Ştim de mult că o virgulă care lipseşte sau care este pusă greşit într-o frază poate aduce moartea, însă ne aducem aminte de acest fapt de fiecare dată după ce victima a murit. Şi în cazul tragediei din Munţii Apuseni, în care au murit doi oameni, moartea a fost adusă de o frază, de un ordin, care nu permite punerea în funcţiune a sistemelor performante de localizare ale poliţiei, decât în cazul unor infractori.
Este adevărat că moartea pilotului şi a medicului rezident, prăbuşiţi cu avionul în munţi, este consecinţa unui cumul de factori, avionul era vechi, era ceaţă, era frig, zăpada a îngreunat accesul la locul accidentului, însă, cu toţii, specialişti sau simpli cetăţeni au ajuns la concluzia că principala cauză a întârzierii salvării victimelor a fost nelocalizarea acestora. Căutătorii au cercetat muntele orbeşte, din cauză că s-au orientat după indicaţii nesigure, date la telefon de către una din victime, căreia, prin ceaţă, apoi, prin întuneric, i se părea că vede ceva, care era altceva.
Deci, până la urmă, avem sisteme performante de localizare, dar nu le folosim atunci când avem mai mare nevoie. Este adevărat că un stat trebuie să funcţioneze după legi şi după norme, altfel s-ar produce haos. Dar, constatăm că interpretarea strictă a legilor şi ordinelor poate conduce la situaţii absurde sau chiar la tragedii. Mai ales că ordinele, regulamentele, legile sunt rigide, iar realitatea este fluidă.
Sătenii din Munţii Apuseni ştiu acest lucru din instinct, aşa că au acţionat fără niciun ordin, pur şi simplu din impulsul natural de a sări în ajutorul unor oameni aflaţi în primejdie. Ceea ce a şi salvat vieţile a cinci dintre oamenii aflaţi în echipajul avionului. Altfel şi aceştia ar fi murit îngheţaţi în timpul nopţii.
Revin la fraza care a omorât cele două victime ale accidentului de avion din Munţii Apuseni, la ordinul prin care se permite folosirea sistemelor de localizare aflate în posesia poliţiei doar în situaţiile în care trebuie găsiţi nişte infractori şi numai cu acordul unui judecător. Şi ne speriem la gândul câţi oameni ar putea muri din cauza acestui ordin în cazul unui accident de proporţii sau al unui cataclism. Aceasta din cauză că „Fratele cel Mare”, statul, ne priveşte cu atenţie cu deosebire atunci când suntem infractori sau potenţiali infractori. În rest, dacă este în pericol, fiecare să se descurce cum poate. Singur sau cu ajutorul colegilor, al vecinilor, al oamenilor din munţi. Important este să ne plătim impozitele. Abia dacă nu ne îndeplinim această datorie patriotică, „Fratele cel Mare”, pune ochii pe noi şi ne localizează.
Sunt de acord că ordinul de care vorbim a fost dat, probabil, în ideea de a nu se crea posibilitatea încălcării dreptului la viaţă privată, dar, realitatea dovedeşte că undeva trebuie adăugată o virgulă şi o prevedere pentru situaţii situaţii speciale. Iar prevederea să fie interpretată omeneşte, întru apărarea vieţii, pentru că avem nevoie de „Fratele cel Mare”, dar, se pare că e cam prost şi ne trebuie mai mult de 20 de ani să-l educăm şi să-l punem la treabă în folosul nostru, al „fraţilor mai mici”.
