Arhiva zilnică: 24 februarie 2014

Valea Timocului – vechea posesiune vlahă a Podunaviei lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești

Valea Timocului este o regiune între sud-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei – la graniță cu Dunărea de pe porțiunea românească a fluviului – ținut perfect integrat istoric în civilizația balcanică a românilor. Între râurile Timoc și Morava trăiește și astăzi o populație autohtonă românească masivă, încă de la începuturile etnogenezei românești. Istoricii sau etnologii afirmă că se vorbește în această regiune un dialect românesc, dar dacă vizitezi zona realizezi că se rostește o frumoasă limbă românească legată de accentul și regionalismele din ținutul istoric al Olteniei. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist al lui Ceaușescu, prin antenele de radio montate aproape de Dunăre locuitorii românofoni din Iugoslavia și Bulgaria ascultau Radio Craiova sau Radio București. Și prin acest mod statul român a menținut vie limba românească în Valea Timocului. Locuitorii de aici nu vorbesc dialectul aromân, ci o limbă românească cu accent și cuvinte, în special, din zona etnofolclorică a Olteniei. Din punct de vedere istoric și cultural românii din acest ținut au aparținut de românii nord-dunăreni, deși trăiau la sud de Dunăre. Matricea culturală și lingvistică nord-dunăreană și-a pus amprenta pe românii sud-dunăreni din Valea Timocului. Românii de aici și-au spus întotdeauna români, doar sârbii au folosit pentru ei etnonimul „vlaški”. Mai există și un fel de poreclă locală, în care timocenii din zona Vidinului își mai zic „diu”, care este un nume străvechi preluat de la un toponim al locului. Deși în Valea Timocului trăiește o populație de români cu o conștință de neam puternică, din păcate ei sunt persecutați de Serbia de azi, nefiindu-le recunoscute drepturile, ca la minoritatea românească din Banatul sârbesc sau Voivodina. Se cunoaște foarte bine problemele pe care le are și azi protopopul ortodox Boian Alexandrovici din Mălainița, care slujește în limba română și a înființat un muzeu al românilor timoceni, probleme cu autoritățile sârbe. Poliția interzice oficierea slujbelor religioase în limba română și prigonește preoții, care vor să aparțină de Biserica Ortodoxă Română.

La recensământului din 2002, numărul vorbitorilor de română din Serbia Centrală a fost apreciat, aproximativ la 60.000 de persoane, dar această cifră este considerată neadevărată de organizațiile civice. Etnologii contemporani și activiștii civici fac referire la raportul despre limba română al lui Iosif Bena din 1995, care cifrează numărul cumulat al românofonilor din Voivodina și Timoc, undeva între 200.000 și 300.000. Chiar și Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, declara acum câțiva ani despre numărul românilor din Timoc, că acesta este variabil: „Unii zic ca sunt 500 000, alții 300 000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean”. Comunitatea românească din Valea Timocului se luptă de peste 30 de ani cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti, dar fără succes. Din nefericire, nici azi limba română nu este recunoscută în şcoli ca limbă maternă. Pentru că nu li s-a permis să învețe alfabetul latin şi regulile gramaticale ale limbii românii, locuitorii din Valea Timocului au păstrat destul de arhaic limba română scrisă. Personal, în anul Centenarului, m-am implicat cu unii colegi din primăria Clujului la finanțarea unor proiecte cultural-religioase la Mălainița, inclusiv pentru mănăstire și pentru înființarea muzeului etnografic, care au fost primite cu bucurie de românii din Timoc.

Istoricii români, dar și cei bulgari, în epoca contemporană au făcut referire în studii de specialitate la românii dintre Timoc și Morava ca o populație autohtonă ce a aparținut de formațiunile medievale românești din nordul Dunării. Românii din Valea Timocului, deși numiți vlahi de populațiile slave, ei au fost integrați din evul mediu în relațiile cu formațiunile statale medievale de la nordul Dunării, fiind considerați români legați de cei din nordul Dunării prin limbă și civilizație. Matricea culturală a Timocului este românească, specific nord-dunăreană. De aceea, „timocenii” vorbesc azi limba română, nu dialectul proto-român, adică așa numita limbă aromână, dialect al limbii daco-române. De-a lungul istoriei, în Moesia superioară arheologii au descoperit peste 1300 de inscripții în limba latină, dovedind aici o romanizare puternică a populației traco-dacice. În arealul danubian vlahii „timoceni” sunt amintiți de cronicile bizantine, iar provincia era parte integrantă din Țaratul româno-bulgar din secolele XII și XIII. În zona Timocului a existat un fel de ducat bulgar, cu populație românească (vlahi), care a rezistat câțiva ani după cucerirea țaratului bulgar de către imperiul otoman la 1393. (Cristea Sandu Timoc, „Tragedia românilor de peste hotare”, Editura Astra Română, Timișoara, 1994, pp. 2 8). Vidinul a rămas în mâinile bulgarilor până în 1396. Iar în 1396, țarul Strațimir a sprijinit militar națiunile creștine care doreau să oprească înaintarea Imperiului Otoman, dar în urma victoriei otomanilor de la porțile Nicopolelui, Vidinul a căzut, în cele din urmă, în sfera de influență a otomanilor sultanului Baiazid I. În această perioadă, când Timocul cădea sub loviturile sabiei turcești, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a devenit un cruciat al luptei antiotomane participând la bătălia de la Nicopole din 1396 fără să-i fie lăsată cavaleria ușoară ca să intre în luptă alături de către cavaleria grea franceză, greșeală occidentală de tactică, care a dus la înfrângerea cruciadei. Așa cum știm și din poemul eminescian, Mircea cel Bătrân a reușit prin lupta de la Rovine să oprească ofensiva otomană.

Într-un hrisov din 1406 apare astfel cel mai lung titlu a lui Mircea cel Bătrân, în care este amintită o provincie Podunavia, de fapt Valea Timocului, un ținut sud-dunărean pe care marele voievod îl controla. Podunavia a fost confundată de istorici cu vechea themă bizantină: Paristrion- Paradounavon. De-a lungul timpului istoricii au considerat Podunavia ca fiind Dobrogea modernă. Dar mai nou specialiștii au schimbat paradigma după cercetări atente spre zona unde Dunărea face un dublu cot, pe lângă un teritoriu ce pare un pod întins de pământ în binecunoscuta regiune Kladovo, Orșova, Drobeta Turnu Severin, celebra zonă denumită „cazanele Dunării”. Aici, la sud de Dunăre a fost un teritoriu de interferență între românii autohtoni și slavii veniți mai târziu. Putem vorbi de un pod cultural și civilizațional românesc ce lega întortocheatele brațe ale Dunării la Cazane, ca un ic sau „pod”.


Monumentul dedicat lui „Draco” – stindardul dacic milenar

La fel cum scriam despre un monument dedicat sabiei – symbol ce apăra aceste plaiuri acum 2000 de ani (Sica, sau Falx Dacica), de data aceasta dedic acest articol unui alt monument cu specific geto-dacic și anume acelei statui ce se ridică în vânt amenințător reprezentând câinoasele și vântoasele amenințări ale lui Draco. Monumentul sabiei dacice este un monument simbol al dacilor, a căror capitală se afla la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei, iar lupul dacic străjuie orașul Paliei de pe un piedestal din piatră cu conținut aurifer, adusă din Munții Apuseni. Monumentul, impresionant prin formă și dimensiuni, este unicat și a fost realizat în urmă cu mai bine de două decenii, de către sculptorul orăștian Nicolae Adam. Denumită într-un mod complex „Izvorul de aur al dacilor, cu stindard-lup”, lucrarea de artă monumentală – ambientală se află la interecția Bulevardului Unirii cu Strada Andrei Șaguna din Oradea. Monumentul, dezvelit în 2001, este impresionant atât prin formă, cât și prin dimensiuni. Acesta are o înălțime de opt metri, iar în partea superioară se află lupul dacic, cu o lungime a capului de 1,2 metri, iar trupul de dragon 5,5 metri. „Statuia este realizată din bronz, pe schelet metalic. Pietrele aflate la baza acesteia sunt cu conținut aurifer și provin dintr-o carieră din Munții Apuseni. Opera, ce reprezintă stindardul de luptă al dacilor, înfățișează un cap de lup cu gura deschisă și trup de balaur. Este o făptură care nu se târăște ci zboară”, a declarat doctorul în istorie Mihai Căstăian, arheolog la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva.

Stindardul de luptă al dacilor era reprezentat de un cap de lup cu gura deschis ce se continua cu un corp de balaur, confecționat din material textil sau din piele, care se umfla în bătaia vântului producând un zgomot care imita urletul lupilor și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală. Monumentul „Izvorul de aur al dacilor” este unul dintre obiectivele turistice demne de admirat, obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratați dacă vă aflați în apropiere. Alături de alte lucrări ale artistului Nicolae Adam, acesta înfrumusețează orașul Paliei și spune povestea zbuciumată a unui regat milenar. Dacă este să vorbim despre dovezi ale existenței acestui standard dacic, putem vedea metopele Columnei Traiane de la Roma, unde apar stindardele draconare dacice, atât în scenele de bătălie, cât și în scenele unde apar trofeele de război luat de romani. Ele sunt prezente și pe Arcul de Triumf al lui Galeriu din Salonic (Grecia). Dacă este să vorbim de descoperirea unor elemente manufacturiere ce ne pot confirma existența acestui standard, putem să ne apropiem de capital regatului dac. Aici, după o perioadă de peste 1000 de ani de uitare sau de liniște impusă de sângele vărsat pe acest pământ ca loc al unei importante bătălii împotriva Imperiului Roman atacator și rapace, urmele grandioase ale capitalei regatului dac, au atras magnetic pe doritorii de legendă și aventură. Aurul monedelor de aur tip „koson” descoperiți au atras apoi căutătorii de comori fără de număr. Printre toate descoperirile anunțate apare la anul 1787 semnalarea faptului că preotul Dumitru Cerbiceanu, împreună cu o seamă de cunoscuţi, urcă la ruinele de la Grădişte, cu speranţa că va găsi comorile ce se arătaseră în visele lui David Albu. Din relatările preotului, se cunoaşte astăzi, că atunci nu au fost descoperiţi decât „… nişte stâlpi rotunzi de piatră … ” sau „… butoaie de piatră …”, precum şi „… nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă …”. Dacă în cazul stâlpilor rotunzi de piatră sau a butoaielor de piatră putem să considerăm că acestea erau tamburi ale coloanelor ridicate în incinta vreunui templu antic dacic, atunci în cazul descoperirii din „ascunzătoare” putem semnala existența „unor vechituri”, printre care „multe figuri” și „un câine ce părea dulău cu gura deschisă”, adică un stindard dacic „draco”.

