România sub asediu!

Pornind de la rândurile jurnalistului și scriitorului Dan Zamfirescu, Războiul împotriva poporului român, Ed. Roza Vânturilor, București, 1993, pp.5-40, mă voi strădui să încerc a răspunde la o întrebare capitală: de ce oare majoritatea zdrobitoare a românilor zace într-o stare morbidă de apatie și privește la tot ce se întâmplă în România și în lume cu indiferentism sau dezgust, fără a lua însă nici cea mai mică atitudine? Desigur, ar fi multe explicații și mulți factori, dintre care credem că se detașează perpetuarea mentalităților comuniste.

Voi începe cu Prefața acestei cărți publicate în anul 1993, scrisă tot de autor: ,,CĂTRE CITITOR. Dintre cele 15 cărți și culegeri de articole care au pe copertă numele meu, aceasta este singura pe care n-aș fi vrut s-o scriu. Textele ce o alcătuiesc, deși publicate de-a lungul a peste doi ani, s-au constituit însă de la sine, fără voia mea și fără alt plan decât cel conținut de mersul însuși al evenimentelor care le-a prilejuit, într-o radiografie a răului ce încearcă să ne doboare, și căruia, chiar în articolul de la care s-a împrumutat titlul, am cutezat să-i spun pe nume. Surprizând astfel, cel dintâi – am orgoliul de a o spune – esența realității cu care suntem confruntați, și ale cărei efecte le plătim.

Da, suntem ținta unui război de o înverșunare, de o necruțare și de o adâncime a implicațiilor spiritual-religioase ce-i conferă culorile apocalipsului. Este războiul dezlănțuit împotriva pământului, sufletului, limbii, credinței și valorilor spirituale ale neamului românesc, de către forțele universale ale disoluției și haosului, ale încrâncenării și dezarticulării ființei umane, ale bastardizării și terfelirii chipului dumezeiesc din om. Forțele batjocoririi satanice a tot ce este natura noastră umană, omenia noastră și piscurile cele mai înalte ale prezenței noastre în lume.

Am fost și am rămas, noi, românii, totdeauna, piatra de poticneală și nu o dată zidul de stăvilar pentru barbariile de toate felurile, năpustite dinspre toate punctele cardinale la această universală încrucișare de drumuri ale binelui și răului străbătând pământul.

Am stat neînfrânți în calea celor mai desfrânate pofte de mărire și putere, de dominare și spoliere, părând de multe ori unduioși ca o trestie, dar dovedind totdeauna, în cele din urmă, că trestia era oțelul ce se îndoaie spre a lovi crunt și a trimite în neant pe cei ce se credeau stăpânii lumii și ai pământului nostru. (…)

Dar astăzi am ajuns a fi inamicul ireductibil al însuși duhului satanic ce încearcă să pună stăpânire pe sufletele și mințile întregii lumi, ca în profețiile Apocalipsei. Astăzi împotriva noastră nu mai stau imperii și regate, peste noi n-au mai năvălit hunii și gepizii, ci armatele nevăzute ale ”Tatălui minciunii” și ”Domnului destrămării”, cel ce întunecă și încurcă mințile, cel ce toarnă ceață și beznă peste gândul cumpănit și voința clară, cel ce răstoarnă formula divină a ființei umane în opusul ei, cel ce, în noi și în jurul nostru, își desfășoară lucrarea ”diabolică”. Grecescul diabolos de la care vine diavol înseamnă – după dicționarul lui Bailly – ”cel ce dezunește, cel ce învrăjbește, cel ce destramă, cel ce instigă ura și calomnia.” (…)

Diavolul, ca și Dumnezeu, lucrează peste oameni și mai presus de ei. Dar în primul rând în și prin oameni. Anumiți inși ajung ”teofori” – purtători de Dumnezeu; alții ”unelte ale satanei”. Timp de milenii fără număr, în existența omenirii raportul de forțe dintre cei ce au ținut vie făptura lui Dumnezeu și cei ce au vătămat-o și au maculat-o, a fost asigurat – parcă din voia de sus – în favoarea celor dintâi. Este pentru prima oară în istoria planetei și a speciei umane când ”fiii întunericului” par să covârșească și să învingă. Ei își arată la vedere, cu obrăznicie, chipul, își rânduiesc altare și sfidează nu numai pe oamenii lui Dumnezeu, ci pe Dumnezeu Însuși. (…)

