Despre datoria Germaniei față de România: problema petrolului

În prima parte a anului 1941, în contextul preparativelor Germaniei pentru declanşarea operaţiunii „Barbarossa” împotriva U.R.S.S., problema petrolului a fost cel mai adesea abordată în cadrul contactelor între factorii de decizie ai României şi Germaniei, astfel: la 6 februarie 1941, cu prilejul întâlnirii noului ministru german în România, Manfred von Killinger, cu şeful Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române; la 11 iunie 1941; la întâlnirea generalului Ion Antonescu cu liderii militari şi diplomatici ai Reichului în frunte cu Hitler de la München; cu ocazia prezentării Führerului la München a Memorandumului datat 11 iunie 1941. Este de subliniat, de asemenea, faptul că, în cadrul pregătirii operaţiunii militare în Est, la 23 mai 1941, generalul Ritter von Schobert a fost numit în funcţia de comandant suprem al forţelor armate germane din România şi i s-au stabilit atribuţiile, inclusiv subordonarea forţelor Misiunii lui Erik Hansen, al căror prim rol consta în „asigurarea regiunii petrolifere”.

În luna martie 1941, Ion Antonescu a fost primit de Hermann Göring; la dorinţa Reichsmareşalului, discuţiile s-au concentrat numai asupra problemei petroliere, respectiv aprovizionarea Reichului şi a Wehrmachtului; locul şi rolul României în aprovizionarea Reichului pe moment şi în perspectivă; sporirea producţiei de ţiţei şi descoperirea unor noi rezerve; posibilitatea unor atacuri aeriene inamice (britanice şi sovietice) asupra zonei petrolifere Ploieşti.

În ceea ce priveşte modalitatea concretă în care autorităţile germane puneau problema petrolului românesc este sugestiv cazul inginerului Mettler, consilier în cadrul Misiunii Militare germane în România. La 17 martie 1941, acesta s-a prezentat delegatului Subsecretariatului de Stat al Aerului de pe lângă Ministerul Economiei Naţionale, colonelul Gh. Marinescu, „pentru stabilirea planului de executare a lucrărilor pretinse de Misiunea Militară germană pentru protejarea industriilor noastre de petrol”.

Modul în care a acţionat inginerul german demonstrează nu numai importanţa acordată petrolului românesc de către autorităţile germane, ci şi faptul că, pentru protejarea acestuia se puteau lua orice măsuri pe care germanii le considerau necesare, chiar şi în condiţiile lezării principiilor suveranităţii de stat a României. Specialistul german a făcut cunoscut de la bun început faptul că avea ca misiune preluarea conducerii tuturor lucrărilor de protejare a industriilor de petrol din România; acest lucru ar fi însemnat renunţarea autorităţii române la drepturile şi prerogativele sale, ceea ce presupunea: existenţa unei convenţii încheiată între statul român şi cel german cu stipulaţii clare; finanţarea integrală a acelor lucrări numai de către statul german; asumarea de către statul german a responsabilităţii tuturor eventualelor pagube, care ar fi rezultat pentru întreprinderile petroliere şi statul român.

Esenţială este însă concluzia formulată de colonelul român: „Cred că nu sunt departe de adevăr când afirm că, sub aparenţele grabei de a pune cât mai curând industria noastră de petrol la adăpost de eventualele bombardamente aeriene, ceea ce germanii urmăresc este luarea în stăpânire şi punerea sub controlul lor exclusiv a acestor industrii, în vederea unor probabile operaţii de mari proporţii în sud-estul şi estul Europei, operaţii în cursul cărora mai multe decât de bombardamentul aerian, par a se teme de eventualele acte de sabotare venite fie din partea agenţilor străini, fie chiar din partea românilor”.

Cu numai câteva zile înaintea agresiunii antisovietice, Adolf Hitler, potrivit celor convenite la München, s-a adresat lui Ion Antonescu, pentru a-l informa de „hotărârea definitivă” luată în privinţa momentului atacului. La 18 iunie 1941 Führerul a semnat unul dintre documentele cele mai elocvente pentru problema discutată de noi din perioada războiului, în care recunoştea rolul esenţial al petrolului românesc în conducerea şi desfăşurarea ostilităţilor.