Stindardul dacic, denumit şi draco, este un steag format dintr-un şarpe cu cap de lup înfipt într-un par. În goana cailor, sau în bătaia vântului, el producea un şuierat puternic pentru a îmbărbăta soldaţii daci, pentru a înfricoşa armata inamică, dar inducea şi o stare de nelinişte şi nervozitate în rândul cailor care nu erau obişnuiţi cu acest sunet, deci în rândul cavaleriei inamice. Draconul dacic, sau balaurul cu cap de lup şi trup de şarpe, a fost stindardul de luptă al dacilor și a stârnit fascinaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului. Istoricii susţin că în vâltoarea luptelor flamura confecţionată din material textil şi din bronz sau argint isca un zgomot asemănător ureltului lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani. Lupul a fost un animal sacrul al dacilor. „Avem la Daci un animal sacru ca la Celţi, unde mistreţul e caracteristic pentru stindardele lor. „Balaurul” dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926). Lupul, simbolul mistic al dacilor Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul, întruchipat în stindardul de luptă al dacilor, este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice (lupul apare pe friza ce înconjoară Monumentul de la Adamclisi, „răsărind” din lujeri de plante). „Analizând aceste stindarde, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur, încă din Hallstatt (prima epocă a fierului).

Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor, ajungând până la a-i reprezenta, a fi stindardul lor de luptă”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984). Potrivit lui Mircea Eliade, chiar numele dacilor derivă de la lup şi este asociat unei confrerii de războinici. „Dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”, ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, scrie Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”. La fel de misterioasă pare şi prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor. Istoricul Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni (precum zmeii norilor călăriți de solomonari). Alţi istorici susţin că rolul şarpelui este unul protector. Prin faptul că își schimbă pielea, avea legătură cu ideea de renaștere a sufletului uman în alt corp). Din ţinuturile străvechi ale orientului ar fi provenit simbolul balaurului dacic, ne scrie Vasile Pârvan. „Credinţa noastră e că şi de astădată originea simbolului militar-religios al balaurului trebuie căutată în Asia Anterioară la Assyro-Babyloneni, de unde s-a întins deopotrivă spre estul irano-indic, ca şi spre vestul thraco-cimmero-getic.

Cred necesar să atrag aici atenţia asupra simbolului divin de pe stela regelui Nebukadnezar I, pe care în al patrulea registru găsim printre alte simbole şi pe acela al balaurului dacic”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica. Peste 20 de fresce de pe Columna lui Traian înfăţişează stindardele dacilor, cele mai multe dintre ele în decorurile unor lupte, în preajma lui Decebal şi a cetăţilor dacice. Prada de război a romanilor cuprinde, în ilustrările de pe columnă, aceste flamuri ciudate ale dacilor. După războaiele de cucerire a Daciei, romanii și-au dorit celebrele falxuri dacice (săbiile curbate manevrate cu două mâini), iar legiunile romane au „adoptat” steagul de luptă al acestora. Astfel draconarii – purtătorii de steag dacic – pot fi văzuți și pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d.Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhului Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298, romanii având ca aliați armata dacică. Dacii învingători de pe acest monument au fost recunoscuţi pentru vitejia lor, susţin istoricii români, bazându-se mai ales pe afirmaţia lui Herodot, potrivit căruia „au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Şi alţi istorici antici au relatat despre faptele de arme, curajul şi puterea de sacrificiu a strămoşilor. Ammianus Marcelinus, în „Rerum gestarum”, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povestește cum „s-au strâns în jurul draconilor, legați cu vârfurile aurite și ferecate în pietre strălucitoare ale sulițelor, umflați de un vânt mare și astfel șuierând că și stârniti de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”. Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală reprodusă în „Psalterium Aureum” arată ostași din cavaleria franceză carolingiană aflați în marș, urmând un soldat care poartă un standard draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roșu, galben și albastru.

De asemenea, în lucrarea medievală „L’Historie de Merlin”, aparținând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustrație a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat și cu alte ocazii. Spre exemplu, pe „Tapiseria de la Bayeux”, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morții lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stela funerară ce conține imaginea unui călăreț purtând un astfel de stindard. Stindardul de luptă al dacilor, draconul, a fost unul dintre cele mai cunoscute și respectate simboluri militare ale antichității. Cu rădăcini, se pare, într-o mitologie îndepărtată, el a fost preluat la un moment dat de romani, fiind dus în toate colțurile imperiului, dovezile indicându-ne faptul că acesta nu a pierit, ci a continuat să fie folosit multe secole după războaiele dintre Traian și Decebal. Ajuns chiar și la curtea celebrului rege Artur, el a dat dureri de cap Vaticanului, în Evul Mediu, care a și luat măsuri pentru a-i determina dispariția (draco=draconar = drac). Astfel, de la daci și până la Vlad Țepeș (ce avea simbolul Dragonului, ca și tatăl său Vlad Dracul), draconul dacic și-a creat propria poveste.

Deși dacii au crescut și au luptat sub semnul stindardului cu cap de lup si trup de șarpe, iar românii l-au preluat ca pe un simbol protector vreme de atâtea secole, totuși, în afara celor trei monumente arhitectonice (Columna Traiană, Arcul de Triumf al lui Galeriu și Monumentul de la Adamclisi), a monedelor și a tăblițelor aparținând cultului Cavalerilor danubieni (traci, zalmoxieni), stindardul dacic nu s-a păstrat sub forma lui autentică, reală. În amintirea acestui unic însemn dacic la Orăștie s-a ridicat Monumentul Stindardul Dacic de către sculptorul Nicolae Adam, care intenționează să amplifice complexul de artă ambientală și cu alte simboluri dacice. Stindardul se ridică la înălțimea celor opt metri, dominând intersectia spre Costești-Sarmizegetusa Regia din Drumul European 68. Lungimea capului de lup este de 1,2 metri, iar cea a trupului de șarpe de 5,5 metri. Față de dimensiunile reale ale acestor animale totem, în structura monumentului din Oradea totul este amplificat de patru ori, spre a mări vizibilitatea. Dar nu numai la Oradea apare stindardul Draco. Oriunde românii simt românește, au ridicat în vânt acest stindard. Marele rege Decebal aflat călare, cu al său standard Draco, apare mândru la Deva (sculptor Ion Jalea). Din Italia, Grecia, Marea Britanie, întreaga Europă și plaiurile asiatice ce poartă amintiri, se mai aude șuierul Draconarului… Dacă în luptă înfricoșătorul balaur era desfășurat (cu corp de șarpe), în stare de repaus aceste era făcut ghem (de unde expresia în popor „L-a făcut de dracu ghem”). Așa a ajuns și în ascunzătoarea de la Grădiștea – Sarmisegetusa Regia acest stindard draco, unde a stat „cuminte” până a fost scos de către cei ce căutau comori. Despre soarta acestui stindard dacic de 2000 de ani nu se știe nimic în prezent, doar câteodată când bate vântul peste crestele munților Orăștiei se aude un șuierat ca un urlet de lup singuratic… sau de balaur?

 


Despre un om printre oameni…

În 1981 aveam la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova cartea Nicolae Iorga, Concepția istorică. O aveam de câțiva ani la acea editură! Avea prefața și referatul pozitiv semnate de Academicianul Ștefan Pascu de la Cluj. Mi-o înscriau în planul editorial dintr-un an în altul, iar forurile de la București mi-o ștergeau de pe listă. Vreo 13-14 ani a persistat această tristă experiență, dar cartea n-a mai fost publicată. Într-o discuție cu redactorul cărții, Domnul Miu Florea, am înțeles de la acesta că se aflase despre mine că sunt…. preot! După Revoluție, mi-am luat manuscrisul de la Craiova și l-am publicat la „Cuget Românesc” de la… Bârda. Ministerul Afacerilor Externe mi-a comandat 75 exemplare din carte pentru românii din străinătate! La 26 nov. 1981 m-am dus la Craiova, inclusiv la Editura „Scrisul Românesc”. Aveam la mine prefața și referatul cărții, pe care le aduceam de la Cluj, de la Acad. Ștefan Pascu. Directorul Ilarie Hinoveanu era la editură. M-a primit indiferent, dar, după ce, vrând-nevrând, a citit referatul lui Ștefan Pascu la lucrarea mea, și-a schimbat atitudinea. Abia atunci a observat că eu sunt din Bârda, satul de origine al fostului său coleg de liceu, profesorul Virgil Sfetcu, director general în Ministerul Învățământului, băiatul Părintelui Ionică Sfetcu. Atunci a observat, de asemenea, că Bârda este pendinte de comuna Malovăț, locul de origine al prietenului și fostului său coleg, Domnul Prof. Ing. Dr. Ion Popescu, director general în Ministerul Afacerilor Externe, băiatul mătușii Vergina lui Ion Țâră. Hinoveanu mi-a spus că va trebui să-i dau un telefon în jurul datei de 10 decembrie, fiindcă până atunci îi va veni un redactor nou în locul lui Ion Rusu-Șirianu. Mă va pune în legătură cu el și vom vedea ce se poate face ca să dea drumul lucrării mele cu Nicolae Iorga la tipografie.

