Ne-am lămurit, cred, de mai multă vreme că invidia şi egoismul sunt sentimente omeneşti, care stau, undeva, aproape de speranţa de mai bine şi, în felul lor, pot contribui la progresul indivizilor sau ale grupurilor formate în jurul unui interes. Dar, este la fel de limpede că aceste sentimente stau departe de ideea de solidaritate şi foarte departe de dragoste.
Personal, recunosc că afacerile nu se fac cu milostenie şi dragoste, ci se fac cu calcul rece. Veniturile minus cheltuielile trebuie să dea cu plus ori, şi mai bine, diferenţa să fie zero, adică tot ce câştigi să cheltuieşti şi să reinvesteşti, astfel încât să mişti lucrurile din loc, să produci bunuri şi servicii. E mult mai rău când diferenţa dă cu minus. Mai sunt de acord şi cu faptul că marii afacerişti, întreprinzători, inovatori, constructori, nu pot sta tot timpul prăbuşiţi în lacrimi, cu gândul la cei bătuţi de soartă sau, pur şi simplu, incapabili să se descurce. Pentru că n-ar mai avea timp şi resurse să facă ciocolată, becuri, motoare, şerveţele, scaune ergonomice, telefoane, calculatoare, navete spaţiale etc. E nevoie şi de egoism ca să-ţi dedici timpul picturii, muzicii sau îmbunătăţirii acumulatorilor electrici. Şi, până la urmă, rezultatul îi poate avantaja şi pe cei defavorizaţi sau mai puţin dotaţi.
Bun, teoria se poate dezvolta, argumenta şi contrazice la nesfârşit. Dar, mă opresc la un aspect particular al invidiei şi egoismului, care se manifestă de sus în jos. Adică, dinspre cei care au mai multe spre cei care au mai puţine, sub forma: „Păi dacă eu am, înseamnă că merit, şi de ce să beneficieze de unele avantaje cei mai amărâţi decât mine! Dacă eu nu pot profita dintr-o măsură economică, înseamnă că nu e bună!” Mă refer aici la reacţia bancherilor faţă de intenţia Guvernului de a oferi facilităţi celor care au dificultăţi la plata ratelor la bănci.
Desigur, se poate argumenta ştiinţific şi economic că măsura înjumătăţirii ratelor pe doi ani, a celor cu venituri scăzute, ar putea produce efecte economice negative. Se poate discuta dacă, în final, îndatoraţii vor avea la fel de mult sau mai mult de plătit. Însă, unul dintre argumentele aduse în discuţie de bancheri, mi se pare stupid şi amuzant, dacă n-ar fi răutăcios şi idiot. Adică, ieri-alaltăieri, bancherii au spus că nu se ştie dacă banii care le-ar rămâne îndatoraţilor prin înjumătăţirea ratelor s-ar duce în consum!
Păi, fratele meu, unde să se ducă, dacă nu în consum?! Tocmai de aceea au probleme cei cu venituri mici (sau micşorate) pentru că nu le-au mai ajuns banii pentru consum. Au consumat, poate pentru subzistenţă, poate nesăbuit, nu ştim, dar sigur au consumat mai mult decât îşi puteau permite. Şi de aceea nu le ajung banii pentru rate. Iar dacă li se vor micşora ratele, ce naiba o să facă cu diferenţa decât să o consume, pe chirie, gaz, curent, carne, brânză, lapte, ouă, hai să zicem pentru excursii, ţigări şi bere. Să presupunem, prin absurd, că cei uşuraţi prin micşorarea ratelor, nu vor consuma banii rămaşi, ci îi vor depune în bănci. Aceasta să fie îngrijorarea bancherilor? Sigur că nu! Şi aceasta ar fi tot un avantaj pentru bănci.
În varianta şi mai absurdă, să înţeleg că bancherii sunt îngrijoraţi că săracii îşi vor pune restul rămas de la rate sub saltea şi se vor îmbogăţi! Hai, să nu ne batem joc şi să nu ducem absurdul până la extrem. E limpede că acei bani nu au unde să se ducă în altă parte decât în consum.
Cum am mai spus, argumentele economice, chiar şi pe cele psihologice, le accept, consider că pot fi puse în discuţie. Dar suspiciunea aceasta a bancherilor că banii nu se vor duce în consum, e trasă de păr rău de tot. Şi exprimă doar faptul că unii, din înaltele sfere în care se învârtesc banii şi care nu au un profit din această măsură, inventează orice enormitate ca să justifice neaplicarea ei.
Lasă un răspuns