„Să nu ne răzbunaţi! – Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”

Volumul de față reprezintă o invitație la a o meditație… Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zicea Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII – lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”…

În cartea sa, „Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”, Părintele Moise Iorgovan pune accentul pe partea spirituală a istoriei recente a românilor. Ca urmare a constituirii unei adevărate arhive video cu interviurile şi mărturiile foştilor deţinuţi politici, viziunea iniţială, a unui Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste s-a modificat, astfel încât cititorul se poate acum bucura de o primă apariţie din seria Să nu ne răzbunaţi!, sub acest titlu vor fi reunite cărţi cu mărturii şi dvd-uri cu filme documentare. Acest prim volum ne pune în faţă drama celei mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia. Volumul de faţă prezintă ”mărturii despre suferinţele sfinţilor din Basarabia” îndurate odată cu deportările în Siberia, adevăruri zguduitoare, pe care regimul comunist şi-a dat toată străduinţa să le şteargă din istorie. Cartea conţine un dvd cu filmele: Deportările în Siberia; Deţinuţii politici din Basarabia; Foametea din Basarabia (1946-1947). DVD-ul a fost realizat cu sprijinul acordat de Fundația „Sfinții închisorilor” și Fundația „Părintele Arsenie Boca”

Aşadar, „Să nu ne răzbunaţi!“ este îndemnul creştin care ne aminteşte de ultimele zile din viaţa mărturisitorului Mircea Vulcănescu în temniţa rece a Aiudului. Dar este şi un motto pentru seria de carte lansată de către Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa din judeţul Alba. Autorul a ales această afirmaţie pentru a-şi denumi seria care lansează mai multe volume dedicate suferinţelor românilor sub teroarea comunistă. Iar primul volum, ce poartă titlul „Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia“, este apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Irineu Pop – Arhiepiscopul Alba Iuliei, la Editura „Reîntregirea” din Alba Iulia, în anul 2012. Volumul conţine transcriptul unor înregistrări video făcute unor supravieţuitori ai gulagului sovietic, în care povestesc despre viaţa românilor basarabeni înainte şi după venirea trupelor sovietice, deportare, suferinţe, neajunsurile traiului în condiţiile impuse de regimul de ocupaţie etc.

De remarcat este faptul că toţi intervievaţii îşi încep depănarea amintirilor cu frumuseţile copilăriei, cu universul idilic al satului basarabean interbelic, din care nu ezităm să spicuim: „Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame, şi după cum muncea, aşa trăia. Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăiau bine. Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine… La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii mai ales trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria: «Să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine», şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături“. Acest univers avea să fie fracturat de venirea sovieticilor. Ce a urmat? Întâi au fost luaţi acei intelectuali şi mai-mari ai satului care refuzau să colaboreze cu ocupanţii. Mai apoi, după anul 1944, când sovieticii au revenit, pentru colectivizarea forţată a fost provocată foametea din anul 1946. Oamenii mureau de foame, îşi vindeau bunurile pentru un pumn de grâu şi tăiau animalele din curte, încât ajungeau să ceară intrarea în colhoz. Şi parcă nu era îndeajuns pentru asupritor. Cei care refuzau colectivizarea erau deportaţi. Familii întregi, inclusiv copii de toate vârstele şi bătrâni, erau luate de acasă, obligate să-şi lase tot avutul, încărcate în vagoane de animale şi transportate în condiţii insalubre, fără mâncare şi apă. Imaginea este terifiantă pentru cei de azi, dar aşa s-a întâmplat. Iar aceşti năpăstuiţi au fost trimişi la muncă forţată în îndepărtata Rusie, obligaţi să se adapteze la traiul impus. Însă, gospodari fiind, românii basarabeni au supravieţuit, astfel încât unii chiar s-au întors la baştina lor.

Mărturiile din acest volum sunt cutremurătoare, pentru că reflectă realităţile trăite, istorie autentică care nu poate fi contrazisă şi nici comparată. Aceste izvoare sunt frânturi din istoria tragică a poporului român din Basarabia, din care trebuie să luăm aminte şi să nu uităm. Se spune că trebuie să iertăm, dar să nu uităm, pentru că dacă uităm riscăm să ne pierdem trecutul şi chiar identitatea. Iar volumul alcătuit de monahul Moise este un exemplu autentic al tragediei poporului român de peste Prut.

Dintre toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta (alături de cea a lui Ioan Ianolide şi de cea despre Valeriu Gafencu – şi el basarabean) este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).”

Afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pildă, făcute în „Cuvântul său introductiv” din cartea „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, se potrivesc foarte bine şi aici căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!…

Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.