După această întrevedere, Virgil Sfetcu m-a surprins într-o zi, când, venind la Bârda, la părinți și, întâlnindu-mă, mi-a spus că îmi cunoaște drama privind cartea mea. Vorbise cu directorul de la Craiova. Lucrurile mi le-a clarificat Părintele Ionică Sfetcu, tatăl. Citez din Jurnal: „La 4 ian. 1982 Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda mi-a spus că fiul său, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fost coleg de liceu cu Dl. Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova, l-a întâlnit pe acesta în capitală. Domnul Hinoveanu m-ar fi lăudat foarte mult, exprimându-și admirația față de lucrarea mea cu Iorga. Ar fi zi, printre altele: „ -Domʹle, eu nu credeam că popii ăștia au o așa cultură generală!” 

Deși aflat departe și cu multe probleme de serviciu, Virgil Sfetcu găsea prilejul, destul de des, ca să-și viziteze părinții la Bârda și să le aducă cele necesare. Uneori venea chiar pentru a conduce pe ultimul drum rude de-ale sale din Bârda. Așa, bunăoară, la 8 februarie 1982 „am avut înmormântarea lui Rolea Dănilă(…). La înmormântare a participat și Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fiul Părintelui Ionică Sfetcu și nepotul decedatului. Mi-a spus: „Părinte, am o mare rugăminte față de dumneata! Când va fi lansarea cărții dumneata cu Nicolae Iorga, te rog să mă inviți și pe mine. Aș dori mult să particip. Domnul Hinoveanu, directorul editurii din Craiova, mi-a vorbit în termeni foarte elogioși despre dumneata și cartea pe care ai scris-o. Eram atunci într-un cerc foarte înalt. Se pare că e o carte bună. Îți doresc succes și să vedem cartea cât mai curând în librării!”

Este greu de înțeles astăzi câtă bucurie îmi făceau asemenea încurajări la vârsta mea de atunci, chiar dacă ele au rămas doar simple vorbe….!

La o înmormântare pe care am oficiat-o împreună cu Părintele Ionică Sfetcu, Acesta mi-a povestit că fiul său Virgil(Gilă) a fost coleg de liceu cu Corneliu Burtică, ministrul Comerțului Exterior. Acesta este fiu de țăran din Zegujani(MH). În timpul liceului, Corneliu Burtică se angrenase în lupta de clasă, încercând să facă tot posibilul să-i elimine din școală pe domnul Gilă și pe fiul doctorului Ionescu din Severin, unul ca fiu de preot, celălalt ca fiu de proprietar. Au trecut anii, Virgil a ajuns inspector general în Ministerul Învățământului, Ionescu directorul Spitalului Brâncovenesc din București. Burtică a ajuns până la urmă prieten foarte apropiat cu cei doi, încât, atunci când are posibilitatea, îi întâlnește ca să stea împreună. S-au ferit însă ca să-i solicite sprijinul în vreo problemă, ceea ce lui îi place. Azi, joi, au întâlnirea de 30 de ani la Tr. Severin toți absolvenții acelei promoții a Liceului „Traian”, așa că se vor întâlni din nou și cei trei.

În ianuarie 1984, „pe Părintele Ionică Sfetcu îl adusese seara fiul său, Domnul Prof. Virgil de la București cu mașina. Fusese la spital să facă operație la abdomen. Medicii au refuzat să-i facă operație. Au constatat că are tumoare canceroasă. Nu mai avea șanse de scăpare. L-am vizitat. Era foarte slăbit. Abia mai putea să stea pe scaun. A vorbit puțin cu mine. Mi-e aproape imposibil să cred că nu-l voi mai vedea. Doamna Sfetcu m-a rugat să mă interesez cum ar putea să-i scoată banii de la C. A. R.”

A murit Părintele Ionică. Era o criză alimentară cumplită. Pregătirea pentru o înmormântare era un act de curaj și de adevărat eroism. Părintele Ionică nu fusese un oarecare, cum nici copiii săi nu erau niște „neica nimeni”. Cu acel prilej, „Domnul Virgil Sfetcu mi s-a plâns că e foarte scârbit de lipsa mare în alimentația publică a Severinului. Nu găsești nimic în magazine, dacă intri pe ușa din față. Dacă te duci prin spate și umpli buzunarele tuturor, poți găsi tot ce vrei. Dumnealor au organizat să aducă de la Combinatul Chimic de la Halânga, unde Domnul Emil Sfetcu, fratele mai mare, este șef cu organizarea muncii, toate mesele, vesela și tacâmurile. Au comandat 500 colaci. Au aranjat să cumpere 250 pâini. Au obținut prin partid aprobare să ia de la abator doi porci. Au cumpărat 200 litri de vin de la Mucioniu Gheorghe(Giuru) din Bârda și 100 litri țuică de la Sfetcu Aurel din Bârda”. Virgil Sfetcu era în acele zile „comandantul suprem” al familiei. El se zbătea în toate părțile, dădea ordine și dispoziții, organiza totul până în cele mai mici amănunte. „L-am rugat să comande cea mai mare și mai frumoasă coroană ce se poate face la nivelul Severinului și o voi plăti eu din partea parohiei. A intervenit pe la Comitetul de Partid și au fost aduse flori de la Ișalnița. Coroana a costat 720 lei, dar nu a fost așa cum dorisem eu”.

La 10 mart. 1984 „Am vorbit cu Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București. Mi-a spus că și-n București și-n Cluj e aceeași criză ca și-n Severin. E dezastru! „ – Mă întreb, părinte, cu ce-o trăi lumea asta? E de speriat!” Domnul Virgil se afla în biroul prim-secretarului de partid Marcoșan din Tr. Severin. Erau mai mulți acolo. A sunat telefonul. Era Ion Dincă din Comitetul Central. În cabinet se auzea foarte bine ce-i spune prim-secretarului județean. Din „bou”, „escroc”, incompetent nu l-a scos. Cauza? Încă nu trimisese carne la export. Dincă a făcut adevărată tiradă de expresii „academice”, de rămăseseră toți înmărmuriți”.

Multe asemenea destăinuiri privind situațiile și relațiile dintre mărimurile zilei mi le făcea Domnul Virgil. „La 12 ian. 1986, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, inspector general la Ministerul Învățământului, mi-a spus despre Domnul Mircea Sântimbreanu, fostul director al Editurii Albatros din București, că „e un om terminat, pus pe liber”. Toată vina lui s-ar datora faptului că ar fi scris o povestire pentru copii, în care unul dintre personajele zoo ar fi avut similitudini cu „tovarășa”. Domnul Sântimbreanu nu se împăca bine nici cu conducerea Uniunii Scriitorilor. Domnul Virgil Sfetcu mi-a spus că și în cadrul Uniunii Scriitorilor sunt multe bisericuțe și o ură nemaipomenită între ele. De! Talente și talente! Peste vreo câțiva ani, întrebându-l pe Domnul Gheorghe Marin, redactor la Editura Albatros, dacă mai știe ceva despre Domnul Mircea Sântimbreanu, mi-a spus: „ – L-am întâlnit în urmă cu câteva luni, întâmplător, pe o stradă lăturalnică! Își plimba câinele. Abia l-am recunoscut. Nu mai este ceea ce a fost. E un bătrânel modest, mărunt, aproape pierit, care-și târăște cu greu picioarele!”

Și după moartea părinților, Domnul Virgil venea prin Bârda, fi singur, fie împreună cu Doamna, vizitând locurile și oamenii, dar în primul rând mormântul părinților săi. Simțea că în felul acesta își încarcă bateriile sufletului. Uneori se ducea pe Bremăna, pe la Teiul Mare și pe unde îl chemau amintirile copilăriei. Ședea de vorbă cu sătenii, îi afla necazul sau bucuria fiecăruia, îl încuraja pe fiecare, așa cum se pricepea și dânsul. De mai multe ori a vizitat biserica satului, construită prin strădania Părintelui Ioan Sfetcu în primii săi ani de preoție. De fiecare dată făcea câte o donație în bani pentru necesitățile bisericii. Când a îmbătrânit și n-a mai putut să se deplaseze, trimitea prin poștă astfel de ajutoare.

Cred că ultima dată a venit în sat în 30 ianuarie 2006. Cu acel prilej, a făcut o donație bisericii și cel mai frumos cadou subsemnatului: manuscrisul fostului învățător Constantin I. Bălu intitulat Viața Școalei Primare Malovățu, jud. Mehedinți(1896-1941). Lucrarea este rodul unor cercetări îndelungate în arhivele școlii, primăriei, în memoria localnicilor și mai ales a cadrelor didactice din perioada interbelică. O bună parte din acest manuscris am publicat în „Scrisoare pastorală”, dar ea va fi publicat integral în monografia satului Malovăț, ce-i în curs de pregătire. Virgil Sfetcu a fost printre puținii fii ai satului Bârda, care au reușit să se urce, în vremuri grele pentru un fiu de preot, până aproape de vârfurile societății românești. Și a mai reușit o performanță: să rămână OM! Dumnezeu să-l ierte!


Când noua ordine mondială va fi, din nou, cea veche…

Sigur, ca paradigmă, ca jocuri pe tablele de șah ale lumii, ca reîntoarcere și respectare a unor minime principii de neagresiune și colaborare, chiar și la nivel de conflicte (economice, politice, sociale), ca extirpare a cancerului cultural și social al metastazei politicilor anormale ale acelor „doctrine” contra naturii, și nu doar ale celor de tip „political correctness”, „cancel culture” ori „lgbitiste”… Atunci ne-am putea întoarce spre (nu și „la”) acel punct de restartare, ca reașezare „inițială” (pre pandemică) a lumii… Și va fi un drum greu… Nu neapărat și un parcurs lung… Nu doar pentru Europa, ci și acolo unde șansa reîntoarcerii spre o lume (mai) normală a irumpt… Pentru că „globaliștii” dimpreună cu „new age” -urile deformate (mai mult sau mai puțin pedofile, zoofile, castrate) nu vor ceda ușor… Dar realegerea lui Trump înseamnă o șansă. Iar cea mai vehementă contestatoare a ei ar putea fi chiar aceea care, pe hârtie cel puțin, este și cea mai mare beneficiară a șanselor date de noul mandat al lui Trump: Uniunea Europeană. Apoi Asia, Rusia și Statele Unite… Căci, într-o logică a normalului (pentru revenirea la „normalul” pre pandemic, măcar), ar trebui să vedem o reechilibrare a Europei (fără a însemna și vindecare) prin revizuirea politicilor de supralicitare a posibilităților, disponibilităților și resurselor material-umane ale statelor sale membre prin suprataxarea, supraimpozitarea și sufocarea acestora de acum prin mecanismul economiilor de război. Pentru că, din momentul în care Statele Unite nu vor mai gira războiul din Ucraina, aceste economii, astăzi aproape exclusiv în interesul unui război străin intereselor lor, ca state și națiuni, vor trebui să se întoarcă la normalitatea pieței prin mecanismele specifice economiilor și industriilor pacifiste.