Încerc să-i ajut pe cei ce vor să gândească singuri. Ca să nu mai fie mânați de la spate sau rătăciți cu bună știință spre ”gaura neagră” în care se vrea a se transforma viitorul neamului românesc. De voi reuși cât de puțin, va fi mângâierea mea în nemărginita durere de a trebui să trăiesc, într-o singură viață de om, al treilea martiriu al colectivității naționale, după sfâșierea României Mari în 1940 și după Yalta! Atunci când atâta speranță țâșnise spre toate zările din jertfele și biruința de acum trei ani! (decembrie 1992) (…) Există un popor în Europa, care a ales, chiar în zorii ”eonului modern”, calea sa proprie, refuzând să ”intre” în această Europă. Este poporul român. (…) În chiar clipa în care ”Europa” pactiza cu ”păgânul” și pregătea faimoasa alianță de peste mai puțin de un secol între Francisc I și Soliman Magnificul (prima uriașă împărțire a ”sferelor de influență” și mai mult decât o primă Yaltă: prima Maltă) în același timp istoric Ștefan cel Mare punea bazele strategiei de lungă durată prin care neamul său a putut străbate această ”Europă a pactului occidentalo-otoman”, care avea să dureze aproape o jumătate de mileniu, până în secolul al XIX-lea. El reușea să așeze dăinuirea românească pe temelia a 47 de legendare biserici, pe conștiința de sine, lăsată moștenire la Baia, Vaslui, Codrii Cosminului, și pe celebrul testament: ,,Nu credeți în Occident. Eu am crezut și m-am înșelat. Țineți seama de realități și preferați să vă acomodați cu Imperiul Otoman decât să vă aruncați nebunește în aventuri la care vă împinge acest Occident, gata de toate trădările și vânzările!

Grandioasa moștenire a marelui domn a căpătat o genială teoretizare în cartea contemporanului lui Machiavelli, Neagoe Basarab, care încheie Învățăturile către Theodosie la numai șapte ani după celebrul Il Principe al secretarului florentin. ”Învățăturile” sunt în același timp o operă de Renaștere, o operă modernă, dar și o negare radicală a căilor pe care se angaja politica europeană o dată cu preceptele machiavelice. Este a doua distanțare românească față de ”Europa modernă”, și totodată un refuz al mesajului ei politic, încărcat de germenii apocalipsei actuale.

Al treilea refuz se va plasa în secolul al XVIII-lea, când în fața Europei ateiste, materialiste și ”voltairiene” românii vor ridica, de data aceasta catalizați de geniul ucraineanului Paisie Velicicovski (așezat printre ei și datorându-le lor șansa de a deveni primul ucrainean înscris în istoria mondială a spiritului uman) formidabila renaștere creștină în coordonatele spiritualității bizantine, cunoscută sub numele de PAISIANISM. Renaștere căreia Rusia modernă îi datorează pe Gogol, Tolstoi și Dostoievski în ceea ce au reușit să dea mai specific și totodată mai universal, precum și marea ei teologie și filosofie creștină, de impact și răsunet mondial.

Al patrulea mare ”refuz” românesc al ”Europei apocalipsei de azi” este cel eminescian. (…) De la Eminescu pleacă toată evoluția noastră SPIRITUALĂ modernă. (…) Un mare ascet care i-a fost dascăl părintelui Ilie Cleopa și pe care dânsul îl citează, a răspuns astfel la întrebarea ”Când va veni sfârșitul lumii?”: ”Când se va șterge cărarea de la om la om!” Este răspunsul poporului român la universala alienare adusă de civilizația secolului nostru.” .

Dacă citim cu atenție fragmentele de mai sus, constatăm că mesajele sunt străvezii, autorul fiind familiarizat încă de pe atunci cu informații despre existența masoneriei. De pildă, referirile la Machiavelli (cu celebrul dicton masonic: ,,Scopul scuză mijloacele”), Voltaire și alte sugerări ale sale.

Testamentul Sfântului Ștefan cel Mare este absolut remarcabil. Dar a fost trecut cu vederea de contemporanii noștri. Oare integrarea noastră în UE nu este chiar o aventură, care ne va costa foarte scump, atât material, dar mai ales din punct de vedere spiritual?

Singura mângâiere este dată de anumite profeții, care spun că noi, românii, vom juca un rol important la sfârșitul lumii. Pentru că, există în această țară binecuvântată de Dumnezeu și o trăire adevărată a creștinismului. Poate că acest lucru se datorează și faptului că suntem țara ortodoxă cu cele mai multe mănăstiri și biserici, raportate la numărul populației.

În ceea ce-l privește pe Eminescu, cunoaștem părerea sa despre imitarea formelor instituționale ale Occidentului și negarea creării Statelor Unite ale Europei, urmărită de Alianța Izraelită Universală, cum o numea pe atunci. Iar masoneria a acționat în consecință (Eminescu devenise mult prea vocal) prin baronul von Mayer (reprezentant al Imperiului Austro-Ungar), care s-a folosit de mentorul său din tinerețe, Titu Maiorescu.

Observăm de asemenea mediatizarea slabă a părintelui de origine ucraineană Paisie Velicicovski. Deși autorul afirmă rolul său foarte important în creșterea spirituală a ortodocșilor, câți dintre noi i-au citit lucrările?

Răspunsul la întrebarea de la începutul acestui articol nu este în consecință unul foarte greu. După părerea mea, apatia românului de astăzi, care se mobilizează extrem de greu pentru a-și apăra valorile creștine și naționale, se datorează manipulării abile prin mass media și ingerințelor masonice în treburile statului român național și unitar.

Comunismul a fost respins mai ales în ultimii ani, mai mult de formă, pentru a crea aparențele unui stat democratic. A existat manipularea maselor în timpul comunismului dar astăzi aceasta a devenit o adevărată artă a maeștrilor francmasoni. Însăși votarea, unul din pilonii democrației,  poate fi manipulată, deoarece presa centrală și celelalte mijloace de informare în masă sunt în mâinile lor. Un Protocol spune clar, că nu vor permite să apară în mass media centrală decât ceea ce vor ei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*