Veşnicie în doi – grupaj liric de Mihaela Oancea

Călător prin condeie

 

Nepieritor, Cuvântul

Nu poate fi nicicând uitat

Sub chepeng zăvorât.

E mugur de lumină,

Minune cioplită

În inima poetului.

Pe cer se preumblă

Herghelii de cuvinte

Neînşeuate încă.

Tropotesc zglobii

Şi-alunecă pe raze

Spre boabe roşii de măcriş,

Pe plăpumi de pâraie

Ce şerpuiesc spre stâne,

Prin văi cu stânci abrupte

Ori şisturi calcaroase.

Pe drum, salută marmotele

Prin vizuinele lor subterane,

Cutreieră sălbăticia

Pe coamele zimbrilor,

Vâslesc cu ferăstraşii mari,

Gângurind sub pene…

Şi-apoi, cu suflu nou,

Poposesc ascultătoare,

Strunite de-un iscusit condei.

 

Ritmuri nocturne

 

Pe maidane, viforul îşi strânge nojiţele,

Într-o mişcare mecanică, sterilă,

Apoi aleargă săltând

Până la ale cerului vâsle,

Răsucind mănunchiuri de vise..

Noaptea cotrobăie şi ea, neliniştită,

Prin şuri ori prin şoproane…

Ostenită, într-un târziu,

Se tolăneşte în pod

Pe baloţi de lucernă

Şi-adoarme cu mâna căpătâi

Visând îngeri cu aripi sidefii.

În casă, pe poliţa pictată pastelat

Se odihnesc de cu seară

Galbene gutui şi mere ionatane.

Palpită-n vatră muguri de lumină

Ce desenează jocuri de umbre

Pe tăcuţii pereţi ai odăii

Cufundate-ntr-o dulce piroteală.

Tic-tac-ul orologiului,

Doar el mai aminteşte

De clipă…de risipă…

 

Povestea scaunelor

 

În fiecare seară ne-adunăm

Noi, scaunele goale,

Şi povestim

Ce-a mai făcut fiecare

După spargerea clepsidrei.

Credinţa multora dintre noi

S-a şubrezit de-atunci.

Ştim că timpul ni se deşiră;

Nu ne place, dar aşa-i rostuit.

Ne jucăm rolul de clovni

În anticamera morţii,

Neştiind, de fapt, ce e

Dincolo de carnavalul de aici.

Suportăm din când în când

Greutăţi ce ne uzează;

Unii se pierd cu firea,

Alţii ştiu că aceasta e calea.

În existenţa sa

Din azilul de bătrâni,

Unul reclamă angoase.

Altul, plasat într-un parc,

E încântat de privelişte

Şi de libertatea păsărilor;

Rezistă şi-şi poartă credinţa

Sădind-o în inimă

Ca pe o rara avis.

Unele scaune sunt flecare,

Altele taciturne.

Ne simţim singure

Într-o mare de scaune,

Iar asta pentru că nimănui

Nu pare să-i pese

De simtirea

Ce curge prin venele

Din care suntem plăsmuite.

Probabil şi noi, scaunele,

Îl aşteptăm pe Godot.

 

Îngenuncheaţi de nonsens

 

Nu te am decât pe tine!

Priveşte-mă!

Nu ştiu de unde provin

florile răului;

nici n-aş vrea

să cunosc teritoriile

secerate de molimă..

catafalcurile anchilozate

mă-nfioară!

Privesc, în genunchi,

cum se naşte, hidos,

din seminţele ieri sădite,

copilul nopţii

cu trup străveziu

şi colţi de absint.

Îi împlântă sec

în bucata noastră

de câmpie.

De ce taci?

Ninge, să ştii!

Nu, nu cu dalbi fulgi,

Nu…Fulgii de-acum

au ruginit

şi scârţâie infernal

când se revarsă.

Nu-mi adormi!

N-auzi?

Înţeleg…

Mă voi aşeza cuminte

la marginea timpului,

în pădurea de scrum

şi-am să-mi spun

rugăciunea;

apoi, voi stinge

pentru ultima oară

lumina.

 

Fereastră către tine

 

Fereastra mea împinge cu umărul

Întunericul aşternut între pereţii tăi;

Dar bezna fermentează-alchimic

Pe parbrizul sorţii ce refuză

A porni ştergătoarele.

Te consumă!

Acolo, timpul şi-ascute coasa

Secerând şoapte nenăscute

Ori priviri risipite pe podea…

N-ajung la tine!

Iei pipa şi inspiri adânc,

Pereţii se-ngustează, hibernează

Atrofiaţi, închistaţi….

Fereastra mea-ţi întinde mâini

Ce se preschimbă-n păsări negrăite –

Făpturi ale Raiului, pline de Duh Sfânt,

Care coboară spre tine, în vrie.

Între pereţii conştiinţei tale

Sunt dezlănţuite particule

De aur monoatomic, irizat.

Te luminezi!

 

Alegeri pe arcuşul înserării

 

Îţi aminteşti cum priveai placid

Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre

Numărând coastele neîncrederii?

Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit…

Era primăvară cu arome dulci de salcâmi,

Dar toamnă veştedă în noi,

Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii –

Vornicul înserării se cuibărise

De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă,

Din sufletele noastre-amare,

Într-o ceaţă gri-alburie,

cu marama tivită de indecizii.

Momentul acela a fost grăitor

Pentru ce urma să devenim

Odată cu înstrăinarea tacită:

Tu…pribeagul din crisalida şovăielilor mele

Eu…nehotărârea dorinţelor tale

 

Veşnicie în doi

 

Norii se plimbau în cămăşi cu mânecă scurtă,

Savurând îngheţată în scurte popasuri

Prin poienele de fâneţe de lângă Certeze.

Cutreieram îndrăgostiţi pe sub cerul

Cu priviri agere de tarsier

Ce despletea necontenit cai azurii

Din pletele noastre băalaie

Şi picura clipele în lanuri cu maci de rubin.

Desenam cu creioane colorate lumea

Pe care o năşteam împreună;

Îi modelam aripile din plastilină

Ori decupam cu foarfeci de cleştar

Hârtia creponată şi-o preschimbam în stele…

Pânzele albe ale yolelor noastre

Deveniseră păsări,

Fiecare – reflexia celeilalte,

În jocul veşniciei,

Pe care-l construiam în doi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*