Și da, presiunea pe Trump va fi uriașă la el acasă… La limita unor insurecții, ele de nouă ordine mondială, prin nesupunerea și chiar răzvrătirea unor instituții fundamentale ale Americii, care vor refuza colaborarea pentru asigurarea lumii de mâine. De altfel, acolo rezidă acele osaturi ale „statului paralel” pentru care Trump a redactat un întreg decalog de acțiune. Și care, nu punctual, ci în întregime, ar fi util (chiar esențial) și Uniunii Europene dacă mai vrea să rămână o familie (și nu o piață, inclusiv de capital, defragmentată). Să nu se sfărâme în părți ce vor „migra” spre alte blocuri politico-economice de influență și acțiune „pro bono” (precum BRICS, dar și alte structuri de reașezare economico-politică a lumii). Iar lupta lui Trump cu „statul paralel” din propriul „imperiu” va fi, în mod cert, mult mai complicată decât desfacerea acelor fire ale Ariadnei împletite în prea multele capete dinspre Europa, Asia, Rusia… Pentru că, nici măcar instalat în funcție, Trump se confruntă deja cu amenințările „statului paralel” (militar și bancar) din SUA, prin amenințările fățișe de nesupunere și chiar drept de (auto)decizie în afara cadrului constituțional. Iar asta și pentru că, deși nu s-a discutat niciodată fățiș, marea problemă a Americi va fi pentru multă vreme tocmai „moștenirea” pe care a lăsat-o Biden. Prea liberul drept de decizie și de impunere a unor măsuri dinspre acele instituții ale unchiului Sam, nu doar scut (de siguranță, de apărare, de conservare) pentru Statelor Unite, ci și, deloc indirect, ale Europei. Iar faptul că, la nici măcar câteva ore de realegerea lui Trump, nu entități militare (cum ar fi fost poate de așteptat ca răspuns „în oglindă” la insurecțiile anterioare ale lui Trump), ci structuri militaro-bancare în sine au reacționat amenințător la adresa tocmai acelui „make great again”, este o dovadă că lucrurile nu vor liniștite în America. Pentru că moștenirea lăsată de Biden, această metastază instituțională a nesupunerii, va ieși la iveală. Prin vociferările (de astăzi), dar și amenințările (de mâine) ale Pentagonului, de a-și rezerva dreptul de a analiza felul în care va colabora și, mai ales, va reacționa, nu doar la deciziile intempestive și îndoielnice ale lui Trump din viitor, cât mai ales la însăși prezența acestuia în fruntea Americii. Iar la fel s-au antepronunțat și banca federală și alte instituții penetrate poate deja de influențe externe.

Or, pentru a putea avea un minim control asupra (reacțiunii) Pentagonului, de exemplu, Trump va trebui să asigure structurii militare exact ceea ce aceasta are nevoie pentru a funcționa: războaie… De aceea, este puțin probabil ca mandatul lui Trump să fie în întregime unul pacifist, ci, mai degrabă, unul axat pe închiderea ori măcar conservarea actualelor butoaie cu pulbere, și din care, cel puțin unul reprezintă gura de oxigen a Europei bruxeleze (nu pentru binele membrelor sale, ci a clicilor de stat paralel care s-au osificat în ea). Iar pentru a avea parte de colaborarea Pentagonului, și nu a se confrunta cu acțiunile subversive, neașteptate poate, ale acestuia la adresa deciziilor sale ca președinte (pentru a continua să funcționeze și pe seama războiului menținut de UE în focarul ucrainean), vor trebui deschise alte zone ale „nevoii de război”, imediate chiar, pentru asigurarea continuității de consumatoare a propriei producții militare supradimensionate în Statele Unite pe fondul „necesarului” militar pentru Ucraina și Israel.

Partea bună în această fragmentare de dinaintea confirmării ori infirmării dorinței de șansă la noua ordine mondială (ca paradigmă a reiterării în ea, și a vindecării prin ea însăși, a celei vechi, cea a părinților fondatori ai Europei), este faptul că unele state europene se mișcă deja într-o direcție asumată, separându-se parcă „apele”… Între cele pline de mâlul putregaiului bruxelez, disperarea unor lideri din Europa fiind atât de mare încât aceștia comit greșeli impardonabile de discurs politico-strategic, precum liderii nemți vorbind despre războiul din Ucraina ca „războiul din Europa” (doar pentru a susține necesitatea conservării poziției pro război a Bruxelles -ului), și cele tot mai clar pacifist-„trumpiste” (Italia, Serbia). De altfel, amenințările politico-economico-fiscale ale lui Trump, din timpul campaniei sale electorale, vizând un tarif vamal universal de zece la sută pentru bunurile importate, oprirea ajutorului militar pentru Ucraina (practic stoparea gurii de aer otrăvit pe care UE a impus-o statelor sale și care a dus la supra activarea industriei-economico militare a ei, dar și cea a unchiului Sam), dar și eliminarea sprijinului pentru statele UE care nu investesc „două procente din PIB pentru apărare” (iar înainte de a fi o chestiune de logică militară, aceasta este una de autoevaluare și repoziționare a propriilor economii, pentru a putea acoperi tocmai acel „PIB” civil care să-i genereze procentul pentru contribuția militară) ar putea fi „pietrele de moară” (necesare) care să oblige UE la asumarea unei reformări.


Speranță pentru pace

„Ultimele alegeri, nu am cunoscut nici un alegător independent (swing) care să voteze pentru Trump. De data asta, nu cunosc pe nimeni care să nu fie. Și o persoană după alta mi-a mărturisit că îl votează pe Trump, dar le este frică să spună asta public, pentru că le va afecta prietenii, locul de muncă, clienții. Înfrângerea zdrobitoare vine pentru opresivi, marea mașinărie guvernamentală reprezentată de marioneta Kamala” (Elon Musk). Un om politic a fost judecat aiurea, acest lucru a putut genera controverse și îngrijorări în rândul alegătorilor. Avem de analizat motivele pentru care a fost judecat și natura acuzațiilor aduse, care ,sincer să fiu, au fost din cartea „după douăzeci de ani” și o minciună. Tentativa de asasinat asupra unui politician este o problemă gravă, care ridică întrebări despre siguranța acestuia, dar și despre stabilitatea politică a țării. Aceste evenimente pot influența percepția publicului și pot duce la o mobilizare a susținătorilor. Faptul că acest politician a câștigat votul poporului, chiar și în contextul problemelor legale și al tentativelor de asasinat, sugerează o susținere populară semnificativă. Aceasta poate fi datorată unor politici populare, carismei sale sau a unei reacții contrare față de adversarii săi. O astfel de situație poate polariza opinia publică. Unii ar putea să-l susțină pe politician ca simbol al rezistenței și al democrației, în timp ce alții ar putea să-l condamne pentru acuzațiile „legale” și să ceară responsabilitate. Este posibil ca această situație să aibă un consens pe termen lung asupra carierei sale politice, dar și asupra întregii scene politice. Acest politician ar putea să folosească această victorie electorală pentru a-și consolida poziția, dar ar trebui să se confrunte și cu provocările legale și cu posibilele tensiuni sociale.

Donald Trump a câștigat toată puterea în USA. Ce vor face jurnaliștii care de patru ani îl tot încondeiază în epitete și comparații, cum întorc ei frazele în așa fel să fie spălate cu admirație. Un important șef de partid din Germania a rugat jurnaliștii „kamaliști” să-și ceară scuze cititorilor care au fost păcăliți în presă. Bernie Sanders recunoaște într-o emisiune (senator al statelor unite) că, dacă Trump câștigă, narațiunea privind schimbările climatice se va prăbuși. „Dacă Trump câștigă, lupta – lupta globală – împotriva schimbărilor climatice s-a încheiat. Pentru că, dacă cea mai mare economie din lume, Statele Unite, se va retrage, la fel și China, și Europa. Un alt utilizator pe X adaugă: „Dacă te-ai săturat de politici anti-umane, globaliste, care vor să-ți controleze amprenta de carbon, să-ți limiteze călătoriile și să dicteze ce fel de mașină poți să conduci și să gătești, știi ce să faci marți.” Acum înțelegeți de ce a câștigat Donald Trump, acum înțelegeți că lumea dorește soluții reale, nu soluții povestite la gura sobei. Acum înțelegem că lumea dorește pace, eu doresc pace nu sisteme militare și armate. „Victorie zdrobitoare pentru Donald Trump. Chiar și somnorosul Joe ar fi primit mai multe voturi decât Kamala. Din fericire, oamenii au numit pe Kamal-iști: Nu poți să promiți că vei face lucruri astăzi, ceea ce ai refuzat să le faci în ultimii patru ani! Alegerea lui Donald Trump pentru al 47-lea președinte al Statelor Unite a fost înfrângerea de mult așteptată a „mizantropilor globaliști” și o victorie pentru poporul american. Cu Donald Trump la Casa Albă, oamenii au revenit în sfârșit la conducerea destinului lor. Și acum îmi voi pune pălăria MAGA și pur și simplu voi petrece” (Cristine Anderson). Acum știu, o să spuneți că avem nevoie să salvăm planeta, CO2 care ne omoară, (dar doar prin el trăiesc plantele care ne dau oxigen) și că este bine să mergem așa mai departe: mâncăm lăcuste, ne punem fustiță și mergem în războaie pe care nu le înțelegem. Citeam într-un ziar din Spania (nu degeaba omul cu sânge albastru, a fost împroșcat cu noroiul negru): „Numai între 2021 și 2022, Spania a distrus 256 de baraje pentru a recupera cursul natural al râurilor pentru a respecta pe deplin obiectivele „Agendei 2030”, anul acesta s-au văzut consecințele delirului comunist european”.

Apropo, câte baraje au fost distruse în România…? Dacă distrugi barajele care te apără de ape, te-ai putea numi „sinucigaș” sau „neglijent”, deoarece îți pui în pericol siguranța și bunăstarea. De asemenea, poate fi interpretat și ca un act de auto-sabotaj. Este o metaforă pentru a descrie o acțiune care îți face rău ție. Așa ca o părere se știa de mult că poporul american așa o să voteze, au scos din lupta electorală actualul președinte și au introdus mult prea târziu o femeie. Americanii nu au avut niciodată femeie președinte. David Icke spune pe X: „Văd că mulți oameni sunt încântați de faptul că Bill Gates a fost dat în judecată în Olanda pentru rănile produse de „vaccin” împreună cu Bourla de la Pfizer și statul olandez. Înțeleg asta, dar ceva precauție aici. Gates este reprezentat de omniprezenta firmă de avocatură Pels Rijcken, care a reprezentat statul împotriva mea din cauza interdicției mele din aproape 30 de țări europene. Prim-ministrul olandez este acum nealesul Dick Schoof (Spoof), fostul șef al Serviciului de Informații olandez. Își vor permite cu adevărat ei înșiși și asociații lor de Cult să fie condamnați de o justiție națională pe care, după cum știu din experiență, o controlează în cele din urmă?”… Poate temerile domnului David Icke se risipesc și poate schimbarea de peste ocean luminează această lume întunecată.


Ghid de comportament electoral…

Dar un ghid de comportament electoral substanțial deviat de la normal și natural, pentru alegerile din 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie 2024! Iar dacă doriți să (re)vedeți totalitarismul marxist, aplaudați frenetic, votați și impuneți prin semnalizarea virtuții: (i) referendumul care pune într-o singură mână toate miliardele de euro anual acumulate în bugetele Capitalei și toate autorizațiile de construcție, ca pe vremea lui Al Capone; (ii) legea „austerității fiscale”, digitalizarea totală, impozitul de 70 la sută pe banii pe care îi cheltuiți fără factură; (iii) codul urbanismului, orașele de 15 minute, strategia de oprire prin taxe și impozite pe fumărit a schimbării climatice, interzicerea motoarelor termice, a centralelor termice pe gaz și a sobelor pe lemne; (iv) codex alimentarium, alimentele din organisme modificate genetic, cu pesticide sau cancerigene în locul celor naturale; (v) sobrietatea energetică, adică frigul în case, iarna, și foarte caldul în case, vara; dușul e doar pentru cei leneși, care au uitat să se scarpine cu simț de răspundere; și (vi) evacuarea din om a lui Dumnezeu și alte distopii malefice…

acă vreți toate acestea, vVotați, aplaudați, semnalizați-vă virtutea așa cum ați făcut-o cu masca, termoscanarea, nazzipasul sanitar, serul experimental de manipulare genetică și suspiciunea de boală pusă ca o pecete pe fruntea tuturor. Așa cum ați făcut-o cu slava Ucrainî. Și veți avea: – salam cu soia, circuri ale foamei, pâine, ulei, zahăr, lapte și carne pe cartelă; – suspiciunea că averile deținute sunt ilicite; – dreptul de a folosi mașinile cu număr cu soț/fără soț o dată pe săptămână; – niciun drept de a călători în străinătate; – apă, căldură, gaz și electricitate o dată pe zi, maxim două ore; – suspiciunea permanentă că dăunați ordinii de drept și adevărului oficial, deci sunteți din start delincvenți de opinie; – legarea de glie și interdicția de a urca în ascensorul social; – un singur partid și un milion de servicii secrete; – un sistem de justiție menit a nu face dreptate, ci politica “științifică” oficială.

Unii dintre noi am mai fost acolo/atunci. Nu e bine deloc. E un fel de iad gri și călduț, până aproape de temperatura de fierbere a proteinei sau de ardere a hârtiei pe care sunt scrise teorii ale conspirației, deviaționisme, negaționisme și dubii la adresa măreței doctrine oficiale de partid unic și de stat.

În acel iad gri, războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța și prostia, putere.


Limba română – comoară a culturii și identității noastre naționale

Deși experții în materie nu au ajuns încă la un numitor comun (inclusiv la nivelul O.N.U., care operează cu o cifră mult prea mare: în jur de 250 de țări și teritorii) majoritatea inventariază 197 de state independente (adică, 193 state membre, 2 state cu statut de observator: Vatican și Palestina și 2 state eligibile nemembre: (Insulele Cook și Niue). Iar, dacă luăm în calcul și Taiwanul și Kosovo, credem că cifra potențială se poate situa, undeva, în jurul a 200 de state. În toate aceste țări (teritorii), recunoscute sau nerecunoscute de către O.N.U., cu sau fără de independență, se apreciază că se vorbesc în jur de 7000 de limbi diferite (potrivit Catalogului Etnologue din 2009: peste 6.900), dintre care unele (foarte puține) sunt recunoscute ca fiind limbi de circulație internațională. După unii (sursa: „1000 de limbi” de Peter Austin) ar fi 11: mandarina, peste un miliard de vorbitori (17 la sută din populația globului), hindi, peste jumătate de miliard; engleza, 760 milioane; spaniola, 410 milioane; Rusia, 270 de milioane etc. După alții (sursa: Berlitz), 20 sunt limbile cele mai vorbite în lume: engleza, 1. 452 milioane de vorbitori; mandarina, 1.118 milioane vorbitori; hindi, 602 milioane de vorbitori; spaniola 548 de milioane; franceza, 280 de milioane; araba, 274 milioane; Rusia, 258 milioane etc.

De remarcat, că în art. 15 al Convenției Internaționale privind standardele de pregătire ale navigatorilor, brevetare/atestare și efectuare a seviciului de cart pentru personalul navelor de pescuit din 1995 (document cu relevanță în materie), sunt reținute, ca limbi de circulație, internațională următoarele: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.

În privința limbii engleze, limbă folosită, cu precădere, în mai toate mediile de afaceri, comunicație, aviație, divertisment, radio-televiziune și diplomație (de circa 12 la sută dintre cei interesați), trebuie reținut că vorbitorii nativi reprezintă doar cinci procente din populația lumii. Dar, așa cum se cunoaște, este limba în trend, asupra căreia se apleacă mai toți tinerii zilelor noastre (vezi, Keira Ives-Keeler „Whats the future of English?”, 2014). Ceea ce nu-i deloc rău, dacă avem în vedere că numai în perimetrul Uniunii Europene se estimează că, engleza ar fi studiată de aproximativ 89 la sută dintre studenți și elevi. Fără să omitem însă că unul dintre principiile fondatoare ale Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, rezidă în multilingvism. Să nu omitem însă că și franceză, cândva limba de salon a protipendadei de pretutindeni, deși a pierdut un teren în fața limbii engleză este încă a doua cea mai influentă limbă din lume, cu statut de oficial în 25 de ţări, fiind folosită de multe grupuri şi organizaţii internaţionale.

Iată de ce, în majoritate, jurnaliștii noștri tineri insistă pe cunoașterea limbilor de circulație internațională, chiar dacă, uneori, exagerează în demers; cu deosebire, atunci când vine vorba de limba engleză, pe care o consideră condiția sine qua non a prestației oricărui viitor președinte de țară sau prim-ministru, omițând (involuntar, credem) că, acel demnitar român (cazul președintelui Johannis, fiind cel mai relevant) care, în orice împrejurarea oficială, se exprimă în altă limbă decât cea a poporului său, face un grav deserviciu țării, înjosește nu numai limba statului pe care îl reprezintă, ci și însuși statutul de țară. Dovedește servilism lingușind într-o vorbire, care nu este caracteristică neamului său, pentru că niciodată partenerul de dialog nu-i va răspunde cu aceeași monedă. O asemenea insistență în sarcina unuia dintre candidații la Președinție, cu regret o spun, mi s-a părut nu numai nepotrivită, ci și deplasată. Nu pentru că unui președinte nu i s-ar potrivi cunoașterea a cât mai multor limbi străine, ci pentru că acesta – când reprezintă interesele poporului român – obligatoriu (normă de uzanță diplomatică) trebuie să vorbească în limba acestuia, având în sprijin interpreți anume.

Restul este de apanaj personal și chiar particular.

Da, limba engleză – ca și limbile franceza, spaniola, germana, rusa etc. – este de atributul multor profesii actuale – și este bine să fie așa – dar, în privința demnitarilor, totul are o limită. Și, cum, în referire la propria persoană, sunt premiant al unor cursuri de limbi străine, urmate cu frecvență la zi, ca și al unui curs postuniversitar de jurnalism, nu cred că sunt susceptibil de vreun partizanat cu altcineva, în afara de limba țării, pe care o iubesc atât de mult. Tocmai de aceea, mă așteptam ca la respectiva emisiune să se fi abordată și tema prestației unui președinte în raport cu omologii săi și, cu deosebire, în raport cu reprezentanții marilor puteri, pe care adesea înțeleg să îi gratuleaze, inclusiv prin epatare în limba acestora. Mai mult, eram convins că întrebările se vor axa pe ceea ce este de angajament exclusiv al președintelui, în calitatea sa și de comandant suprem al Armatei, în actuala conjunctură, nu tocmai favorabilă. Adică: despre aliniamentele strategice de apărare, despre direcțiile principale de interzis, despre pregătirea terenului și a populației, despre asigurarea rezervei strategice de alimente și muniție, a locurilor de mobilizare (în condițiile în care, în majoritate, fostele cazărmi au fost dezafectate), despre condițiile de echipare și dotare cu armament al încorporabililor, despre starea armatei de rezervă etc. Credeam, că vor fi întrebați candidații și despre istoria României, pe care neprietenii încearcă să ne-o scoată complet din învățământ, despre atitudinea împotriva acelora care, pe banii poporului român, ne denigrează și ne escamotează trecutul. Mă așteptam la multe și nicidecum să se facă din însușirea limbii altora (fie ea și engleză) un deziderat.

Oameni buni, noi avem o limbă cum nu multe alte nații se pot mândri. O limbă specială, o limbă fonetică, care are o structură gramaticală aparte și o fonemică ortografică, cum puține mai sunt în lume. O limbă romanică, cu ascendent traco-dac și un istoric fără de precedent. Și este bine de știut, că dacă „Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populațiilor cucerite de romani, populații care și-au părăsit limba, reprezintă substratul limbilor romanice, în cazul limbii române, acesta este traco-dac” (sursa: academician Marius Sala, Istoria limbii române, în Historia). Deși, formarea limbii române reprezintă o sursă de controverse între lingvişti, cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba vorbită de dacii baştinaşi, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe (sursa: Alina Pop, Cât de veche e limba română și cum s-a format, de fapt; adevărul.ro, 4 aprilie 2015).

Așadar, cum limba română s-a impus de timpuriu în spațiul carpato-danubiano-pontic (cu mult înaintea atâtor alte limbi occidentale, inclusiv romanice), să revenim în contemporaneitate și să ne reamintim doar câteva dintre elementele de bază, care îi conferă atâta farmec și care o diferențiază de atâtea altele, înspre care tineretul nostru (nu neapărat din snobism, ci din rațiuni practice) se orientează cu atâta înverșunare și chiar au tendința de a considera că aceasta (limba străină) reprezintă un atu de mare clasă, de adevărată intelectualitate.

Fără să excludem, cu desăvârșire, o asemenea caracteristică, le reamintim celor în cauză, că altele sunt considerentele care ne pot conferi o asemenea atestare, știut fiind că sunt destui cei care cunosc (așa cum se pricepe fiecare) și alte limbi, dar care habar nu au de gramatica limbii române, care este atât de pretențioasă. „Eu nu consider – ne asigură una dintre cele mai autorizate personalități, Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, în deschiderea unei sesiuni științifice dedicate – că există vreo creaţie spirituală mai importantă a acestui popor, privit ca grup, decât limba română. […] Şi dacă cineva poate să-mi demonstreze că există la majoritatea popoarelor vreo marcă a etniei mai importantă decât limba, atunci mă plec şi recunosc că poate noi exagerăm, dar eu nu cunosc în această lume vreo marcă mai importantă a majorităţii popoarelor decât limba”.

Și, pentru a nu se aprecia că facem notă discordantă cu tendința generală, revenim la acele câteva elemente de bază, aducând în susținerea noastră un minunat laudatio apărut într-o revistă de dincolo de Prut, acolo unde demnii urmași ai inegalabilului Alexei Mateevici, resimt dureros și profund ceea ce încă reprezintă limba patriei lor străbune:

„Limba română, o limbă vibrantă și plină de istorie, este una dintre comorile cele mai prețioase ale poporului nostru. Cu o evoluție ce se întinde pe parcursul mai multor secole și cu influențe variate, limba română s-a dezvoltat într-o formă distinctă și fascinantă, meritând un elogiu pentru bogăția sa lexicală și diversitatea sa.

Limba română are rădăcini adânci în latină și a moștenit cu mândrie elemente din limba dacilor și tracilor, precum și din limbile vecine, cum ar fi slavona. Aceste influențe au dat naștere unei limbi cu o identitate unică. Un vocabular bogat și plin de culori. Unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale limbii române este vocabularul său bogat. Limba română oferă o gamă largă de opțiuni pentru a descrie orice, de la sentimente profunde la nuanțe subtile. Fiecare cuvânt are o istorie și o conotație proprie, adăugând profunzime și bogăție limbii.

Limba română este și o limbă poetică. Poezii celebre ale scriitorilor români, precum Mihai Eminescu, George Coșbuc sau Nichita Stănescu, strălucesc prin frumusețea cuvintelor lor și a limbii în care le-au scris. Romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”, și povestirile lui Ion Creangă sunt dovezi pure ale puterii narative a limbii române. Limba română servește ca un element important de unitate în rândul poporului român. Indiferent de regiunea din care provin, toți vorbitorii de limba română pot comunica între ei. Acest lucru nu numai că îmbogățește cultura și tradițiile românești, dar contribuie și la solidaritatea națională. Limba română nu este statică, ea evoluează în permanență. Adoptă cuvinte noi din alte limbi și se adaptează la schimbările timpului. Acest dinamism face ca limba română să fie vie și relevantă în lumea contemporană. Limba română merită un elogiu pentru frumusețea sa inegalabilă, bogăția lexicală și capacitatea sa de a exprima complexitatea umană. Este o limbă care îmbrățișează trecutul său istoric și se uită cu încredere spre viitor. Este limba care leagă inimile și mințile românilor, o comoară a culturii și identității noastre naționale” (sursa: ea. md, Cinci motive pentru care limba română este unică, 31 august 2024). Și, cu aceasta, pentru cât implică conținutul unui articol, credem că am spus destul. În rest, rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze de urmare. Cu sincera rugăminte să se înțeleagă foarte bine că relația: „Patrie-Limbă-Teritoriu” reprezintă o sfântă trinitate și o religie de adevărată credință de neam.

Doamne ocrotește-i pe români!


Trump, un nou mandat! Vai de progresiștii viscerali!…

Realegerea lui Trump poate fi benefică pentru toată planeta. Mai puțin pentru progresiștii viscerali, care își smulg părul de pe capete, în semn de doliu și mare suferință. Dar ce înseamnă un nou mandat al lui Trump?! Trump a oprit războaie, nu le-a declanșat. Trump nu îl are la mațe pe Zelenski și „ajutorul” SUA către „slava” are toate șansele să fie sistat și Ucraina să fie obligata să facă pace. Trump e împotriva războaielor. Marioneta Kamala luptă împotriva Rusiei până la ultimii oameni de pe planetă, alții decât ea și cei care o manevrează. Alegea lui Trump face ca „Slava” să intre în dizgrație. Animozitatea lui Trump pentru Zelenski este arhi-cunoscută. Donald îl detestă pe milogul de la Kiev din toată inima. Dar victoria lui Trump nu înseamnă însă și oprirea definitivă a globaliștilor. Am fi creduli, naivi să ne imaginăm acest lucru. Elon Musk, băiatul cu chip-uri implantate în cap, promotorul transumanismului, îi e suporter. Cele mai bogate, mai importante, mai influente familii sioniste de origine evreiască din SUA îl susțin pe Trump. Trump a afirmat că, persoanal, susține cauza Israelului. Bine-nțeles, Trump este om de afaceri și tot ce va negocia / intermedia va fi în favoarea lui și a țării lui. Nu a Rusiei, nu a Ukrainei, nu a statelor UE, nu a statelor din Orientul Mijlociu.

Dar victoria lui Trump, un susținător al păcii, poate duce la terminarea rapidă a războaielor din Ukraina și Israel. Ceea ce este un lucru benefic. Încheierea păcii între Moscova și Kiev înseamnă ridicarea imediată a embargoului gazului rusesc, o gură de aer proaspăt pentru o Europă a cărei economiecare se sufocă. Incheierea păcii în Ukraina înseamnă că va exista mai puțină presiune și pe economia României. Pentru noi, reinstauratea păcii în Ukraina ar fi un lucru bun. În ceea ce privește influența succesului lui Trump asupra alegerilor din România, contrar a ce spun televiziunile, că ar fi o proptea pentru Ciucă, mă tem că e acuzație /propagandă electorală /speranță deșartă. SUA nu pariază niciodată pe un singur jucător, ci pe mai mulți și pe combinații, pentru ca interesele SUA să fie deservite indiferent cine preia frâiele puterii. Nu interesele României, ci ale SUA (și repet acest lucru în mod deliberat) trebuie să fie deservite. Din aceste motive, părerea mea este ca Geoană este mult mai favorizat de relațiile cu Trump decât Ciucă, via familie și afaceri. Ciucă nu e om de afaceri și nu are rude milionare, cu care Donald să facă business, pe când Mircea Geoană are.

În altă ordine de idei, trebuie să ne amintim că relațiile lui Trump cu Putin au fost mai puțin ascuțite decât ale președinților democrați americani, în speță Obama și Biden. Cumva, „războiul rece” s-a mai calmat în timpul administrației Trump. M-ar mira să se întâmple altfel în acest mandat. Trebuie acordată mare atenție declarației lui Trump privind NATO, pentru că acest lucru poate însemna două lucruri. Două lucruri bune pentru SUA, evident. „Cine nu dă mai mulți bani pentru NATO nu va beneficia de „protecție” poate avea mai multe înțelesuri, după cum urmează: a) mai putini bani pentru NATO = îmbunătățirea relațiilor cu Rusia. Mai putina inarmare și exerciții NATO ar fi un fel de „armistițiu” cu Putin; b) Mai puțină presiune pe bugetul american, deci creșterea popularității lui Trump. Cu așa declarație, Trump are numai de câștigat și extern, și intern, pentru că în situația economică actuală a, atât a SUA cât și a țărilor aliate face dificilă mărirea numărului de procente alocate apărării, din PIB-urile naționale.

În ceea ce ii privește pe cei care trag speranțe sau sunt speriați că Trump ne va vinde pe sistemul Stalin-Churchill, îmi pare rău să vă dezamăgesc așteptările dar acest lucru este puțin probabil acum. Situația internațională, contextele socio-politice, economice și militare din prezent sunt cu totul altele decât cele din 1944, când cei doi au semnat „documentul obraznic”. România este în NATO de douăzeci de ani, avem baze americane aici, chit că ni le dorim sau nu. Putin a acceptat asta. Și, cel puțin deocamdată Putin nu este interesat în mod deosebit de România. Singurul lucru care îmi vine în minte acum este amânarea sau chiar sistarea construcției celei mai mari baze americane / NATO în România. Lucru care nu ar fi chiar o tragedie, cu atât mai mult cu cât proiectul urmează să coste România nu mai puțin de 2,5 miliarde de euro. Bani cheltuiți de la noi, plătitorii de taxe și impozite. În plus, Putin nu s-a grăbit cu florile și bomboanele trimise lui Trump. Declarațiile venite dinspre Kremlin arată că Moscova așteaptă ca Trump să se instaleze și declarațiile lui privind eliminarea ajutorului către Ucraina să devină realitate.

Bref, per total eu înclin să cred că realegerea lui Trump aduce mai multe beneficii atât României, cât și lumii decât instalarea la Casa Albă a Kamalei Harris. Cel puțin pe termen scurt, pentru că întârzie, parțial, aplicarea politicilor progresiste agresive. Dar nu avem cum să ignorăm viteza politicienilor noștri nevolnici, care se înghesuiesc acum, că niște caraghioși ce sunt, să se declare cei mai buni prieteni și președintelui Trump. Același discurs și atitudine de lingăi l-ar fi avut și dacă ar fi câștigat Harris. Iar celor care spun „schimbarea regilor, bucuria nebunilor” le transmit, cu toată dragostea și cu tot respectul, că habar nu au despre ce vorbesc. Și că nu poți fi antisistem și în același timp să te smiorcăi că nu au câștigat progresiștii. E o fractură logică majoră aici, o fractură care arată că au mulți neuroni scurtcircuitați. Ca să nu mai precizez că SUA nu e monarhie, președinția nu e pe viață și nici transferabilă urmașilor. Nu, zicala nu se aplică de această dată, pentru că Măria care se va reinstala la Casa Albă este o altă Mărie, nu doar poartă altă pălărie. Iar cei care își plâng în pumni, susținând că le vor fi încălcare drepturile câștigate prin progresiști: stați calmi, puteți practica în continuare și linsul în fund, atât la propriu cât și la figurat. Nu vă oprește nimeni.


Ritmul poeziei ca expresie a gândului…

Poezia este un spaţiu al ritmului, dar şi un timp, din partea creatorului, al metaforei. Este o respiraţie creatoare şi o aspiraţie spre Absolut. Aici vorbim despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect posibil ritmul lor esenţial într-un ritm universal, de a se ridica prin particular, la puterea de adevăr a generalului. Astfel poezia, fie vorbim de Eminescu, de Cărtărescu, Nichita Stănescu, de Fidias, Shakespeare, reprezintă o valoare filozofică. Ritmul celui ce o crează rămâne în opera sa în ansamblu. Un ritm, vorbind metaforic, devenit culoare, contur, sunet, totul pornind din cuvânt. În acest sens Holderlin, spunea în 1804, în convorbirile sale cu Sinclair, că: „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm“. Valoarea filozofică a poeziei constă în efortul creatorului de a investi umanul cu etern, pieritorul cu nepieritorul, efemerul cu perenitatea, relativul cu absolutul. În acest context poetul nu poate să fie un abstras din timpul său şi din spaţiul său… nici o poezie înglobată într-o operă poetică nu este sfârşită vreodată, nici poezia nici opera, pentru că aspiraţia umană este fără sfârşit. De foarte multe ori, valoarea unei opera poetice nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală, talentul şi inspiraţia naşte întrebări, iar întrebările asupra existenţei sunt hrana trebuitoare a cunoaşterii.

Opera poetică, cum ar fi a lui Ion Barbu, Sorescu, Blaga, Verlaine, Baudelaire, este o împlinire pentru aceşti creatori, dar ea este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendinţă spre o împlinire ulterioară, pentru sine, sau pentru alţii. Un Eminescu a creeat o reverie a poeziei, cum Victor Hugo a răspândit un gust pentru arheologie. Dar şi unul, şi celălalt, sunt o reluare a ritmului lor iniţial, de la o operă la alt. Într-o operă poetică, viitorul este implicat. Şi depinde de gradul în care viitorul este implicat, ca opera poetică respectivă să aparţină ea însăşi viitorului. În acest sens, fiecare operă poetică este o experienţă pozitivă a spiritului uman şi o retrăire a eului. Poezia este o experienţă de viaţă, înţelegând prin experienţă tot ceea ce eul uman dă poeziei la un moment dat, metafora şi ideile, metaforă care este mereu îmbogăţită în succesiunea epocilor umanităţii. Desigur, originalitatea operei poetice constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. Eminescu nu ar fi putut crea, să spunem, Luceafărul sau Epigonii, sau Bacovia Plumb, dacă nu aveau aceste mijloace. Marii poeţii din literature noastră, dar şi cei din literature universală, au păstrat ritmul propriu, dar au lăsat impresia unei varietăţi, aceasta însemnând stăpânirea cuvântului.

A transpune conştiinţa poetică înseamnă a te păstra între marginile unui adevăr de viaţă. Poetul nu este un singuratic, dar el este un singular. De aici tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată lupta sa pentru lărgirea cunoaşterii, toată acea răsucire centripetă a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuie Eminescu în „Odă“ (în metro antic), despre arta de a muri şi necesitatea regăsiri eului pierdut la naştere, sau Verlaine: „L`art, mes enfants, c`est d`etre absolument soi-meme“ (Arta, copiii mei, înseamnă să fii întru totul tu însuţi), existenţa eminesciană şi cea verlainiană este o existenţă întru poezie. Oricâtă exegeză ar fi, nu se va şti niciodată când începe universal poetic al unui poet. Aceasta este o experienţă proprie fiecărui poet şi acut trăită în poezia sa. Marii poeţi au depus un efort apreciabil de a depăşi convenţionalismul, arbitrarul destăinuirilor şi de a se dezvălui prin creaţia lor. Este aceea înţelegere profundă a libertăţii de creaţie şi a creatorului. Astfel, patimile devin sacre, zbuciumele devin ancestrale,( vezi: Eminescu, Barbu, Blaga etc), gesturile devin rituale (vezi: Verlaine, Sorescu etc.), cuvântul devine poezie. Ritmul iniţial, esenţial, devine un ritm iniţiatic, cunoaşterea devine în aceaşi măsură o cunoaştere filozofică.

În fiecare poet se poate descoperi o străduinţă a cunoaşterii de sine. În toată dezlănţuirea lăuntrică a fiecăruia, pe care o resimte, se descoperă o sete de armonie, o căutare de a disciplina, ori de a recreea ordinea în continuă pierdere. Marii poeţi în arta lor poetică au avut privilegiul de a domina cu o conştiinţă poetică universal lor, de a menţine impulsul iniţial printr-un ritm ale cărui pulsaţii cheltuiau poetul şi existenţa sa pentru a se ivi astfel şi a rămâne Poezia. Aceştia nu sunt decât o căutare permanentă a sinelui lor şi, prin sine, a unei înţelegeri superioare a existenţei umane în Univers. Căutarea este zbuciumul de întindere în timp sau trecător, uneori, dar singurul izvor de a fi, în creaţie. Poezia lui eminescu şi Blaga este tocmai acea mărturisire tandră de disperare crâncenă în realizarea cunoaşterii poetice. Când poetul devine confesia, mărturisindu-şi profunzimi ale spiritului, care altminteri ar rămâne într-o veşnică eclipsă, înseamnă că gradul suferinţei sale a atins incandescenţa (Eminescu şi Radu Gyr).

Este acea „boală din care nu se moare“, cum spunea Kierkegaard. Dar din care porneşte, mai întotdeauna, o legendă. Poetul este conştient de sine, nu este o libertate a sa în raport cu ceilalţi. Zbuciumul poeţilor devine un zbucium pentru a dobândi liberatea faţă de sine însuşi, faţă de eul uman, prin dezvăluirea de sine. Când Hamlet se hotărăşte A Fi, el îşi asumă libertatea supremă. La fel în Luceafărul eminescian când îşi asumă libertatea spunânt trăind în cercul vostru strâmt…Faptele lor nu vor face decât să le adeverească starea de a fi rămas sieşi liberi. Discordanţa dintre real şi idealul props de fiecare poet, devenită însăşi existenţa lui, naşte tragicul eden al Niciundelui şi al lui Niciodată. Existenţa eminesciană, spre exemplu, mărturiseşte că tragicul este un raport, între stările spirituale succesive şi celălalt termen, care este întotdeauna idealul propus. Poezia lui Eminescu, Blaga, Stănescu este o muzică de planete, corpuri care primesc lumina, iar lumina primită se transformă lăuntric în energii. Ideea ce se desprinde de aici este că opera unui geniu este ritmul integral de viaţă şi de conştiinţă al acelui geniu. Au fost etape din istoria literaturii universale când s-a împins uneori prea departe o credinţă într-o putere virtuală a Cuvântului, căutându-se o puritate esenţială, s-a absolutizat limita expresiei poetice individuale, s-a absolutizat experienţa personală şi unicitatea poetului.

S-a absolutizat valoarea existenţelor contradictorii şi a contrdicţiilor unei singure existenţe, eul uman devenind o exacerbată împrăştiere şi readunare din realitate. Dar când vorbim de marii poeţi, cum este Eminescu, Macedonski, Blaga, Nichita Stănescu, chiar dacă au aparţinut unui curent sau unei şcoli poetice, ceea ce îi salvează şi le salvează opera pentru posteritate, este o conştiinţă artistică indisolubil legată de cea umană. Mai toate poemele marilor poeţi cuprind în ele un dialog despre sine şi cu sine, despre existenţă cuprinsă în existenţă, făcând să zărim de dinlăuntru lor marile spirite creatoare. Însăşi actul poetic este nu numai o introspecţie a eului, ci şi efortul de a numi legile virtuale ale universului în viaţa singulară a Poetului. Nu pentru că acele legi imuabile ar putea să fie revocate, ci pentru că prin ele ace ace aparţine poetului devine al tuturor, explicat în implicaţii posibile. În fapt, marea poezie ne ajută să ne cunoaştem în măsura în care îi suntem „ames soeurs“, cum spunea Voltaire, şi numai în ceea ce astfel îi suntem. Marii poeţi ai literaturii române caută nunaţele unei limbi române de nuanţe.


