Părintele Stelică Zoican era preot la Balta, satul său de origine. Într-o seară, venind de la oraș, a aflat că a decedat moș Ghiță, bucătarul satului. Era om vestit nu numai în Balta, ci în șapte sate. Era un privilegiu să-l poți angaja pe moș Ghiță bucătar la o nuntă, un botez, la o înmormântare. Gătea excelent și știa întotdeauna să se adapteze situației, să facă glume, să – i facă pe toți să se simtă bine. Moș Ghiță se pricepea să facă masaj și să prepare multe leacuri din tot felul de buruieni numai de el știute.
În tinerețe fusese aghiotantul mareșalului Averescu. Povestea întotdeauna cum îi făcea băi la picioare și masaje mareșalului, dar mai ales soției acestuia, atât pe pulpe, cât și pe armi, până sus. Nu mai prididea doamna mareșal să-l laude, fiindcă-i lua durerile din picioare cu mâna! Părintele s-a dus imediat să-i facă slujba de ieșirea sufletului. Se înserase. Curtea mortului era plină de lume. Veniseră la priveghiu. Ședeau în picioare, pe trunchiuri de lemne, pe scaune, fiecare pe unde găsea. Camerele erau ticsite de lume. Unii povesteau tot felul de întâmplări cu răposatul din vremea când fusese copil până la bătrânețe. Toți ascultau și așteptau momentele prielnice să izbucnească în râs. Câteva sticle de țuică alergau din mână în mână. Când se goleau unele, altele erau repede aduse și le luau locul celor dintâi. Moș Ghiță fusese om gospodar și avea pruni mulți. Niciodată nu se goliseră butoaiele lui. Avea țuică veche, de mulți ani. Din cauza ei, unii moțăiau pe scaune, bine aghesmuiți, unii povesteau, unii râdeau când trebuia sau când nu trebuia. Mai erau unele care îl cântau din când în când, împlinind vorba veche: ,,Săraca țuica, cum plânge pe muica!”
Părintele a intrat în curte. La colțul casei se aranjase bucătăria. Acolo era mare și tare Daica Ioana Maga, un zdrahon de muiere. Era muncitoare, curajoasă, gata oricând să vină în ajutor. Gătea bine și era chemată și ea la nunți, chiar dacă nu era așa de vestită ca moș Ghiță. Ii plăceau glumele, atât să le asculte, cât și să le spună și să înveselească lumea. Când l-a văzut pe părintele Stelică, i-a strigat: ,, – Părinte, după ce terminați slujba, vă rog să veniți până la mine!” ,, – Bine, daică Ioană!” i-a spus părintele și a intrat în casă. Abia a putut să pătrundă printre atâta lume. Mortul era așezat pe o masă, lângă fereastră. Părintele a făcut slujba, apoi s-a retras, după ce a mai schimbat câteva cuvinte cu cei de față. S-a dus la daica Ioana. Aceasta i-a zis încet, conspirativ: ,,- Părinte, îi văzuși pe ăștia toți? Să vezi dumneata cum îi scot eu din casă pe toți acum! Dumneata să nu te sperii, rămâi aici și lasă-mă pe mine!” Daica Ioana s-a apropiat de colțul casei și a apucat cu mâna de o ață, care se pierdea undeva, la fereastra de la etajul casei. A izbit cu ața de câteva ori. Deodată s-au auzit în camera unde era mortul, la etaj, răcnete, țipete. Lumea a năvălit îngrozită pe ușă, pe scară. Nici dacă ar fi ars casa n-ar fi ieșit atât de repede. Se călcau unii pe alții, se îmbrânceau, nu mai conta care pe care împinge. Unii n-au mai așteptat să coboare pe scară, ci au sărit direct din tinda casei în curte, rostogolindu-se ca dovlecii. Cred că și sufletul mortului, dacă mai zăbovea prin apropierea trupului, s-a prăpădit de râs, văzând bulibășeala din casa lui.
Daica Ioana a făcut pe naiva și neștiutoarea, întrebând în dreapta și în stânga ce s-a întâmplat. Până la urmă i-au spus că mortul a ridicat o mână de pe piept și i-a salutat pe toți cei aflați la priveghi, parcă și-ar fi luat rămas bun. ,, – Nu se poate, oameni buni! Cred că vi se păru dumneavoastră! Cine a murit, a murit și mort rămâne, nu se mai scoală să salute pe cineva!” zicea daica Ioana. ,,- Uite, mă duc și eu să văd comedia asta!” Daica Ioana a intrat în casa rămasă goală și s-a dus direct la mort. I-a rupt ața de la mână și s-a întors. Din tindă a grăit tare, sigură pe sine. ,,- E mort de tot, oameni buni, nu mai mișcă!” S-a dus apoi la oalele ei, abia stăpânindu-și râsul. ,, – Vă spusei, părinte, că-i scot grămadă?”
A trecut înmormântarea și peste câteva zile a început să umble vorba prin sat că daica Ioana pusese la cale ultimul salut al lui taica Ghiță. Îi legase ața de mână, când îl puseseră în sicriu. Mâna era înțepenită. Când trăgea de ață, mâna se ridica de pe piept; când slăbea ața, mâna revenea pe pieptul mortului.
Au trecut mulți ani de atunci, dar și azi își amintesc băltenii de ultimul salut al lui moș Ghiță!
Lasă un răspuns