Funcționarul ca (și cu) pilă la partid și alegerile parlamentare europene…

Cel mai spăsit și mai dreptmerituos în dezicerea de vechiul regim – invocându-și până și tatăl care prin 1946 i-a spus „să nu ia seama la comuniști că ăștia distrug țara” – apărea  în cadrul procesului intentat foștilor membri ai CPEx Ion Dincă, celebrul „Dincă-te-leagă” cum l-au poreclit colectiviștii încătușați și târâți în justiție de el pentru un buzunar de grăunțe sau doi știuleți de porumb, pe care ei își permiteau să-i ia din „bunul comun – proprietate colectivă”, numai fiindcă-i vedeau pe „tovarăși” cum luau cu duiumul și cum li se duceau produse acasă cu microbuzele.

Acest om care-și lăsase barbă de călugăr și-și căina tatăl – țăran român realist, care-l sfătuise de bine, în vreme ce Postelnicu își arăta prostia plângând și justificându-se cu stupida replică: „înainte comandam eu închisorile astea și acuma stau în ele”, iar alții aveau cinismul să-și bârfească partenerii de celulă consemnând slăbiciunile omenești ale unora cu care petrecuseră la recepții importante unde reprezentau high-life-ul cel mai îmburghezit, mai fudul și mai egocentric al altruismului bolșevic – impresiona având, în lipsa sa de caracter un fel de încăpățânare cu care-și punea cenușă-n cap în vreme ce marile afaceri capitaliste ale familiei sale porniseră; aceeași încăpățânare cu care, pe vremea puterii, era cel mai rău câine de pază și cel mai slugoi cu figura milităros intransigentă; la sate trimițând în pușcărie mii de țărani, la oraș dărâmând închiderea balcoanelor cu care bieții locatari mai căutau puțină căldură, într-o singură noapte după ce-o însoțise pe Coana Leana, doar pe motivul că aceea pufnea văzându-le. Iar, în lumea mondenă, tot pentru Coana Leana, obligând Taromul la o cursă nerentabilă București-Bangok, numai ca să-i aducă acesteia în fiecare săptămână o orhidee proaspătă pe care i-o aranja el, cu mâinile lui de călău al țăranilor, pe biroul cu călimări de aur al genialei „savant și mamă” cum o cânta o colegă de a noastră poetesă.

Despre acest gest, aș fi dispus la comentarii mai tolerante și mai glumețe, fiindcă țiganul-general pe puncte era arătos ca bărbat cu figura intransigentă, și, poate spera la vreun avans din partea băbătiei, având o poză mai virilă decât a mierosului savant Ursu, la care cred că s-a gândit Fănuș când a scris „Amantul Doamnei Dracula”. Dar, fiindcă Fănuș, cu toate intuițiile și scormonirile lui de prozator genial s-a dus, nu mai avem cum insista pe această direcție și rămând doar cu amintirile mele în legătură cu năravurile de înalt-funcționar-secătură ale acestui om care, școlit militărește, știa ca, de pe fermitatea și intransigența poziției de drepți, pe care alți membri ai CPEx – civili cu burtă și mișcări dezordonate pe care această poziție îi făcea mai degrabă carghioși, subliniindu-le slugărnicia – n-o reușeau, să arate a fi un slugarnic cu șira spinării dreaptă, care nu se-nclină rostind laude, ci are neobrăzarea de a se-mpipota și a-și prezenta osanalele în pas de defilare.

Așa s-a întâmplat ca, la o plenară sau la nu știu ce meeting la Sala Palatului, când Ceaușescu, criticând lipsa de fermitate și, mai ales, lunecările oamenilor de cultură de la ce-l ducea mintea pe el să înțeleagă din aceasta, a tot făcut apel la „documentili congresului al XII-lea”. Și, cu fetișismul citatelor sau referirilor, a tot repetat trimiterea la „documentili congresului al XII-lea” și, iarăși, și iarăși: „documentili congresului al XII-lea”… Numai că, așa cum și-a dovedit pronunția și în alte ocazii, pesemne influențat de rezonanțele pe care le aveau, tot în domeniul ideologic, referirile la congresul al nouăsprezecelea al PCUS din măreața URSS, el vorbea despre congresul al XII-lea de la noi pronunțând, pe cât de agramat, pe atât mai cu încăpățânare: „Congresul al Douăsprezecilea”. Și chiar a repetat aceasta, fără jenă, de mai multe ori atunci, precum și alteori, în alte ocazii, cu acea încăpățânare dictatorială de a face lege din incompetențele proprii. De data asta era vorba de o lege lingvistică ce se instaura prin slugărnicia celor care nu-și permiteau să-l corecteze pe geniul carpaților. „Conghresul al douăsprezecilea” a rămas în înregistrările multora dintre cuvântările sale, ca un exemplu de siluire a legilor vieții după voință personală.

