Abia de împlinise 20 de ani. Îl chema Nicolae şi îşi trăgea obârşia din neamul Grigoreştilor. Paşii neîncrezuţi, dar mai mult nevoile şi sărăcia l-au adus la Mănăstirea Agapia, ce se află lângă firul de apă al pârâului cu acelaşi nume. Terminase de zugrăvit biserica cea nouă a mănăstirii Zamfira şi întrucât fusese an greu pentru obştea monahală, aceasta nu a avut cu ce-l răsplăti pe Nicolae şi i-au dat o desagă cu merinde, pe care le-a şi terminat până a ajuns la Agapia.
Era în anul de graţie 1858. Nicolae Grigorescu a bătut timid la poarta Mănăstirii. Era noapte şi ploua. Tuna, fulgera. Turna ca din cofă. Ud lioarcă, flămând şi dezamăgit de prigoana vieţii, i+a cerut paznicului un loc de odihnă, unde şi-ar putea usca hainele şi dezmorţi oasele. Paznicul, un ţăran în haine de şiac de culoarea nucilor bătute de brumă, nu a fost prea politicos cu oaspetele nocturn şi l-a condus în grajdul vitelor. A aprins un felinar agăţat de pod şi i-a arătat ieslea în care avea să fie adăpostit până dimineaţă.
A dormit neîntors. Nici visele nu l-au încercat. Când noaptea se îngâna cu ziua, a fost trezit de paznic şi condus la chilia stareţei Tavetta Ursache. Maica stareţă avea o faţă blândă, puţin alungită. Pe obrazul stâng avea o aluniţă de mărimea unui grăunte de porumb. Când zâmbea avea gropiţe în obraji.
– Şi de unde zici că vii, călătorule?
– Vin de la Mănăstirea Zamfira şi am o scrisoare de recomandare de la stareţul Agafton.
Grigorescu scoase o filă de hârtie, împăturită în patru şi i-o întinse stareţei. Dar imediat îşi dădu seama că ploaia de astă noapte i-a mâncat literele. Cerneala se întinsese ca o pată enormă şi se vedea doar litera de început, un E cu majusculă.
– Mă iertaţi, zise tânărul. Ploaia m-a dezarmat.
– Eu cred că te pricepi la zugrăvit. Şi cea mai bună dovadă va fi pictura dumitale.
– Aş putea să încep chiar de astăzi?
– Mai întâi va trebui să-ţi găsim un sălaş liniştit şi să te hrănim ca pe un iconar care respectă toate canoanele bunei rânduieli mănăstireşti.
Asta le-a fost vorba şi chiar a doua zi Grigorescu s-a apucat de pictat cu multă ardoare. Pe la 1861, când picta ultimele contururi ale icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, având drept model o ţărancă din satul Filioara, iată că apăru în prag un domn bine înţolit şi i se adresă celui de pe schele:
– Băiete, nu ai putea să-ţi mai îngrămădeşti schelele astea, că am de gând să aduc un mort, să-l privegheze sfinţii dumitale.
– În privinţa asta vorbiţi cu maica stareţă. Eu sunt cu pictatul, ea e mai mare peste toate.
– S-a vorbit. Mortul este vrednicul meu părinte. M-am pornit cu el la spital, dar pe drum a decedat şi nu mai pot face cale întoarsă. Am hotărât să-l înmormântez la mănăstire. Acum îl las, că mă aşteaptă trăsura să merg în târg să cumpăr cele necesare pentru înmormântare. Să vorbeşti , te rog, cu un lemnar să-i meşterească o raclă. Când am să revin, îl voi plăti. Şi pe dumneata am să te omenesc. Spune-mi cam de ce ai avea nevoie de la oraş.
– Dacă nu vi-i cu bănat, aş dori nişte vopsele. Aş avea nevoie de un roşu aprins.
Şi cel cu părintele mort a urcat pe capra trăsurii. A dat din bici şi a plecat. Nu s-a mai întors nici a doua, nici a treia zi. Maica stareţă l-a chemat pe părintele Zosima şi după obiceiul creştinesc l-au petrecut în ultimul drum pe bărbatul uitat de fiu.
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, proaspăt pictată după chipul țărăncii din satul Filioara, a scăpat o lacrimă pe obrazul încă jilav de pe urma pensulei lui Grigorescu. Iar Grigorescu, covrigit în strană, încerca să-şi amintească unde, când şi cum îl cunoscuse pe fiul răposatului şi uitatului tată.
Lasă un răspuns