâlpii graniţei provizorii, stabilite după acceptarea ultimatumului, erau zilnic deplasaţi; se schimbau zilnic focuri; după urma lor cădeau morţi şi răniţi; avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până în Carpaţi. D-l Lavrentiev mi-a cerut Condominium la Dunărea Maritimă şi dreptul pentru vasele de război ruse de a pătrunde până la Brăila; tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele şi materialul rulant şi locomotive cota corespunzătoare suprafeţei teritoriului ocupat, ceea ce nu era prevăzut în condiţiile ultimatumului: s-au ocupat cu forţa insulele din braţul Chilia – decembrie 1940 – şi s-a încercat să se pătrundă cu forţa în Canalul Sulina la 2 ianuarie 1941. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniştrii Marii Britanii şi Americii. În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit ţara angajată în această politică şi nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare, fără riscul de a prăbuşi total Ţara. Trebuia, deci, făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecinţele lui cunoscute”.
În mod evident, raporturile personale dintre Antonescu şi Hitler au afectat relaţiile dintre Bucureşti şi Berlin. Este deja bine cunoscut faptul că Antonescu se bucura, în ochii Führerului, de tot atâta consideraţie ca şi Mussolini; dacă luăm în calcul a doua perioadă a războiului, se poate afirma că Antonescu trecuse deja pe primul loc. Faptul că Mareşalul a fost socotit cel mai de încredere aliat al Führerului – sau tocmai din acest motiv – nu l-a împiedicat pe cel dintâi să-şi exprime, cu ocazia fiecărei întâlniri, nemulţumirile. În prima fază a războiului acestea priveau mai ales Transilvania şi raporturile româno-maghiare, apoi, odată cu desfăşurarea operaţiunilor militare, au apărut cele referitoare la neajunsurile cooperării militare şi mai ales ale cooperării economice.
Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Mareşalului, Gh. Barbul, evocă dimensiunile relaţiilor dintre cei doi lideri: „Antonescu avea obiceiul să-l contrazică în continuu pe Hitler. Hitler nu se enerva, dar venea cu alte argumente, bine fondate, pertinente. Eu aveam de multe ori impresia că sunt în postura să arbitrez (desigur, pentru mine), un veritabil meci oratoric între Hitler şi Antonescu şi de multe ori îi dădeam dreptate lui Hitler, nu lui Antonescu, pentru că Hitler ştia să-şi expună ideile”.
Cu siguranţă că, dincolo de posibila simpatie personală reciprocă dintre cei doi lideri, fiecare dintre ei a acţionat în conformitate cu propriile scopuri, neezitând, la momentul potrivit, să-l sacrifice pe celălalt. Astfel ar fi procedat Hitler în cazul în care România ar fi „defectat” la începutul anului 1944, eventualitate în care era deja pregătit planul „Margarethe II”. Se poate ca şi Antonescu să fi încercat ceea ce susţine Gh. Barbul, dar nu poate fi dovedit cu sprijinul documentelor sau cu alte mărturii: „Antonescu s-a gândit chiar să ceară, desigur în mod foarte diplomatic, demisia lui Hitler. (…) În 1943, cu ocazia unei vizite a lui Antonescu la Hitler. Acest demers, redactat foarte diplomatic, a fost opera lui Ică Antonescu, dar care nu putea acţiona fără asentimentul Mareşalului. Documentul era în trei exemplare, unul pentru Ribbentrop, unul pentru Göring şi unul pentru Hitler. (…) La Rastenburg (…) delegaţia română i-a înmânat lui Hitler acest document, în care, în termeni foarte diplomatici, foarte politicoşi, se cerea lui Hitler să-şi dea demisia, după ce i se recunoşteau marile merite pentru Europa, faţă de popoarele Europei, dar i se cerea să consimtă la acest sacrificiu, pentru a se ajunge la pace… Nemţii, şi în special Hitler, au avut o reacţie foarte violentă citind acest memoriu, au cerut imediata demiterea lui Mihai Antonescu…”.
Lasă un răspuns