
Prea multă frumuseţe-i suferinţă
Rugatu-m-am ‘naintea zilei tale
– zi-nfiorată de simbol –
ca de atâta frumuseţe
cu chipuri feminine
desprinse cu iubire şi ardoare
din strâns-a timpului îmbrăţişare,
de moarte sau sminteală să n-am parte:
.
“Doamne,
şopteam cu dulce-ngrijorare,
putea-va inima-mi să facă faţă
la dubla încercare
a preasublimului Tău dar
– femeia-n zi de primăvară –,
când ştii că-i plină de icoana
aceleia ce-i mai presus
de necuprinsa Ta zidire?…
.
De-i cu putinţă, Te-aş ruga,
să-mi iei paharul de la gură
până-n frumos nu-i suferinţă;
iar de mi-i dat să-l beau întreg,
pe buze mâna ei să-mi pui
să o sărut ca pe-o căinţă”.
Lasă un răspuns