Mereu virusat de obsesia cuceririlor teritoriale (atribut al populațiilor migratoare), sindromul imperialității necuvenite frământă și acum, la o mie de ani de la întemeierea statului din vecinătate, Ungaria, închipuitele restaurări din mintea întortocheată a politicienilor maghiari sau udemeriști, proiect în care Translivania este trofeul principal. Bine articulați în sistemul de lașități (derogări) ale actualei caste politice românești, reușind o victorie demnă de cartea marilor absurdități: transformarea unui serele etnic în partid, udemeriștii folosesc tactica calului troian, cele șapte la sută procente de electorat propriu (?) asigurându-le menținerea aproape continuă la guvernare, șantajarea ”colegilor” cu aparent nevinovate adăugiri de foloase la prea-plinul care, în multe componente, depășește drepturile în fapt ale populației majoritare.
Încăpățânarea de a obține acordul ”enclavizării autonome” a Ținutului Secuiesc (Harcov), impunerea unei administrații maghiare autonome, a limbii maghiare ca limbă oficială ”regională” sunt, în sine, derogări de la Constituția țării, încălcări flagrante ale principiilor de existență ale statului român de drept (unitar, suveran,indivizibil), pregătind o mutare încă insesizabilă pentru mulți în prezent, cea de șah-mat istoriei viitoare a României. Dacă declari așa ceva unui udemerist, după o pauză de zâmbet, îți va propune internarea într-un sanatoriu de boli mintale, raportând științific și imparțial populația dublă a României la cea a Ungariei, deplângând scăderea îngrijorătoare a minorității secuiești în mijlocul populației române – mereu supărător de majoritare chiar și în urma variatelor forme de genocid la care a fost supusă de unguri(secui) și sași.
Aparent s-ar dori condiții asiguratorii conservării limbii, obiceiurilor secuiești (mult mai pure decât ce se întâmplă cu ungurimea din Ungaria), uitându-se secolele de atac diversificat asupra limbii române în Transilvania, trecerea acesteia în condiții aproape de ilegalitate. Cu alte cuvinte, gândesc respectivii, de ce n-ar apărea, alături (?) de Ungaria și România un stătuleț secuiesc, un gen de vițel care ar suge buget de la două vaci guvernamentale, ceea ce, nu-i așa, ar diminua cheltuielile contribuabilului majoritar român cu 0,1 leu. Și dacă tot s-ar produce economii (administrație proprie, jandarmerie proprie, de ce nu și grăniceri proprii?!) musai trebuie făcută universitatea aia maghiară de stat, Ținutul Secuiesc având neapărată nevoie de câteva generații de titrați mai ales în condițiile în care se prevede o totală excludere a elementelor străine de idiomul secuiesc, de steagul și stema proprie călăreților fără cap. Plus că, prin libertatea de mișcare, titrații maghiari ar avea un surplus de câștig concurențial în ocuparea de posturi pe restul geografiei dublei lor cetățenii.
Aninați zdravăn de ciolanul puterii, udemeriștii nu se vor pocăi vreodată prin simpla și necesara recunoaștere a variilor forme de genocid la care au supus populația istorică, cea românească, faptul că între cetățenii pe care vor să-i enclavizeze, secuio-maghiarii, mulți, foarte mulți provin dintre românii cărora li s-a șters memoria apartenenței, exact cei care, ”pentru a putea supraviețui biologic, acceptau condamnarea de a muri ca naționalitate” (Ioan Mărtinaș). Creșterea demografică a maghiarilor a fost în afara naturii, fie prin asimilarea forțată a autohtonilor, fie prin alungarea acestora din arealul transilvan. Cum recunoștea Iosif al II-lea la 1773, într-o scrisoare către împărăteasa Maria Tereza: ”Acești bieți supuși români, care, fără îndoilă sunt cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei sunt striviți sub povara nedreptăților și chinuiți de toată lumea, de maghiari ca și de sași, în așa hal, încât soarta lor, când o cunoști, îți inspiră milă și este de mirare că se mai găsesc atâția din acești oameni și că ei nu au fugit cu toții”. Sau naturalistul Balthasar Hacquet (1739-1815) care lasă dovadă: ”Această națiune neglijată și oprimată stăpânește pământurile cele mai rele din întreaga țară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrișate de ei cu sudoarea feței și gata a fi însămânțate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munți, unde el nu găsește decât piatră și câteodată este obligat să-și părăsească țara”.
