Europarlamentarele pe față și pe dos

În întâmpinarea primilor ghiocei încă neimpozitați, mielușeii sar din țarcurile unde s-au consacrat în zoopolitichie încurcând țâțele și ugerele maternale într-o dorită și tembelă misanscenă a apropiatei campanii de alegeri pentru lojele parlamentare europene. Cu CV-uri colcăind de damfuri și inutile victorii personale, transferând impotența acțională în rezervoare de nebănuite posibilități, mulți dintre ăștia  transformă deserviciile în surplus octanic, alișvelișurile și peșcheșurile necuvenite, ca și stipendiile mănoase  în  carate, ei înșiși vrând să fie percepuți ca unici îndrituiți să primească bonusul valutar al unui concediu bruxellez de patru ani. E o bășcălioasă și asumată percepție de-a câșa a rostului esențial pe care un europarlamentar, indiferent din care țară provine, îl asumă în armonizarea legislativă a trebuințelor și voințelor pe care le reprezintă cu cele clamate de ceilalți parlamentari. Și de ce să nu încerce respectivii apele de centru continental cu degetul electoratului propriu, mai ales în condițiile  în care, între europarlamentarii reprezentând România nu lipsesc ciorditorii, pușcăriabilii, corupuții dovediți sau, cazul popii deformate Tokes, hulitorii vicerali ai poporului pe care nici nu-i reprezintă. Mai mult ca perfectul, mai deunăzi, un personaj declara ritos că se încrie în cursa pentru parlamentarele europene pentru a strânge de gât sau de altă zonă, reprezentanții opoziției la poziția lui politică. Individul ar fi de plâns dacă europarlamentarii în exercițiu nu ar  fi consacrați, în mare parte,  delațiunii, infestele accente ale prezenței lor sonore trecând uneori dincolo de personaje, maculând în sine nația căreia au curajul să declare că îi aparțin.  Și mă întreb și tot întreb încă ce caută pe-acolo fata primarului de țară, ce experiență și pe cine anume în afară de propria neputință poate reprezenta în plenul acestui forum legislativ european. Sigur, regula excepțiilor, sunt și profesioniști, profesionalitatea excluzându-i din jocurile de dat la gioale sau asumarea robotică a calității de reprezentant de partid și nu de țară.

Dar cum să nu încerce actanții în discuție ruleta electorală a mai binelui personal când pe ultimele creșteri de prețuri, de accize și alte valori ale cămătăriei guvernamentale  un individ  învârtoșat pe cărarea spre Cotroceni face paradă de atributele securiste bine asimilate, înconjurat cum Ubu Regele de țepeluși foști agenți de urmărire, cucoane fițoase și fraieri cotlonind speranța unei poziționări pe craca putredă a bugetului public. Se repetă într-un alt registru commedia PP-ului doar că ăștia propun o nouă ordine ceva mai în poziție de drepți și cu onor la legea care, cum demonstrează ultimele șopârle din parlamentul neaoș, este regionalizată în esențiale reprogramări de capitole, paragrafe, etc, etc. Și privind de la balconul camerelor reunite în aproape totalitatea acestor 500 de personaje pe care le cam doare în cot de electoratul care i-a împins aici, la lupta acerbă a majorității ”puterii”pentru infestarea subsolului, pentru vinderea ultimelor grame de resurse naturale, pentru fragmentarea teritorială, etc, etc nu înțeleg ce fel de constituție le-ar fi cartea de căpătâi în parlamentul european când propria constituție, așa cum este, cu definiri în clar ale interesului național este cotârlită de acești hacheri de destine.

Capac pe oala electorală sub presiune, mai nou, pentru a câștiga electoratul de vârstă tânără guvernul catapultează promisiunea reducerii dobânzilor și ratelor bancare pentru doi ani (alegerile din 2016) mizând golănește pe două rezolvări:1/cea a băncilor care într-o formă sau alta vor recupera momentanele posibile pierderi de supraprofit;2/ cea a ”statului” plătitor, statul însemnând suma tuturor contribuabililor, inclusiv a celor care vor intra între măselele condiționărilor bancare.  De ce nu se face reducerea pe 5-10 ani

(parcă așa ceva promitea planul economistului Constantin Cojocaru) concomitent cu asigurarea reală a condițiilor necesare redresării economice, apariției de locuri de muncă? Pauză. Și indiferent de cât naționalism aș fi acuzat nu pot să nu stau cu gâtul întors spre Budapesta, acolo de unde vin zvonuri că s-ar ieftini prețul la metru cub  de gaz, la kilowat, la carburant.  Păi ăia de ce pot și la noi nu se poate nimica sau, pe invers, toate prețurile au luat-o razna, costul vieții din colonia europeană a României fiind tot mai în clar fixat de stăpânii noii ordini.

Jocul electoral cu ușile sigilate, restricțiile tot mai accentuate pentru concurenții neînregimentați politic, adică neapartenenți uneia din echipele de pe gazonul european, mă determină să dau crezare unei guri spurcate care vorbea de ascensiunea unui anume absolutism pseudo-democratic al castei politice, împușcatul fiind depășit, micșorat, chiar martirizat de (ne)vrednicii urmași. Casta restrânge tot mai decisiv intrările unor eventuale noi formațiuni politice, ”clasicitatea” asumată fiind suficientă operei de zărăfire a istoriei la zi.

Și exact cum cetățeanul turmentat de colcăiala intereselor de gașcă din politichia românească de mai anțărț, obsedantă revine întrebarea: noi pe cine am mai avea curajul să investim un vot?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*