Din punctul de vedere al OKW-ului, forţele germane din România (Armata a 11-a şi Misiunile terestră, navală şi aeriană) împreună cu cele române (Armatele 2 şi 3) alcătuiau grupul forţelor aliate, de sub comanda generală a lui Ion Antonescu. Pentru acestea Führerul stabilea misiunea iniţială în război, care consta în apărarea teritoriul român contra invaziei forţelor ruseşti. În această ordine de idei, se acordă o importanţă deosebită pazei contra atacurilor aeriene, contra acţiunilor paraşutiştilor şi a acţiunilor de sabotaj în regiunea petroliferă, vitală pentru conducerea comună a războiului, asupra portului Constanţa şi asupra podului peste Dunăre. Se avea în vederea crearea unor capete de pod la est de Prut şi, apoi, trecerea la ofensivă. În atare condiţii, misiunea forţelor aeriene militare române era multiplă, dar în primul rând se punea problema asigurării securităţii României şi în special a regiunii petrolifere.

Evoluţia evenimentelor şi fenomenelor militare, politico-diplomatice şi financiar-economice până la 23 august 1944, când România a ieşit din Axa fascistă, a confirmat integral opinia cuprinsă în mesajul lui Hitler din 18 iunie 1941: problema petrolului românesc era şi a rămas vitală pentru Reichul nazist angajat într-un război general şi total.

În cursul campaniei din Est, problema petrolului – după cum am consemnat deja – s-a aflat constant pe agenda raporturilor româno-germane. În noile condiţii, Berlinul şi Bucureştii au ajuns la importante înţelegeri. Nu a fost întâmplător că toate documentele româneşti cunoscute înregistrează faptul că toate acordurile bilaterale realizate erau avantajoase pentru Germania.

Oficialii români, mai ales Mihai Antonescu, titularul Externelor după 29 iunie 1941, au negociat intens, în problemele petrolului, în special cu Manfred von Killinger, Hermann Neubacher, Carl Clodius, generalul Georg Thomas de la OKW ş.a. La 10 noiembrie 1941, von Killinger, vorbind în numele feldmareşalului W. Keitel, a cerut ca România să respecte înţelegerile economice şi, în acest fel, „să facă jertfele de colaborator strâns al Germaniei”. Pretenţiile exprimate au determinat replica liderului diplomaţiei Bucureştilor; acesta arăta că Mareşalul Antonescu se angajase în război, dar el înţelegea „să apere şi drepturile României” . Tot atunci, la 19 noiembrie 1941, von Killinger, organizând o conferinţă de presă la Legaţie cu ziariştii germani, nu a ascuns că: „Ne trebuiesc multe şi în special petrol”.

La finele lui noiembrie 1941, Mihai Antonescu, pentru a semna aderarea României la Pactul Anticomintern s-a deplasat la Berlin, unde a fost primit pe rând de către Hermann Göring, Joachim von Ribbentrop, Adolf Hitler şi Joseph Goebbels. În ceea ce-l priveşte, Adolf Hitler, apreciind pe conducătorul fanatic care era Mareşalul Antonescu, a punctat că, pe Frontul de Răsărit, „poporul român a făcut jertfe nu numai de ordin economic, dar şi jertfe de sânge”. Era şi motivul pentru care Führerul agrea ca România, în Est, să primească „drepturi şi puteri fără limită; luaţi cât credeţi” – a venit îndemnul. Se ştie însă că Bucureştii nu aveau să accepte nici un moment aşa ceva. Fără îndoială însă că Mihai Antonescu s-a dovedit cât mai elocvent faţă de Hermann Göring, căruia i-a relatat despre sacrificiile armatei române şi despre bogatele aprovizionări cu petrol. Göring a insistat cu deosebire, cum era şi firesc, asupra problemei petrolului, observând că: „Imediat după sângele soldaţilor ei, cea mai importantă contribuţie pe care România o poate avea la cauza comună era, în consecinţă, petrolul”.

La cel mai înalt nivel, presiunile asupra României, mai bine zis asupra petrolului românesc, erau constante; într-un mesaj scris din 29 decembrie 1941 Hitler solicita: „În sfârşit, Vă mai rog încă o dată, Domnule Mareşal, de a face tot posibilul pentru a pune la dispoziţia războiului nostru comun lucrul cu care poate contribui România cel mai mult: petrol şi benzină”. În mesajul de răspuns din 5 ianuarie 1942, Ion Antonescu a reafirmat hotărârea sa de a lupta până la capăt alături de Reich pentru zdrobirea „slavismului comunist”. Răspunzând direct solicitărilor lui Hitler, Mareşalul a impulsionat exportul a 33.380 tone benzină şi derivate petroliere în afara angajamentelor; în domeniul cerealelor a ordonat măsuri similare. Un angajament concret era binevenit: „Cel mai larg efort va fi făcut pentru viitor, reducând consumaţia [de produse petroliere] şi înlocuind-o cu cărbuni”. Angajamentele asumate de Mareşal au reprezentat punctul de plecare al contradicţiilor financiar-economice şi comerciale ce minau „colaborarea” româno-germană.

Tocmai de aceea au fost necesare intervenţii de ambele părţi, iar diferendele intervenite erau aplanate în sesiunile Comisiunilor guvernamentale româno-germane. La 17 ianuarie 1942, cea de a 11-a sesiune a Comisiunilor guvernamentale româno-germane a condus la semnarea unui protocol ce a reglementat divergenţele dintre Berlin şi Bucureşti rezultate din modalităţile de decontare a livrărilor de materiale de război. Din studiile efectuate la Bucureşti s-a desprins că, şi după încheierea protocolului, contul de clearing al României la Berlin atinsese suma de 600 milioane mărci, din care statul român ar fi putut valorifica maximum 200 milioane de mărci.

La 11 februarie 1942, Mareşalul Antonescu s-a deplasat la Cartierul General al lui Adolf Hitler de la Rastenburg – Prusia Orientală (Wolfsschanze – Bârlogul lupilor), unde a avut două întrevederi totalizând patru ore cu Führerul. A fost un prilej pentru examinarea evenimentelor militare şi politico-diplomatice la scara mapamondului, context în care Ion Antonescu a preciza hotărât: „Nu acceptăm [ca] definitiv Arbitrajul de la Viena”. Ambele minute, germană şi română, atestă că, deşi au predominat aspectele militar-strategice, problemele economice nu au fost neglijate. Este lesne de bănuit că pe primul loc s-a aflat livrarea produselor petroliere româneşti către ţările Axei: 3,9 milioane tone dintr-o producţie de 5,3 milioane tone.

La 12 februarie 1942, Ion Antonescu s-a întâlnit separat cu Joachim von Ribbentrop, în centrul discuţiilor situându-se problema petrolului. De o mare importanţă a fost memorandumul prezentat de Ion Antonescu lui Hitler, datat 11 februarie 1942. Cum era şi de aşteptat, Mareşalul reînnoia asigurările de „adeziune” a României la cauza Germaniei pe viitor, ceea ce nu trebuia să conducă la neglijarea contribuţiilor anterioare, pe care semnatarul documentului le-a categorisit în 11 domenii (militar-strategic, jertfe financiare şi alimentare, pregătirea şi trimiterea unor forţe pe front, declanşarea agresiunii antisovietice etc.).

1942 a fost anul marii ofensive de vară a trupelor germane şi aliate (române, ungare etc.) în sud-estul U.R.S.S., pe direcţiile Stalingrad şi Caucaz. În septembrie 1942, în toiul ofensivelor trupelor Axei spre Stalingrad ori în Africa de Nord, Mareşalul Antonescu l-a asigurat pe feldmareşalul Keitel în privinţa eforturilor făcute pentru a asigura produsele petroliere necesare Germaniei şi Italiei, cărora le expediase în anii 1940-1942 peste 6,4 milioane tone. Pe de altă parte, în Instrucţiunile pentru negocierile de la Berlin, trimise de către şeful diplomaţiei româneşti, profesorul Mihai Antonescu, la 21 decembrie 1942, acesta face un scurt rezumat al poziţiei pe care o exprimase cu ocazia vizitei la Marele Cartier General german, respectiv evidenţierea situaţiei economice şi financiare grave ce rezulta pentru România din continuarea colaborării româno-germane: „Cu prilejul vizitei la Marele Cartier General, la 22 septembrie, am arătat în special d-lui von Ribbentrop – cerând şi sprijinul Fuhrerului de principiu – situaţia economică şi financiară gravă ce rezulta pentru România:

– Din excedentul neacoperit pe trecut;

– Din continuarea exporturilor masive de petrol finanţate de România;

– Din finanţarea nevoilor armatei germane de aici, fără ca România să primească echivalentul acestei contribuţiuni excepţionale a efortului de producţie, de export, de finanţare prin acoperirea emisiunilor sale printr-un import de mărfuri, deşi Germania a ajuns un adevărat monopol al comerţului nostru exterior”.

Revolta lui Mihai Antonescu este îndreptăţită şi canalizată către îndepărtarea – puţin probabilă – a efectelor unor acorduri economice pornite prost şi continuate în aceeaşi notă pe tot parcursul războiului: „Dacă însă România continuă finanţarea producţiei de petrol intensivă şi finanţarea exportului de petrol, de produse alimentare sau animale în folosul Germaniei, pentru ca în schimb să nu primească decât material de război care merge pe front şi se pierde, însemnează că România pentru tot exportul său destinat Germaniei şi aliaţilor săi (83 la sută din comerţul său exterior, din care 87 la sută petrol) n-are nici un echivalent sau echilibru economic în producţia şi circulaţia mărfurilor la interior.

Pe de altă parte, România îşi epuizează rezervele de petrol printr-o exploatare excesivă şi – conform Oel-Paktului – vinde produsele sale petrolifere la un preţ foarte scăzut, cu colosale pierderi pentru economia naţională, în afară de faptul că prin finanţarea acestui export se slăbeşte economia naţională cu tot atâtea mijloace economice şi financiare, fără ca în schimb să primească ceva şi fără să aibă putinţa de a absorbi de pe piaţă moneda”. Un studiu efectuat la sfârşitul anului 1942 relativ la derularea raporturilor economice româno-germane redă, prin intermediul balanţei plăţilor între cele două părţi, aspectele esenţiale ale acestor relaţii: „Balanţa plăţilor este departe de a ne înfăţişa în întregime variatele aspecte ale raporturilor economice româno-germane, ne permite însă să desfacem în elemente fundamentale problema care stă în faţa noastră.

Din examinarea balanţei de plăţi se desprinde în primul rând deosebirea categorică între liniile care au influenţat raporturile noastre economice cu Germania în ultimii doi ani convenţionali.

1. În anul 1940/41 balanţa de plăţi ne arată măsura în care economia românească a finanţat atât exportul în Germania cât şi întreţinerea trupelor germane din România. Deficitul balanţei de plăţi totalizează în acest an 436 milioane RM.

2. În anul convenţional 1941/42 creditele acordate de o parte şi de alta aproape se echilibrează:

– credite din partea economiei româneşti 359 milioane RM

– credite din partea economiei germane 376 milioane RM fapt care pune în adevărată lumină mecanismul creditelor acordate de Germania.

Acest echilibru al creditelor este însă atins prin: Un import necomercial de aur şi devize; O creştere importantă a importului de armament care nu intră în circuitul comercial; O agravare a raportului dintre preţurile de export şi cele ale mărfurilor importate din Germania”.

Acceptarea unor condiţii germane şi asigurările date nu reuşeau însă, din partea Mareşalului Ion Antonescu, să ascundă puternicele conflicte de interese româno-germane, în primul rând pe planul economic. Adresându-se la 29 octombrie 1942 lui C. I. C. Brătianu, liderul P.N.L., Mareşalul observa: „Mă acuzaţi că înfometez ţara şi o lipsesc de combustibil când dau Germaniei cereale şi păcură în schimbul armamentului, deşi ştiţi bine că nu pot să dau altceva şi nu pot să aduc altfel armamentul”.

În Nota asupra raporturilor economice româno-germane de la 1 octombrie 1940 la 1 octombrie 1942 se sintetizează raporturile economice româno-germane: „Relaţia dintre importul de armament şi exportul de petrol, destul de complicată prin variatele aspecte pe care le prezintă, se situează în centrul relaţiilor economice româno-germane. Analiza acestei probleme se desface pe patru planuri diferite şi independente, cu concluziuni care, numai aşa, pot fi cumulate fără pericolul de a comite o suprapunere de argumente identice”. Pe baza studiile economiştilor români, a datelor concrete provenite din derularea raporturilor economice bilaterale, s-a ajuns la concluzia că exportul de petrol, cifrat la 254 miloane mărci germane (RM) în perioada 1 octombrie 1940-1 octombrie 1941, 288 milioane în intervalul 1 octombrie 1941 – 1 octombrie 1942, ajungându-se la un total de 542 milioane mărci germane (RM) pe ansamblul intervalului luat în considerare, întrecea cu 217 milioane mărci germane importul de armament, care se ridica la un total de 325 milioane mărci germane, în intervalul 1 octombrie 1940 – 1 octombrie 1942. Concluzia executanţilor studiului reflectă, în fapt, nivelul raporturilor economice dintre cele două ţări: „Admiţând în primă analiză că Oel-Paktul mai constituie încă un contract comercial care stabileşte un raport rigid între preţul petrolului şi preţul armamentului, înseamnă că excedentul de petrol faţă de importul de armament, în valoare de 217 mil RM, a fost livrat la o diferenţă de preţ prin care economia românească n-a primit nici o contravaloare. Socotind diferenţa între preţul de bază şi preţul Monitorului Petrolului (adică al vânzărilor necondiţionate), pierderea aferentă a excedentului exportului de petrol este de: …. 200 mil RM”.

Pe acelaşi nivel al importanţei acordată de forurile de conducere din cele două ţări trebuie considerat aspectul politic al importului de armament. Semnatarii studiului mai sus menţionat sintetizează din nou: „În fine, aceeaşi chestiune a importului de armament mai poate fi privită şi sub alt aspect, poate cel mai de seamă. În momentul aranjamentului de preţuri petrol armament, România nu ducea un război alături de Germania, aşa cum îl duce azi, printr-o participare totală la luptă. Efortul pur economic al României a fost analizat mai sus sub toate aspectele. Acestui efort nu i se mai poate suprapune şi acela de a-şi finanţa singură războiul din Răsărit, mai ales că resursele României au fost amputate pe trei graniţe şi solicitate până la ultima limită de refacerea teritoriilor de la nord şi est, devastate de administraţia duşmană şi de luptele sub care au trecut. Soluţia prin care livrările de armament vor fi făcute numai pe bază de credit ce se va lichida după ziua victoriei, iar balanţa de plăţi echilibrată numai prin schimburi economice, apare în acelaşi timp şi justă şi necesară menţinerii acestui important izvor de resurse pe care economia românească îl constituie în cadrul noii Europe”.

La sfârşitul anului 1942 situaţia României ca partener economic şi militar al Germaniei se prezenta în felul următor:

– de la 1 mai până la 31 decembrie 1940 se exportase petrol  în valoare de 8.180.000.000 lei;

– se creditaseră taxe de 1.480.000.000 lei în favoarea Germaniei pierzând 610.000.000 lei faţă de preţul monitor (real) din acea perioadă;

– România nu primise, în schimb, armament şi materiale decât în valoare de 6.700.000.000 lei;

– fuseseră plătite suplimente de preţuri faţă de preţul antebelic prevăzut de Oel Pakt în valoare de 1.900.000.000;

– în intervalul 1 ianuarie până la 31 decembrie 1941 se exportase petrol în valoare de 13.400.000.000 lei;

– se încasaseră taxe în valoare de 9.560.000.000, rămânând o diferenţă de 4.180.000.000 lei, faţă de preţul monitor (real) al petrolului;

– în schimb, se primise primit armament în valoare de doar 7.180.000.000 lei, România fiind silită să plătească, în contra partidă cu preţurilor Oel Paktului, diferenţa în plus de 3.320.000.000 lei;

– de la 1 ianuarie până la 1 decembrie 1942, se exportase petrol în valoare de lei 12.950.000.000 pe preţul Oel Paktului;

– au fost pierduţi 18.920.000.000 lei faţă de preţurile monitor ale petrolului;

– în schimb, a fost primit armament în valoare de doar 9.530.000 lei, România fiind silită la plata diferenţei prin nerespectarea preţurilor Paktului în valoare de 4.170.000 lei. Valoarea totală a petrolului exportat la preţul monitor pentru Germania a fost, în acest interval de 69 miliarde lei.

Aşadar, totalul pierderilor suferite de România prin aplicarea preţului ante-belic faţă de preţul monitor (real) al petrolului, este de 34.760.000 lei. De asemenea, dacă, pe de altă parte, se calculează valoarea totală a materialelor şi armamentului improtat din Germania faţă de preţul plătit în plus, se constată o altă pierdere de 9.930.000 lei plătită în plus de România, pentru că în timp ce ea a respectat preţurile petrolului prevăzute de Oel Pakt (pierzând 34.760.000 lei faţă de preţurile europene reale) Germania nu a respectat preţurile, silindu-ne să plătim 9.930.000 lei mai mult.

Pe de altă parte, n-a fost respectat principiul Oel-Paktului, a legalităţii de prestaţie între volumul şi valoarea exportului de petrol de o parte, volumul şi valoarea armamentului şi materialelor importate de altă parte, din care rezultă a pierdere pentru noi de 35.500.000 lei. Totalul pierderilor directe este astfel pentru România de 44.150.000 lei.

Dacă la aceasta se adaugă faptul că Oel Paktul nu a fost respectat nici în privinţa materiilor prime exportate de Germania, care intrau în fabricaţia armamentului produs în România – fiindcă în timp ce România a menţinut preţurile petrolului mergând la diferenţe care n-au trecut niciodată de 20 la sută, germanii pentru materiile prime exportate în România şi intrând în producţia de armament a României, a ridicat preţurile pentru unele până la 275 la sută – înseamnă că valoarea pierdrilor României a fost sporită considerabil.

Dacă se ţine cont de faptul că Germania a ridicat preţurile până la 200 la sută la majoritatea materiilor prime şi semifabrictelor care intrau în producţia de armament – deşi acestea ajungeau să ocupe în exportul german pentru România un volum excepţional, în timp ce România a exportat pe preţuri reduse, ante-belice, petrolul său, care reprezintă 87 la sută din exportul pentru Germania – situaţia contra prestaţiilor Germaniei este cu atât mai redusă. România a continuat  totuşi, şi în aceste condiţii, să exporte cantităţi de petrol care trec de 7.000.000 tone pentru Germania şi aliaţii săi – peste 5.000.000 tone numai pentru Germania – a exportat mari cantităţi de cereale şi produse alimentare sau animale, continuând să finanţeze toate aceste exporturi. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că în 1940-1941 România a avut pe teritoriul său circa 500.000 de soldaţi germani, care, aprovizionându-se pe loc din România, au ridicat alături de societăţile germane, care făceau cumpărături neregulate, considerabil preţurile,  grevând puternic asupra echilibrului economic.

Nevoile de finanţare ale acestora au obligat Banca Naţională să-şi mărească emisiunea cu peste 34 miliarde, dintre care 21.600.000 lei numai în intervalul de la ianuarie până în noiembrie 1941, adică în timpul şi din cauza prezenţei acestor trupe.

Aşadar, pe lângă pierderile directe suferite de pe urma sistemului de executare a Oel Paktului şi a raporturilor de comerţ exterior dintre România şi Germania, România şi-a agravat criza sa economică datorită prezenţei trupelor germane, făcută cu emisiuni excepţionale având caracter inflamatoriu, ca şi datorită activităţii neregulate a societăţilor germane care au achiziţionat mărfuri şi alimente pe preţuri superioare celor fixate de autorităţile române, răsturnând stabilitatea preţurilor şi a monedei.

Prin urmare, echilibrul prestaţiunilor germane şi române era grav alterat, România exportând petrol şi alimente dar primind în schimb numai armament, deci în imposibilitatea de a absorbi de pe piaţă moneda, din lipsă de mărfuri de import, deşi se ajunsese la un adevărat monopol al comerţului exterior al României.

Dacă considerăm pe de altă parte că România – angajată în război alături de Germania şi dând la cererea Germaniei şi urmând legile de onoare ale războiului, o contribuţie atât de mare de efective dotate cu material, a trebuit şi trebuie să cheltuiască pentru echipare, pentru instrucţie, pentru întreţinerea în timpul instrucţiei şi pentru transporturile acestor trupe, sume excepţionale faţă de potenţialul economic al României, toate acestea au condus la un rezultat de altfel previzibil în aceste condiţii de desfăşurare a relaţiilor bilaterale: epuizarea tuturor mijloacelor economice, având în vedere faptul că nevoile războiului înghiţiseră toate rezervele economice şi financiare ale ţării.

Materiile prime importate din Germania intrând ele însele toate în producţia de armament şi de material de război, în loc să meargă pe piaţă, pentru ca să poată intra în circuitul economic al producţiei, al circulaţiei şi al absorbirii monetare, producţia economică internă fiind ea însăși destinată aceloraşi nevoi ale armatei (începând cu lâna necesară echipamentului şi continuând cu blocarea întregii producţiuni de textile, încălţăminte, mijloace de transport etc.), toate acestea conduc la concluzia că statul însuşi crea prin comerţul său exterior şi prin efortul de război excepţional, o suprimare a economiei private şi a producţiei, mergând până la epuizarea oricăror rezerve.

Ca exemplu, şeful diplomaţiei române, în Instrucţiunile pentru negocierile de la Berlin, se referea la „echipamentele produse pentru armată, care depăşeau un milion în momentul intrării în război (22 iunie 1942). Producţia internă pentru acestea şi rechiziţiile au continuat şi au alimentat unităţile româneşti aflate în răsărit de atunci şi până azi, totuşi azi armata română se găseşte sleită complet de orice fel de echipament, pentru condiţiunile grele în care au fost puse armatele noastre să lupte în răsărit au făcut ca acest echipament să fie distrus continuu”.

Eşecul de proporţii al forţelor Axei la Stalingrad şi în Caucaz din iarna 1942/1943, soldat cu catastrofa Armatelor 3 şi 4 Române, a provocat serioase tensiuni politico-diplomatice şi militare între Bucureşti şi Berlin. Mareşalul Antonescu s-a adresat personal lui Adolf Hitler, ca şi feldmareşalului Erich von Manstein, comandantul armatelor Axei de la Vest de Stalingrad (Grupul de Armate „B”).

O nouă rundă de negocieri Antonescu-Hitler s-a desfăşurat tot la „Wolfschanze”, la 10-12 ianuarie 1943 şi sub presiunea evenimentelor militare de pe frontul de Est, ca şi după evadarea temporară a lui Horia Sima din lagărul de concentrare de la Berkenbrück. Cu toate acestea, aspectele cu caracter economic şi financiar nu au fost ignorate. Mareşalul a fost însoţit de Mihai Antonescu şi generalii Gh. Dobre şi Ilie Şteflea, ministrul Economiei Naţionale şi, respectiv, şeful Marelui Stat Major român.

Mihai Antonescu, titularul Externelor şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, şi-a informat colegii de cabinet asupra vizitei la Cartierul General german din 10-12 ianuarie 1943. În temeiul convenţiilor de credit româno-germane din 17 ianuarie şi 17 august 1942, Mihai Antonescu, după negocieri cu Carl Clodius şi Joachim von Ribbentrop, a obţinut semnarea unui nou protocol de plăţi.

Avantajele obţinute de partea română erau explicabile în baza furnizărilor anterioare de produse petroliere, pe care Germania nu reuşise să le „acopere” cu livrări de armament în cantităţi şi la o valoare egale. Dezechilibrul survenit, a specificat Mihai Antonescu în şedinţa Guvernului, ameninţa cu o inflaţie gravă, ce putea determina prăbuşirea sistemului economic al României, ceea ce nu era nici în intenţia şi nici în interesul celui de-al III-lea Reich.

Trebuie să reţinem că tratativele economice şi financiare germano-române s-au purtat în baza unui memorandum, datat 9 ianuarie 1943, adresat de Ion Antonescu lui Adolf Hitler, dar elaborat de Mihai Antonescu şi prezentat, tot de el, lui Joachim von Ribbentrop şi Carl Clodius. Documentul, se reţine din preambul, îşi propunea să trateze toate problemele, prezente şi viitoare, referitoare la războiul comun împotriva bolşevismului. Se consemna că, în urma războiului alături de Germania, România a dezrobit „pământurile nedrept ocupate prin agresiunea sovietică”, fapt remarcabil, dar obţinut prin „sleirea” capacităţii sale militare.

În perspectivă, sprijinul Germaniei pentru România devenea foarte important şi Bucureştii se străduiau să evite situaţia de „umilire la pace şi în reorganizarea de mâine a continentului”. Mareşalul însă avea deplină încredere în „cuvântul leal” al Führerului şi, în acest spirit, compartimentul secund al memorandumului insista asupra jertfelor româneşti în conflictul mondial: pierderi în oameni, armament, respectarea angajamentelor economice cu Germania, în acest ultim sens expunându-se detaliat şi alarmant rolul şi condiţiile industriei române de petrol.

