Băiatul ,,cuminte”…

Înainte de începutul Postului Sfintelor Paști, este una dintre duminicile pregătitoare destinată Pildei Fiului Risipitor. Desigur, că Dumneavoastră cunoașteți această pildă. N-o mai repet. Spun doar că am citit și ascultat multe predici, în care era explicată această pildă. Cele mai multe socotesc pe părinte Dumnezeu, pe fiul cel mare că reprezintă oamenii credincioși, iar pe cel mic că reprezintă pe cei păcătoși. În alte interpretări, părintele este Dumnezeu, fiul cel mare ar reprezenta pe evrei, iar fiul cel mic pe creștinii proveniți din diferite popoare străine poporului evreu. În toate traducerile românești, fiul cel mic este „risipitor”, „rătăcitor”, „pierdut”, „desfrânat” etc. Lui i se atribuie tot ce e mai urât și decăzut. Am meditat asupra acestui subiect și voi încerca să dau o altă abordare temei. Aș vrea să analizez pilda din perspectiva vremii noastre, iar personajele ei să fie oamenii veacului nostru.

Așadar, într-o casă sunt doi fii. Poate au absolvit niște școli, poate au învățat niște meserii, dar, oricum, sunt hotărâți să-și croiască un drum în viață. Cel mare vrea să continue activitatea părinților și strămoșilor săi, agricultura, fie că e vorba de cultura plantelor, fie de creșterea animalelor. Pentru asta e mândru, e sigur pe el. Are deja o experiență în domeniu acumulată în cei douăzeci și ceva de ani pe care-i petrecuse în sânul familiei. Îl avea alături pe tatăl său, care era bucuros să-i împărtășească din cunoștințele sale, pentru ca reușita acestei activități tradiționale să aibă succes asigurat. Urma să se căsătorească, să se ocupe de familie, de copii, de arat, de semănat, de întreținerea culturilor, de recoltat, de vânzarea surplusului, de construcții, de slugi și animalele din gospodărie. Nu era puțin, dar reușita se întrevedea cu ușurință. El era ,,băiatul cuminte al lui tata!”

Fiul cel mic e deosebit. Lui nu-i place agricultura. Sau poate socotește că are câștig mai bun din altă activitate. Poate vrea să facă afaceri, comerț, să investească în ceva profitabil. Oricum, vrea să facă ceea ce n-a făcut nimeni din familia lui. E o hotărâre foarte curajoasă, riscurile sunt enorme. Necunoscutul îi dă fiori, dar mirajul depărtărilor îl fascinează. Speră că va avea de-a face cu tot felul de oameni, că va pune bazele unei companii multinaționale, iar el va ajunge Cineva pe scena lumii. Ne place tânărul acesta. Seamănă cu mulți dintre tinerii noștri din ziua de azi. Despre toate acestea îi spune tatălui și fratelui său. Fratele îl sfidează, îl ceartă, poate îl și bate ca să-și schimbe ideile. Tatăl este un om deschis noului. Își înțelege fiul, deși îl doare sufletul,când se gândește că fiul acesta nu-i va călca pe urme și se va îndrepta spre un pământ nou, spre un orizont pe care el nu l-a străbătut niciodată. Se teme ca orice părinte de riscurile și pericolele la care vrea să se expună copilul acesta, dar îl iubește prea mult ca să nu-l ajute. Fiul îi cere bani. E corect. Cere din partea ce-i revine din avere, nu cere să i se facă un favor. Nu-și nedreptățește fratele. Dacă tatăl nu – l ajută să-și realizeze idealul vieții, cine să-l ajute? Și tatăl își ia inima în dinți și renunță la jumătate din averea acumulată prin munca lui de-o viață sau primită drept moștenire din moși-strămoși. Nu e ușor, dar iubirea de tată are câștig de cauză. Între cei doi frați se țese un pariu tacit, nemărturisit: care dintre ei va reuși. Amândoi sunt oameni hotărâți, oameni dintr-o bucată, care știu să-și apere convingerile, idealul, să lupte pentru el. Fiul își ia partea de avere și pleacă în lume. Într-o economie de piață, ca să reușești, trebuie să respecți cu sfințenie trei reguli de aur: să nu faci decât ceea ce știi foarte bine să faci, să fii corect și cinstit cu partenerii de afaceri și să nu încerci să înșeli fiscul. Nu știm dacă eroul nostru a respectat aceste reguli. Nu știm prin ce peripeții a trecut. Poate a fost înșelat, poate a fost nedreptățit, poate a fost jefuit, poate afacerile i s-au împotmolit din cauza concurenței, poate nu a ales bine domeniul de activitate, nu știm. Aflăm de la fratele mai mare, de la băiatul ,,cuminte” că ,,a cheltuit averea cu desfrânatele”. Nu suntem siguri. Poate să fie vorba și de o bârfă, de o calomnie. Fratele avea tot interesul să-l calomnieze pe cel mic. Cu cât îl cobora pe acesta în ochii lumii, cu atât se înălța pe el! Mde!