Dar, conform celor ce urmează, ca un exemplu al faptului că nu doar dictatorul e vinovat ci, în egală măsură slugoii care i se supun orbește cultivându-i necioplirea și nepriceperea. Pentru că, la acea adunare despre care vorbesc, elementele critice fiind foarte vehemente, ceilalți vorbitori trebuiau să-și facă autocritica și toți se angajau ca, de acum înainte „să respecte dommentele congresului al XII-lea”…  Așa că au fost puși toți la încercare rostind  sintagma iar noi, cei din balconul presei, i-am văzut pe monitoarele care-i aduceau aproape, pe toți membrii CPEx cum încercau să dreagă busuiocul corectând pronunția: Popescu-Dumnezeu a ezitat în fața termenului, dar n-a putut, până la urmă, să nu pronunțe corect; Stefan Andrei a scăpăt ușor accentuându-și precipitarea oltenească a exprimării, așa că nu s-a înțeles prea bine pentru ce optează; ungurul, care avea o slugărnicie drăgăstoasă, cu ștaif ardelenesc, a pronunțat fără rușine sau fără simțul limbii „al douăsprezecelea”; Mizil și Burtică nu s-au jenat să corecteze pronunțând corect iar, după ei, prinzând curajul unei normalități, toată lumea a pronunțat corect, mai ales observând că tartorul nu ricanează. Până când a venit rândul lui Ion Dincă fățos și oacheș în alura lui intransigentă, cu expresia fermă, lipsită de zâmbet care, cu tonul că ar da un ordin de front a rostit cât se poate de răspicat, provocator de răspicat, aș spune: „congresul al douăăăsprezecelea” privind drept, nu la Ceaușescu, ci la cocoana care avea un instinct și mai mare în obligarea la asemenea slugărnicii. Atunci, din coada prezidiului, care era mai aproape de tribună, s-a auzit o șoaptă corectându-l: „doisprezecelea”… Nu știu exact, dar cred că era Ion Coman, om mai dintr-o bucată, tot militar, dar fără mofturi cazone care, dacă nu mă-nșel, era și mai mare-n grad. Șoapta asta s-a auzit, l-a făcut pe vorbitor să întrerupă și, doar după o mică tăcere, s-a redresat și a continuat  cu apăsată convingere carieristă: „…congresul al douăsprezecelea care ne învață… congresul al douăsprezecelea care a trasat…”, „…congresul al douăăăsprezecelea care…”… Omul n-avea tată, n-avea mamă și i-ar fi trimis alături de țăranii pe care-i băgase în pușcărie și pe cei care nu respectau gângâveala agramată a patronului.

Atunci mi s-a configurat, cât se poate de clar, ce-nseamnă goliciunea pe dinăuntru – malefica goliciune de idei și principii a funcționarului, oricât de înalt ar fi el, care face orice ca să-și slugărească patronul. Funcționarul care se asigură să aibă pilă la patron, demonstrând cât de credincioasă pilă este el pentru interesele aceluia. Funcționarul ca (și cu) pilă la Partid, care, tocmai prin asta, sfidează cu nerușinare. O lume-ntreagă îl poate acuza pentru ce face, dar dacă asta îi întărește plia, el îl  calcă-n picioare și pe frate-său!

Cum de mi-am amintit de toate acestea acum, în preajma alegerilor pentru marea democrație europeană?  Ar trebui să pomenim mai multe despre obstrucționarea independenților de către funcționarii cu pile care funcționează ca pile ale partidelor lor, amintindu-mi și din perioada când candidam eu ca independent, pe vremea când uninominalele erau un vis și nu se credea că mistificarea le paște și pe ele. Ar trebui să recalculăm cum, la alegerile trecute, doar un candidat (ă) independent a reușit, generalul Abraham, cu toată personalitatea și popularitatea sa chiar și printre pungași, corupți și drogați, dând chix… Dar, deocamdată, concret, subliniez doar cazul a doi candidați independenți la alegerile pentru Parlamentul European care, oricât ar vrea domnul Barosso să-i aibă alături, poate ne mai vinde niște avioane,  nu scapă de lucrătura unor asemenea funcționari. Este vorba de prezumptivii europarlamentari Aura Speranța Ungureanu și Radu Golban, unii dintre cei mai redutabili candidați independenți, oameni culți care, dacă n-ar fi obstrucționați, ar conduce politica românească cel puțin la un nivel peste penibilul cu marca  EBA. Ei sunt amenințați cu pierderea doveziii a zeci de mii de semnături de susținere, printr-o chiciță de invalidare găsită de asemenea funcționari: Capetele de coloană ale tabelelor de semnături nu mai sunt tipărite orizontal, ci vertical. Cine a înregistrat susținători pe formularele vechi, pierde valabilitatea semnăturilor obținute, conform acestei invenții a funcționarilor puși independenți ca să slujească interese de partid.

Degeaba le demonstrezi că, vertical sau orizontal tipărit, conținutul e același, important fiind numărul de oameni care te susțin; degeaba le spui că, în momentul anunțării dorinței de candidatură, formularele pe care-ai pornit să strângi semnături aveau capetele de coloană orizontale. Ca și Dincă, ei nu se uită-n ochii tăi, ci în ochii patronului care trebuie servit. Degeaba îi huiduiești ca la fotbal, pentru piedica pe care o vede toată lumea cum e pusă; nu le pasă!… Din tradiția lui de-alde Dincă, ei știu că, dacă spun „al douăsprezecelea” au câștig mai mare decât dacă respectă reguli elementare. Pila o ai la partid, în măsura în care tu demonstrezi că poți fi o pilă pentru partid. Restul nu contează, chestia cu bunul simț ne mai funcționând de mult!

Huideoo, ticăloșilor! – strig eu de mama focului. Dar fără vreo speranță, ca și pe vremea când Dincă-mi spărgea ferestrele puse la balcon, ne păsându-i de căldura din casă pentru copiii mei, ci de orhideele pe care le aducea, proaspete și nu pe banii lui, de la Bangcok,  pentru cocoana.

Fiindcă îmi dau seama că, oricât de școliți ar fi la seral la Harvard, parfumații ăștia cu costume de firmă nu sunt cu nimic mai buni, cu nimic mai umani și, poate, chiar mai puțin onești!

One Response to Funcționarul ca (și cu) pilă la partid și alegerile parlamentare europene…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *