Călător prin condeie
Nepieritor, Cuvântul
Nu poate fi nicicând uitat
Sub chepeng zăvorât.
E mugur de lumină,
Minune cioplită
În inima poetului.
Pe cer se preumblă
Herghelii de cuvinte
Neînşeuate încă.
Tropotesc zglobii
Şi-alunecă pe raze
Spre boabe roşii de măcriş,
Pe plăpumi de pâraie
Ce şerpuiesc spre stâne,
Prin văi cu stânci abrupte
Ori şisturi calcaroase.
Pe drum, salută marmotele
Prin vizuinele lor subterane,
Cutreieră sălbăticia
Pe coamele zimbrilor,
Vâslesc cu ferăstraşii mari,
Gângurind sub pene…
Şi-apoi, cu suflu nou,
Poposesc ascultătoare,
Strunite de-un iscusit condei.
Ritmuri nocturne
Pe maidane, viforul îşi strânge nojiţele,
Într-o mişcare mecanică, sterilă,
Apoi aleargă săltând
Până la ale cerului vâsle,
Răsucind mănunchiuri de vise..
Noaptea cotrobăie şi ea, neliniştită,
Prin şuri ori prin şoproane…
Ostenită, într-un târziu,
Se tolăneşte în pod
Pe baloţi de lucernă
Şi-adoarme cu mâna căpătâi
Visând îngeri cu aripi sidefii.
În casă, pe poliţa pictată pastelat
Se odihnesc de cu seară
Galbene gutui şi mere ionatane.
Palpită-n vatră muguri de lumină
Ce desenează jocuri de umbre
Pe tăcuţii pereţi ai odăii
Cufundate-ntr-o dulce piroteală.
Tic-tac-ul orologiului,
Doar el mai aminteşte
De clipă…de risipă…
Povestea scaunelor
În fiecare seară ne-adunăm
Noi, scaunele goale,
Şi povestim
Ce-a mai făcut fiecare
După spargerea clepsidrei.
Credinţa multora dintre noi
S-a şubrezit de-atunci.
Ştim că timpul ni se deşiră;
Nu ne place, dar aşa-i rostuit.
Ne jucăm rolul de clovni
În anticamera morţii,
Neştiind, de fapt, ce e
Dincolo de carnavalul de aici.
Suportăm din când în când
Greutăţi ce ne uzează;
Unii se pierd cu firea,
Alţii ştiu că aceasta e calea.
În existenţa sa
Din azilul de bătrâni,
Unul reclamă angoase.
Altul, plasat într-un parc,
E încântat de privelişte
Şi de libertatea păsărilor;
Rezistă şi-şi poartă credinţa
Sădind-o în inimă
Ca pe o rara avis.
Unele scaune sunt flecare,
Altele taciturne.
Ne simţim singure
Într-o mare de scaune,
Iar asta pentru că nimănui
Nu pare să-i pese
De simtirea
Ce curge prin venele
Din care suntem plăsmuite.
Probabil şi noi, scaunele,
Îl aşteptăm pe Godot.
Îngenuncheaţi de nonsens
Nu te am decât pe tine!
Priveşte-mă!
Nu ştiu de unde provin
florile răului;
nici n-aş vrea
să cunosc teritoriile
secerate de molimă..
catafalcurile anchilozate
mă-nfioară!
Privesc, în genunchi,
cum se naşte, hidos,
din seminţele ieri sădite,
copilul nopţii
cu trup străveziu
şi colţi de absint.
Îi împlântă sec
în bucata noastră
de câmpie.
De ce taci?
Ninge, să ştii!
Nu, nu cu dalbi fulgi,
Nu…Fulgii de-acum
au ruginit
şi scârţâie infernal
când se revarsă.
Nu-mi adormi!
N-auzi?
Înţeleg…
Mă voi aşeza cuminte
la marginea timpului,
în pădurea de scrum
şi-am să-mi spun
rugăciunea;
apoi, voi stinge
pentru ultima oară
lumina.
Fereastră către tine
Fereastra mea împinge cu umărul
Întunericul aşternut între pereţii tăi;
Dar bezna fermentează-alchimic
Pe parbrizul sorţii ce refuză
A porni ştergătoarele.
Te consumă!
Acolo, timpul şi-ascute coasa
Secerând şoapte nenăscute
Ori priviri risipite pe podea…
N-ajung la tine!
Iei pipa şi inspiri adânc,
Pereţii se-ngustează, hibernează
Atrofiaţi, închistaţi….
Fereastra mea-ţi întinde mâini
Ce se preschimbă-n păsări negrăite –
Făpturi ale Raiului, pline de Duh Sfânt,
Care coboară spre tine, în vrie.
Între pereţii conştiinţei tale
Sunt dezlănţuite particule
De aur monoatomic, irizat.
Te luminezi!
Alegeri pe arcuşul înserării
Îţi aminteşti cum priveai placid
Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre
Numărând coastele neîncrederii?
Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit…
Era primăvară cu arome dulci de salcâmi,
Dar toamnă veştedă în noi,
Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii –
Vornicul înserării se cuibărise
De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă,
Din sufletele noastre-amare,
Într-o ceaţă gri-alburie,
cu marama tivită de indecizii.
Momentul acela a fost grăitor
Pentru ce urma să devenim
Odată cu înstrăinarea tacită:
Tu…pribeagul din crisalida şovăielilor mele
Eu…nehotărârea dorinţelor tale
Veşnicie în doi
Norii se plimbau în cămăşi cu mânecă scurtă,
Savurând îngheţată în scurte popasuri
Prin poienele de fâneţe de lângă Certeze.
Cutreieram îndrăgostiţi pe sub cerul
Cu priviri agere de tarsier
Ce despletea necontenit cai azurii
Din pletele noastre băalaie
Şi picura clipele în lanuri cu maci de rubin.
Desenam cu creioane colorate lumea
Pe care o năşteam împreună;
Îi modelam aripile din plastilină
Ori decupam cu foarfeci de cleştar
Hârtia creponată şi-o preschimbam în stele…
Pânzele albe ale yolelor noastre
Deveniseră păsări,
Fiecare – reflexia celeilalte,
În jocul veşniciei,
Pe care-l construiam în doi.
Lasă un răspuns