A eticheta adevărul istoric al românilor ca naționalism concomitent cu înlocuirea acestuia cu iredentismul funciar al politicienilor maghiari, așa ceva iese din zona oricărei permisiuni, indiferent de bâlbâielile tot mai penibile ale partidelor din arcul puterii. Nu am nimic, în mod special, cu concetățenii de alte varii etnii mai ales acum, când încercăm să supraviețuim unei dezastruoase administrații a țării. Dar resuscitarea unei imperialități expirate, mereu în răspăr valorilor naționale din țara care le-a oferit și loc de casă, și pământ de lucrat și condiții speciale de educație, și libertate de mișcare necondiționată etnic, așa ceva nu se poate admite. Până la aprobarea Constituției (cu modificările proiectate de colectivul de experți coordonat de economistul Constantin Cojocaru – inclusiv interzicerea existenței de partide etnice), continuarea prezenței UDMR în guvernul țării este o sfidare a bunului simț al populației care, deși iartă – nu uită.
La 1863, Kemény Gábor scria că ”Valahii locuiesc mai mult în regiunile cele mai muntoase, în acele locuri pe care cuceritorii nu le-au reținut pentru ei”, recunoscând și întărind principiul utilizării agresiunii, a cuceririi ca formă de incluziune a maghiarilor în Transilvania și în alte zone împrejmuitoare Ungariei. Dar sunt peste măsură de convins că dacă acolo s-ar cere, fie și în glumă, autonomizarea, nu le-ar mai ajunge pușcăriile.
Omenia dintotdeauna a românului a fost și poarta deschisă variilor co-naționali de a-și exercita lipsa de omenie. Și reiterez decizia magistraților sași din orașul Bistrița dela 15 Mai 1713 care obliga românii din oraș să plece în termen de 15 zile, motivat de faptul că: ”Românii se înmulțesc prea mult și au case și gospodării frumoase în centrul cetății, pe când Sașii scad și o parte din locuințele lor rămând pustii”. În a doua Decizie, din 4 octombrie 1773 se anunță termenul de ultimatum pentru evacuarea românilor, încununare a altor asemenea ”decizii” împotriva populației altă oară majoritară, cea românească: ”și în trecut s-a procedat tot așa față de Români, cum o pot proba persoane onorabile, care au fost încredințate cu executarea de acest fel”. Se organizau forme de pogrom, ceva din toate astea amintindu-mi, într-un fel, de istoria „dispariției” indienilor din Statele Unite în urma epidemiilor de praf de pușcă.
La 23 noiembrie 1743, episcopul Ioan Inochentie Micu Klein îi scrie împărătesei Maria-Tereza:”Evreii pot vorbi de drepturile lor, Valahii însă nu, din pricina urii în contra națiunii lor”. (Hurmuzachi, vol. VI). Și același prelat patriot, în 1744, declară în cadrul sinodului că, dacă cererile românilor nu vor fi împlinite ”nu va sta la îndoială să treacă cu oamenii săi peste munți”, așa cum sate întregi fuseseră nevoite să părăsească, prin teroare, locurile de veci. Iar în dieta din 1737, apărând drepturile poporului român ”rănit până la oase”care suspina ”într-o robie mai grozavă decât cea egipteană”, episcopul strigă: ”bieților oameni în afară de piele, nu le lăsați nimic cu ce să se hrănească”.
