Misterioase sunt căile Domnului

Ajung la biserica Sfântul Antonie din cartierul Titan. Din mers mi se povesteşte despre cel ce urmează să meargă acolo să îşi găsească rostul în viaţă şi să primească prima şansă. Aflu că le-a făcut aproape pe toate, că din cei 37 de ani de viaţă, 14 adunaţi s-au risipit prin puşcării. Sunt oarecum avertizată, sau cel puţin asta e impresia mea, însă am învăţat să nu judec şi nu îmi este teamă să mă uit în ochii oamenilor. Spun prima şansă pentru că, după câte istoriseşte, pare să nu fi avut parte de vreun noroc până la vârsta asta.  Întind mâna şi ne aşezăm pe-o bancă, la soare…

Adus dintr-un orfelinat de o mamă adoptivă ce risca, dacă nu înfia un copil, să piarda casa, numit fiu doar în acte, tânărul trăieşte într-o familie unde îi lipseşte iubirea.  Iubire pe care ajunge s-o ceară aşa cum crede de cuviinţă: fură că să atragă atenţia, face multe prostii pentru a-şi striga nevoia sufletească. Hotărât – la împlinirea majoratului –  să afle mai multe despre femeia care i-a dăruit viaţă, o află uşor, şi-o recunoaşte şi mai uşor, în persoana poştăriţei care trecea pragul casei familiei adoptive. Îşi doreşte să se răzbune, pleacă din casă unde prea bine n-o dusese şi se mută acasă la mama. A sperat că lucrurile, în sfârşit, se vor limpezi în viaţă lui. Cum să nu fie aşa? Acum o are pe mama, are tot universul de care avea nevoie. Însă într-o zi, deşi nu şi-ar fi dorit niciodată să audă, tatăl vitreg îi pune în  vedere mamei să „scape  de el”. Două case şi nici un ACASĂ.

Numai el ştie cum a reuşit, de când a reprimit libertatea, să se descurce. Îmi povesteşte câteva frânturi însă mai bine le păstrez doar pentru mine. Nu-mi ascunde, tentaţia răului a existat, însă şi-a impus să fie mai puternic el. Azi îşi doreşte să înceapă să trăiască. Vrea un acoperiş adevărat deasupra capului, vrea să nu se mai gândească pe unde trebuie să cerşească pentru o farfurie cu mâncare şi vrea să muncească. Iar azi mergem în acel loc. Azi Nelu va intră în rândul comunităţii de la Valea Plopului.

Nu îmi era străină  destinaţia. Prin prisma meseriei, auzisem de faptele de bunătate şi vitejie ale părintelui Tănase. Ştiam că acolo, la Valea Plopului, îşi găsesc rostul şi sensul cei pe care societatea îi respinge. Societatea, adică semeni de-ai noştri. Aici sunt tineri care nu mai sunt copii şi nu mai interesează, din perspectiva legislaţiei, statul român, bătrâni despre a căror soarta nimeni nu se mai îngrijeşte, viitoare mame alungate din casele părinteşti ori din familii nefuncţionale, toţi îşi găsesc aici refugiul şi pot respira viaţa pe mai departe.

În Valea Plopului sunt 28 de biserici. Asta înseamnă cam zece familii repartizate la o biserică. Nu este atât de aglomerat cum e la capitală. „Nu numărul de biserici contează, ci dacă oamenii înţeleg Liturghia”, spune părintele Tănase. L-am găsit pe preot la finalul slujbei la una dintre cele 28 de biserici. Pentru că sunt atât de numeroase, slujba se ţine prin rotaţie astfel încât o dată pe luna fiecare biserică să-şi simtă credincioşii aproape. Am venit cu produse pentru folosul comunităţii conduse de acest om cu privire blândă şi cu voce hotărâtă. Vorbeşte cu mintea şi face cu inima. Ne invită să vedem biserica cea nouă şi ne spune că apoi ne-aşteaptă la masă. Suntem în post. „Orice mâncare e bună împotriva foamei” spune părintele în timp ce umple un polonic din vasul cu ciorbă de fasole.

Sunt impresionată de firescul vieţii din această tabăra. Ştiţi cum e atunci când primeşti oaspeţi – dintr-o regretabilă eroare, a fi ospitalier de multe ori se asociază cu ascunsul gunoiului sub preş şi cu mascarea suferinţelor prin ţinute pompoase, bătătoare la ochi. Aici însă nimeni nu s-a gândit la acest artificiu, de altfel inutil. Vin atât de des oameni în Valea Plopului, încât ar fi o corvoadă mult prea mare să păstrezi nişte aparenţe. Copiii se simt liberi, sunt sociabili, îi vezi că nu se tem şi că au încredere să stea imediat de vorba cu tine, să între în vreun joc pe care îl propui. Asta înseamnă securizare emoţională. Şi copiii din Valea Plopului zâmbesc.

În tabăra de la Valea Plopului s-a construit. Şi încă se mai construieşte. Încă o biserică, o casă pentru persoanele în vârstă, o altă casă ce va avea la parter o sala de mese şi… „vom vedea la faţă locului de ce-om mai avea nevoie”. Pentru o secundă mă gândesc: omul asta ţine în mâna sa peste 400 de suflete. Dacă la un moment dat, din pricina vremelniciei noastre pe această lume, lucrurile s-ar opri? Mă liniştesc uitându-mă la preotul cel tânăr care povesteşte cu zâmbetul pe buze despre oamenii acestui loc. E bine, există continuitate. Şi oricum, „Dumnezeu le aranjează pe toate”. Nelu se hotărăşte. Aici vrea să rămână, va avea masă şi casă pentru care nu trebuie să plătească, va munci, iar pentru munca lui părintele Tănase îl va plăti. Dacă vrea mai mult, are tot sprijinul.

E mult curaj în aceste locuri, e muncă, dar mai presus de toate e iubire. Şi cât va exista iubire aici, tabăra din Valea Plopului, împreună cu locuitorii ei, nu trebuie să îşi facă griji.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*