Introspecție și redefinire pe un pod de hârtie

Pentru cine citește cu predilecție lirică feminină, arădeanca Domnica Pop, în special cu noul său volum de poezii, „Podul de hârtie” (Ed. Mirador, Arad, 2013), trimite cu mijloce poetice îndelung cultivate la cele două moduri fundamentale ale fiiței din ontologiile moderne: ființa naturii (res extensa) și ființa spiritului (res cogitans), dincolo de care nu ispitesc decât  interpretări sterile. O poezie a efectivității străbătută de rădăcinile adâncite în întrebări ale ființei și existenței vine de data aceasta dinspre eternul feminin fără a-l suprima însă. Domnica Pop, după o remarcabilă experineță în haiku-uri, de unde modalitățile sugerării, ale cuprinderii și ale introspecției, revine la tradiția lirică a propriilor începuturi. Cu acest nou volum de poezii, de pe  a cărui copertă desprindem doar sugestia ideii de arhivare în momente a ființării, autoarea contemplă perisabilul dintr-un înnoit unghi, vădit al lucidității.

De aici, cu siguranță, și nota implicită cu care se însoțește reflexivitatea discursului. Domnica Pop contemplă spectacolul lumii, îi face un aspru rechizitoriu și îi redefinește cauzalitatea, fiindcă doar „moartea este singurul/ unghi drept/ într-o lume strâmbă”(p.53), iar viața  se definește, în consecință:  „totul este încordare/ un joc pe o iarbă/ plină de goluri” (ibidem). Contemplativul nu se irosește în lucrurile banale, deși nici res extensa, ființa naturii, nu este noncauzală și nici nesemnificativă: „scriu pe nisip/ numele țării soarelui răsare// mă regăsesc în ecoul/ de cretă/ din pătrate”(p.18). Totuși, reflexivitatea poetului trece în genunchi, smerită, între sine și timpul său (între mine și mâine) toată simbolistica unui pod: „se-ntâmplă/ să nu-mi recunosc podurile/ colonii pentru avioane/ de hârtie// cerul devine o dungă/ erorile plâng/ anotimpul/ naște miriapozi”(p.57). Gândul se împacă cu țărâna în locul unde numele este bătut de vânt, ca în Eclesiastul, și se mai întoarce în floarea soarelui să mai vadă o dată răsăritul, într-o retrospecție nostalgică: „Ceasul obosit/ golește timp// Războiul ia sfârșit/ de ziua/ gravitației universale” (p.56). Condiționarea tempoală a ființei este însăși comprehensiunea ei. Prin introspecţie se ajunge la momentul începuturilor, la originea esenţei: „strigarea unei secunde/ mai stăruie/ prezentul acoperă ceva/ dar nu totul”(p.71), ori „haosul umple sângele cu origini/ apasă tâmplele cu lecții/ despre nemurire”(p.72) și astfel, în numele speranței, se ajunge la reluarea ciclică a ființării, imaginate „ca o nouă rotire spre zero”. Și cum tot ce ține de timp aparține ființei, Domnica Pop se oprește să scruteze tocmai ființa în specia ei feminină, cu reprezentările ei în care se împacă mult mai concesiv efemerul cu eternitatea.

Cu referenți categoriali de o complexitate verosimilă, aidoma vieții telurice, de la liniște, bucurie, câmp, culoare, păsări, mamă, fântâni la atributele  definitorii ale naturii precum luna, soarele, seara, stele căzătoare, dimineața, moartea ‒ tot atâtea potențialuri poetice‒ obosit de diferență, sinele liric crede că „odată și-odată/ tot va îmbina/ focul din soare/ cu apa din ceas”, după cum „aripa nopții umbrește/ și feriga și floarea-soarelui/ îmbinând cerul în punct fix”(p.42). Chiar dacă „dincolo de văluri și păcate/ se petrec discreții de plumb”(p.85), Domnica Pop nu împinge transcendentul în profan dacă trece de la pioșenia rugăciunii (p.30) la luciditatea constatativă și mai apoi la armoniile și armonizările ființării care invită la o reflexiviate îndrăzneață:„Doamne, care stai/ fericit în slavă// munte de piatră/ îmi crește disperat/ sub frunte”(p.79) „și Doamne, fă-te om/ cu genunchii de piatră/ visează zborul// imaginează-ți Infernul/ teme-te și tu”(p39). Și nu este o atitudine profană nici întrebarea care duce la o redefinire a Totului, dar mai ales a Sinelui. Aici, feminitatea produce, metaforic sau imagistic, cu reverberații din poezia lui Nichita Stănescu, a Anei Blandiana, sau ce contează de unde, redefinirea de sine: „rămân necunoscuta/ care-și caută pârghii/ să însemne ceva”(p.22); „printre ghicitori drumuri/ trec o Nimeni de argilă (p.30); „sunt tăcerea de nisip/ de pe geamul trenului”(p.83) etc. Voluptățile iubirii se frâng și ele în „dunga paharului// împreună vom bea/ apa neîncepută”(p36) ori în confesiuni tandre „mi-ai scornit/ o sută de nume/ până la primul/ sărut”(p.37) ca să se întoarcă mai apoi în regrete „într-o zi/ vei călca în golul/ care-mi poartă numele// din clepsidra spartă/ regrete nerostite/ vor trezi”(p.41). Jocurile iubirii se subtilizează în grații: „în fond/ sunt o femeie/ care se ascunde sub falduri/ și vrea să evite”(p.49). Idilicul trece în melancolie: „stăm unul lângă altul/ privim râul// tu povestești ceva/ eu curg// cu o paradă de nori”(p.55); „respiră-mă/ până nu mai rămâne/ nimic// iubeste-mă/ până nu mai rămâne/ nimic// visează-mă/ până nu mai rămâne nimic”(p.77). Aceeași curgere până la epuizare, aceeași reflexivitate merge spre ideea de pod, sugerată încă din titlul volumului: „și-mi crește-n geam/ o punte de aur/ spre stele”(p.21); „stau sub un bec stins/ la margine de gând/ și visez poduri singure”(p.24) și toate astea după ce incandescența începturilor răscolește ființa: „pentru dragostea ta/ vreau să trec râul/ spre locul unde se naște/ culoarea”(p.7). Limbajul urmează docil cugetării de la unele asperități (bice de fotoni; soarele-și schimbă chimia; un bec ars etc.) la metafora elevată (câteva zeci de ani sunt/ frunze în sincopă) sau până la asocieri surprinzătoare prin forța de sugestie (între bucuria de-a simți/ capul unui copil pe umăr/ și-un glonte ratând ținta). Iată de ce cred că volumul de versuri Podul de hârtie susține prin mesajul lui discursul de maturitate al Sinelui poetic argumentând prin lirica Domnicăi Pop că, deși nu este o categorie a ființării, el este condiția intelectuală a trecerii necontenit armonizate în registru liric dinspre res cogitans spre transcendență. Raymond Jean, citindu-l pe Supervielle,  nota în Pratique de la  littérature (Paris, 1978) că sunt numeroase instrumentele  formale prin mijlocirea cărora poate fi citită poezia de astăzi, dar de multe ori dorim să ne aflăm în fața poeziei doar cu ochii larg deschiși. Ar fi suficient și atât ca să admitem că odată cu poezia, ceea ce subzistă ființei capătă consistență și conotație lirică nu discontinuități impetuoase.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*