Școala altfel de tot…

Se dovedea că Marx a avut perfectă dreptate când a spus că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Așa se face că sistemul de învățământ, cel care decenii de-a rândul fusese piatra de moară legată la gâtul bugetelor și doar un focar de tensiuni și probleme sociale, era evident că trebuia reformat din rădăcină. Mai ales că de multă vreme scotea doar posesori de diplome plini de fițe, fumuri și pretenții care nu înțelegeau adevăratele nevoi ale societății în care trăiau și se trezeau că-și doresc tot felul de posturi bine plătite, dar în care să stea la birou și să dea indicații altora… Intolerabil! Cu toate acestea, de multă vreme, tot felul de neputincioși se scremuseră să rezolve problemele apărute însă mai tare le încurcaseră provocând valuri de nemulțumiri și proteste. Culmea este că nici alocările bugetare în continuă creștere nu rezolvau nimic! În acest nefericit context a apărut o lucrare a unui vizionar genial, domnul Aristide Albacher-Pernod, cel care prin problematica ridicată și dezbătută a antrenat toate segmentele sociale și a fost promovat pe toate canalele media. Volumul intitulat simplu: Jos cortina era deja citit și citat ca un fel de Biblie a noilor vremuri întrucât punea problema sistemului de învă-țământ sub o altă perspectivă. Se afirma și se demonstra că în actuala formă de organizare este cea mai distructivă componentă socială întrucât nivelează oamenii, îi transformă într-un fel de papagali care repetă la nesfârșit prostiile cu care au fost îndobitociți de către sfertodocții numiți profesori, unii care nici examenele specifice muncii lor nu reușeau să le ia. Era distrusă cu bună știință capacitatea fiecărui individ de a se ridica prin forțele sale proprii la nivelul de competență asigurat de inteligență și muncă, prin activarea spiritului de competiție și al creativității individuale.

Pe bună dreptate autorul se întreba la modul retoric: oare știa Socrate să scrie, fiindcă toată opera sa a ajuns la noi doar prin intermediul discipolilor, iar afurisitul de Alcibiade, unul dintre elevii săi, îl ironiza frecvent pe această temă sau ce școală a făcut marele Leonardo da Vinci, ori dacă Michelangelo a urmat vreo academie de belle-arte? A avut oare marele cuceri-tor Alexandru Macedon sau Ghighis-Han diplomă de absolvent al unei academii militare? Câtă școală a avut Carol cel Mare deoarece și când semna documente imperiale, semna cu o matriță? Din câte știm Shakespeare a făcut timp de doi ani o amărâtă de școală gramaticală, iar acum este considerat, pe bună dreptate, cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză, ca să nu mai vorbim de întemeietorii unor importante religii precum Buda, Isus ori Mahomed sau înțelepți ca Lao Tze ori Confucius, ei ce universități absolviseră? Hai să fim serioși! Marea lor șansă a fost aceea că geniul lor nativ nu a fost sufocat de nimicurile predate în școli de profesori fără nici o chemare pentru a fi dascăli și considerate a fi bunurile cele mai de preț ale cunoașterii umane.

Lucrarea, devenită un fel de proclamație antisistem a fost luată în discuție la cele mai înalte foruri de decizie ale culturilor occidentale și după o analiză temeinică au fost date o serie de legi, valabile pentru întreg spațiul de referință și a căror aplicare nu îngăduia nici o abatere.

În context, se stabilea foarte clar și concis faptul că orice copil care a împlinit șapte ani este obligat să urmeze timp de un an un curs numit de instruire socială, curs unde învăța alfabetul și la ce folosește el, iar din matematică operațiunile de bază plus număratul banilor. Spre sfârșitul anului erau predate și cunoștințele despre metru, kilogram și litru, dar cu accent pe latura practică a folosirii acestor cunoștințe. La sfârșitul cursului, după un examen foarte sever, cursantul primea o diplomă de absolvire, diplomă suficientă apoi pentru a putea concura pentru orice post pe piața muncii. Desigur, se făcea precizarea că în unele situații cum ar fi postul de arhitect, inginer aeronaval ori ministru mai făceai o săptămână de pregătire cu specific profesional. Dacă însă cursantul nu putea trece de examenul de absolvire el putea repeta anul inclusiv examenul până când reușea, dar nu mai mult de vârsta de optsprezece ani. În acest caz tânărul primea o certificare oficială că este deficient mintal și o bonificație cu care putea plăti un însoțitor și cu care putea trăi decent până la sfârșitul zilelor. Aici se putea vedea înaltul uma-nism al legilor occidentale cele care nu lasă omul pradă disperărilor că ar putea muri de foame, așa cum încă se mai întâmpla în unele dictaturi spre rușinea lor.

Dar, tot în spiritul democrației profunde a acestor societăți civilizate, tinerii care din cine știe ce motive doreau să parcurgă circuitul clasic al pregătirii, inclusiv universitare, aveau posibilitatea de a frecventa diferite cursuri în unele instituții rămase conceptual în Evul Mediu, adică așa cum apucaseră străbunicii lor. Perfect! După absolvire și acești tineri erau distribuiți în procesul productiv fiind trimiși să lucreze în colonii, acolo unde încă nu pătrunsese civilizația sau, ceva mai rău desigur, repartizați ca profesori în școlile despre care am vorbit și unde erau plătiți mai mult teoretic. Dar trebuie să observăm că, prin aplicarea acestor măsuri nu se încălca unul din drepturile suverane al omului, acela al libertății de a-și alege drumul în viață și de a perfoma pe calea aleasă.

Beneficiile uriașe constatate încă din primul an al aplicării acestui revoluționar program de pregătire au demonstrat că marele vizionar Aristide Albacher-Pernod avusese dreptate, iar acum au început că apară și statuile sale așa cum se cuvine pentru un salvator al omenirii.

În primul rând bugetele au avut, după sute de ani, posibilitatea de a redirecționa uriașele sume investite fără rost în școlarizări stupide, iar cea mai bună cale de a fi folosite cu maximum de eficiență era alocarea acestora bugetelor de înarmare, unele aflate în suferință de aproape un secol. Și câtă nevoie era de arme, dar și de comisioanele afarente!

Clădirile monumentale ale unor universități au fost transformate în cazinouri sau doar tripouri cu serviciile aferente și, dacă vorbim de încasări, acestea depășeau orice imaginație mai ales prin comparație cu perioada anterioară. Clădirile liceelor sau ale altor școli au fost și ele transformate în hoteluri sau depozite de mărfuri, iar unele demolate pentru a se construi pe aceste terenuri din centrul orașului diferite amsambluri rezidențiale. Câștiguri deci și pentru dezvoltatori, dar și pentru bugete! Ce puteai spera mai mult? Mai ales că și fostul personal din sistem își găsise locul în acest vârtej al prefacerilor. Profesorii mai în vârstă au preferat să iasă la pensie demostrând un conservatorism condamnabil pe când cei mai tineri au găsit locuri de muncă prin construcții, ca personal de pază, crupieri, valeți sau lift-boy în cazinouri. Cât despre profesoare eheee, aici chiar s-a demonstrat că avem oameni care pot da lecții de viață inclusiv celor mai civilizate țări. Dansatoare, animatoare, chelnerițe, cameriste, porte-bonheur, escorte ori garderobiere erau doar unele din multiplele oportunități apărute în noile condiții și oricum mult mai puțin stresante decât activitatea la catedră. Deci piața locurilor de muncă oferea satisfacții imense tuturor membrilor societății!

Nu mai vorbim de copii, care erau pur și simplu entuziasmați de noile orientări! Păi ce, e de colo să nu te mai trezești toată tinerețea la ora șapte să mergi la școală unde devii bătaia de jos a unor profesori sadici care te scot la tablă și îți pun tot felul de întrebări cretine, iar tu habar nu ai despre ce este vorba și te faci de râs în fața fetelor pe care ai vrea să le uimești cu personalitatea ta plurivalentă, să ai de citit tot felul de stupizenii până și pe timpul vacanțelor, să te dai cu capul de pereți când vin tezele, iar de examene ce să mai vorbim? Adevărate torturi rafinate! Și totul pentru ce? Să iei o diplomă pe care să o agăți pe perete, asta numai dacă ai luat note care să nu te facă de râs și apoi să cerșești un loc de muncă pe la tot felul de patroni care-ți râd în nas când le spui ce studii ai tu? În sfârșit, lumea se afla pe drumul cel bun! Tot așa gândeau și părinții cei care scăpau astfel de cheltuielile uriașe ce se impuneau dacă voiai ca fiul sau fiica ta să fie considerată titrată, adică muritoare de foame, dar și de chinurile pachețelului pentru ghiozdan, a banilor de buzunar pentru… ăăăă… pentru diferite nevoi ale unui tânăr, de nervii făcuți jurubițe și disperările care-i cuprindeau când copilul era în examene, de toate grijile cu atențiile pentru profesori ori pentru pregătiri suplimentare și câte și mai câte…

Ca să nu mai vorbim de faptul că dispărând din preocupările tuturor până și cele mai elementare cunoștințe despre istorie sau tradiții culturale oamenii se considerau, foarte firesc, toți la fel și astfel au dispărut cele mai importante motive de război sau confruntări ideologice. O pace fără precedent se instală în întreaga omenire care acum își vedea de necesitățile simple și firești ale speciei, trăind din ce în ce mai mult în armonie cu natura, mai ales că între timp au dispărut tot ce amintea de așa-zisa civilizație precum drumurile asfaltate, căile ferate, transportul mecanizat de orice fel sau clădirile sufocante cu zeci de etaje. Acum totul era biologic și se recicla de la sine prin procedee naturale. Visul de aur al omenirii era deja vizibil.

Mai existau însă unele legende despre vremuri în care ființe demonice numite profesori răpeau și torturau copiii, iar dacă aceștia scăpau cu viață deveneau un fel de monștri fără suflet și bântuiau printre semenii lor împrăștiind semințele răului. Asta până când din ceruri apăruse un arhanghel, Aristică pe numele lui, cel care luptase pe viață și pe moarte cu monștrii și-i biruise, iar acum rămăseseră din vechime statui ale lui, unele la care se închinau toți numindu-l Izbăvitorul. Se întrebau cum de fusese posibilă viața înainte de El, iar dacă acum mai apăreau unii care voiau să deslușească unele scrieri scăpate ca prin minune de foc, erau imediat pedepsiți cu maximum de fermitate. Nu, nu, nu! Omenirea nu mai voia să trăiască acele vremuri cumplite din care scăpase numai datorită unei minuni!