Sate românești din Ardeal intră în bejenie spre bucuria ungurilor care, minoritari fiind, doresc să schimbe proporția fie prin maghiarizarea forțată, fie prin alungarea sau uciderea acestora. Așa trebuie înțeleasă apariția unei sumedenii de sate românești în Moldova și în Țara Românească, români ortodocși sau de credință catolică. Domnitorul Grigore Matei Ghica, printr-un hrisov din 14 mai 1750, permitea românilor bejenăriți (dar și secuilor, sașilor) să se așeze în ”tera deserta” alcătuindu-și sate și alegându-și primar. Singura condiție era cea de a plăti dijmă 6 zile pe an stăpânilor moșiilor unde se vor fi așezat.
În procesul-verbal nr.369 din 29 aprilie 1752, trimisul împărătesei, Frandendorf afirmă, între altele, că ”multe familii românești au fost izgonite din Bistrița și din satele săsești, ocupându-li-se casele și moșiile de către sași”. Or asemenea decimare de suflete se petrecea în tot Ardealul, actorii fiind unguri, secui și sași.
În 1773 s-a înaintat un memoriu Curții imperiale din Viena de către românii uniți din Transilvania, în care se spunea că ”mii de Români trec dincolo de Crapați în Țara Românească și Moldova, încât locuitorii acestor țări, încremeniți de năvala acestora, strigă cu glas tare: întreg Ardealul vine la noi!” (Universul, 1936, decembrie)
Foametea instaurată în Transilvania din 1750, victimele principale fiind românii sărăciți, deposedați de bunuri dar și luarea cu forța în armata imperială sunt cauze pentru o masivă refugiere de familii românești (și nu numai) din Transilvania, peste Carpați, și mai ales în Moldova. (Diplomatarium Italicul, Vol.II, pag.474).
«Procesul de secuizare se reflectă și în statisticile vremii. Nu posedăm statistici din sec. XV-XVII, deși secuizarea a fost activă. Avem însă date oficiale începând cu sec. XVIII. Astfel între anii 1733 -1760, în județele Odorhei, Trei Scaune, Ciuc și Mureș, românii, deși scăzuți ca număr, se mai mențineau încă în 372 de sate. După un secol, situația demografică în aceste județe se prezintă astfel: românii dispăruseră complet din 119 sate și erau aproape dispăruți în 123 de sate./G.Popa-Lisseanu: Secuii și secuizarea românilor, București, 1932/»
Sunt toate acestea infime mărturii între miile de mărturii ale vinovățiilor pe care urmașii ”cuceritorilor” huni, politicienii udemeriști, le declorofizează sau le adaugă ca acte de atac rasial, xenofob împotriva reprezentanților unei civilizații mereu superioare, cea a călăreților fără căpătâi. Va veni, sper, o zi, când Curtea Constituțională – ca turn de veghe al statului de drept, democrat, va chema în instanța adevărului, alături de alți nemernici și pe acești purtători de vrajbă, de nerespect față de țara și poporul care le-a oferit condiții de a ființa.
Închei, total dezamăgit de lipsa de verticalitate a actualei puteri în raporturile sale cu udemereul, citînd din Epistola pastorală a Episcopului catolic de Moldova, italianul N.I.Camilli, 1904:«Acum întreb și eu pe locuitorii cei ”neamestecați cu alte națiuni” cum îmi scriu ei înșiși, care au în această țară toate drepturile civile și politice, care s-au născut și au crescut în această țară, a cărei pâine o mănâncă, să-mi spună și mie, sunt ei unguri ori sunt români? De-s unguri, să se ducă la Ungaria, unde se vorbește limba ungară; iar dacă-s români, cum și sunt într-adevăr, atunci ar trebui să se rușineze de a nu-și cunoaște limba țării lor. Însă ei știu limba română și (…) când au de-a face cu concetățenii lor din alte sate și orașe, nu vorbesc ungurește ci românește…»”
Dacă și udemeriștii se consideră apartenenți unei etnii ”neamestecate cu alte națiuni” de ce nu ne lasă în plata Domnului? Fiindcă legea lor este fărădelege pentru ceilalți în aceeași măsură în care ministrul culturii lor nu poate fi și reprezentantul de jure al culturii române.
Lasă un răspuns