Hitler, după ce studiase memorandumul primit, a elogiat colaborarea germano-română, inclusiv în domeniul economic; era – a pretins Mihai Antonescu, în şedinţa de cabinet – prima oară când despre efortul economic al României se vorbea la un asemenea nivel şi „întovărăşind recunoaşterea de recunoştinţă”.

Desfăşurarea în continuare a ostilităţilor generale şi dificultăţile tot mai mari ale Axei au determinat ca Berlinul să intervină frecvent la Bucureşti, cu insistenţe ca România să-şi intensifice eforturile pe toate planurile, inclusiv cel economic.

Astfel, la 30 martie 1943, Mihai Antonescu l-a primit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pe faimosul „ambasador al petrolului” Hermann Neubacher, însoţit de mai mulţi consilieri germani. Aceştia veniseră, va relata Antonescu în nota asupra convorbirii, să ceară din nou bani pentru misiunile terestră şi aeriană din România, dar îndeosebi „au formulat noi cereri de petrol, solicitând ca să dăm din rezervele de petrol ale aviaţiei şi armatei”. Reproducem răspunsul demnitarului român: „I-am spus d-lui ministru Neubacher că acest lucru devine imposibil, mai ales sub ameninţarea bombardamentului rafinăriilor, care ar ajunge să paralizeze complet producţia noastră de petrol şi, odată cu ea, nu numai activitatea întreprinderilor legate de combustibilul lichid, dar şi apărarea naţională”.

În perioada care a urmat, problema petrolului avea să revină adesea la ordinea zilei în evoluţia raporturilor dintre Berlin şi Bucureşti. În acest sens, Mareşalul Antonescu însuşi s-a adresat în repetate rânduri lui Hitler.

În 1943-1944, aspectele economice (şi, în principal, problema petrolului) au persistat pe agenda fiecăreia dintre ultimele întrevederi Hitler-Antonescu. Până în ultimul moment al funcţionării relaţiilor din cadrul Axei, acordurile economice ale României cu Germania şi aplicarea lor s-au aflat în atenţia guvernanţilor de la Bucureşti.

Analiza raporturilor româno-germane din perioada 1940-1944 duce cu uşurinţă la întărirea unui adevăr rezultat din aserţiuni de natură politico-diplomatică: România nu a fost o ţară ocupată, ci a avut statutul de ţară aliată. Cele 91 de documente oficiale semnate între guvernul român şi guvernul german între 23 martie 1939 şi 9 februarie 1944, demonstrează o dată în plus faptul că tratativele economice s-au derulat între state aliate, în care fiecare parte şi-a promovat şi apărat interesele, acceptând doar acele concesii dictate de logica ducerii în comun a războiului.

Aflată în sfera de influenţă germană şi adaptându-se noilor realităţi politico-militare, România a acţionat în aşa fel încât să nu piardă contactul cu vechii parteneri de afaceri, aşa încât s-a reuşit păstrarea legăturilor comerciale cu peste 35 de ţări din Europa, Africa şi Asia. Dar valoarea acestora nu atingea procentul de unu la sută. Practic, comerţul exterior al României, dincolo de simpatiile nevăzute ale conducătorilor sau oamenilor de afaceri, se desfăşura aproape în totalitate cu ţările Axei, atât în ceea ce priveşte importul cât şi exportul.

Pe toată perioada războiului, România a întreţinut raporturi economice cu statele din sfera Axei sau cu state neutre, cazul cel mai bine documentat fiind cel al Elveţiei. Cu statele integrate în  noul sistem economic România a încheiat acorduri comerciale pe bază de egalitate (acord comercial şi de plăţi cu Cehoslovacia – 14 aprilie 1942; acord de clearing cu Danemarca, 1942 (în 1942 a fost încheiat un acord de clearing şi un contract cu “Ford-Motor” pentru achiziţionarea de automobile, a fost încheiat, de asemenea, un contract între Serviciul Maritim Român şi Manesman Export G.M.B.H. din Danemarca, “pentru importul de maşini rutiere din România”),  convenţie comercială – august 1942 şi acord de credit – august 1943 cu Finlanda. Din Portugalia, se  intenţiona cumpărarea, pe cale neoficială, a unor produse rare; mercur, cauciuc, alamă, zinc, cositor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*