Așadar, nu știm amănunte privind experiența și afacerile tânărului. Știm doar că a ajuns în faliment, că a cheltuit tot. Într-o astfel de situație, toți i-au întors spatele. Erau străini și el le era străin. Ce era să facă? La bănci nu se putea împrumuta, fiindcă nu avea cu ce să garanteze împrumutul; cunoștințe nu avea la care să apeleze. Toate planurile lui s-au prăbușit. Într-o astfel de situație, mulți ar fi căzut în disperare și s-ar fi sinucis. Ar mai fi fost o soluție:  să se alăture unor grupuri infracționale și să ajungă un bandit de drumul mare, un pirat al mărilor, un traficant de arme, de droguri, de carne vie, un spărgător de bănci și un jefuitor de case. Ar fi sfârșit în fundul unei ocne, unei pușcării, sau ar fi fost ucis de un glonţ, de o armă albă etc. Nimic din toate astea. Tocmai aici descoperim în tânărul nostru un om înțelept, care evaluează corect situația. Nu recurge la activități ilicite, ilegale. Acceptă să se coboare până la treapta cea mai de jos a societății și să slujească în calitate de porcar! El, omul de afaceri de până mai ieri, tânărul cu lumea la degetul cel mic să meargă cu porcii stăpânului! Da, dacă e nevoie să-și câștige existența în mod cinstit, o face și pe aceasta. Poare să spele și vase, poate să facă și curățenie la veceuri, poate să facă muncile cele mai umilitoare, dar nu stă cu frica în sân că e arestat, că e urmărit. Vrea o pâine cinstită, cumpărată cu banul câștigat din munca lui. Cinste lui! Aici dovedește din nou că este un om capabil, foarte realist, capabil să evalueze corect situația. Nu voia să rămână toată viața porcar. Era convins că într-o zi va răsări soarele și pe ulița lui. Avea însă nevoie să-și încarce bateriile. Gândește corect, sănătos: decât porcar la stăpân străin, mai bine argat la casa părintească! Dorul de casă îl apăsa tot mai mult, mai ales acum, la vreme de restriște; necazul și durerea, umilința și revolta, disprețul celorlalți, sărăcia, singurătatea, lipsa de comunicare, erau doar câteva aspecte, care-i îngreunau cumplit crucea vieții. Trebuia să facă ceva. Avea nevoie de sfatul tatălui, de dragostea și înțelegerea lui, a fratelui, poate și a mamei, dacă aceasta mai era în viață! Aici, între străini, nu mai avea încredere în nimeni. Parcă toți se vorbiseră să-l înșele, să-l piardă.

Fiul cel mic se hotărăște să se întoarcă acasă. Și bine face. Tatăl îl aștepta demult. Zi și noapte se gândea la el și-i tremura sufletul la gândul că poate i s-a întâmplat ceva rău. Tatăl îl iartă. Nu-i impută nimic. Știe că băiatul lui a făcut tot ce a putut să facă, dar că lumea a fost mult prea rea și calea mult prea grea și el s-a poticnit. La urma – urmei, a pierdut o luptă, n-a pierdut războiul! Atâta vreme cât e în viață, e tânăr și sănătos, viața e înainte. Și tatăl e un om realist. Înțelege viața și drama prin care trece copilul lui. Îl iartă și organizează petrecere pentru el. Iși exprimă astfel bucuria regăsirii. Fiul cel mic intră în casă cu tatăl și se bucură împreună de regăsire. Fiul cel mare nu e în stare să guste această bucurie. La el totul se reduce la calcule economice. Dacă ne gândim bine, el este un al doilea fariseu. Dacă personajul din Pilda Vameșului și Fariseului  grăia în rugăciune: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni… și nici ca acest vameș!” „fariseul” din pilda aceasta merge mai departe și-i impută părintelui fără jenă că lui, cel care a fost întotdeauna muncitor, cuminte și ascultător, nu i-a dat niciodată măcar un ied să se veselească cu prietenii! E o altă fază a fariseismului. „Vameșul” din pilda de azi este convingător tocmai prin sinceritatea și umilința cu care-și cere iertare și reabilitare. Acesta este mai profund decât cel din Pilda Vameșului și Fariseului. Fiul acesta câștigă „pariul”. El câștigă iertarea, iubirea părintească și reabilitarea; cel mare, cel „cuminte” pierde pariul. El rămâne afară din casă, ros de invidie, de revoltă, de mândrie.

La începutul activității mele de preot în Malovăț, am întrebat pe o enoriașă de ce nu vine la biserică. Mi-a răspuns  prompt: „- Dumneata știi cine vine la biserică, părinte? Păi, aia a fost o curvă, că s-a ținut cu cutare; acela a fost un hoț, că a furat de la cutare; acela a fost pușcăriaș! Cu ăștia să vin eu la biserică?” Am încercat s-o conving că biserica nu e numai pentru îngeri și pentru sfinți, numai pentru oamenii  credincioși. Biserica e ca un spital, în care se duc în primul rând cei bolnavi. Au trecut anii. „Păcătoșii” mei au fost nelipsiți de la biserică în duminici și sărbători, s-au spovedit și s-au împărtășit regulat și au murit creștinește. „Credincioasa” nu-mi amintesc să fi trecut prin biserică până la sfârșitul vieții ei. Din păcate, s-a stins nespovedită și neîmpărtășită! Nu cumva, pe cei doi fii din Pilda Fiului Risipitor îi întâlnim la tot pasul? Dacă până de curând mulți își doreau să fie „cuminți” ca fiul cel mare, în această perspectivă, parcă mult mai drag ne este fiul cel mic și, desigur, am vrea să fim ca el, iertați și primiți în împărăția lui Dumnezeu, Tatăl tuturor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*