Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de cartea lui Aurel Brumă –Doctor Manolo, Mirele luminii (Editura Performantica, Iaşi, 2011) – o carte ieşită, oarecum, din tipicul obişnuit. Cine speră să găsească în acest roman o acţiune cu cap, trunchi şi coadă şi cu respectarea treptelor narative bătătorite – de la introducere şi intrigă până la punct culminant şi deznodământ – va fi încercat de un simţământ de dezamăgire. Atipic din toate punctele de vedere romanul este o suită de secvenţe, de tablouri, de scene mustoase, în care personajele intră şi ies după bunul lor plac, fără să asculte de indicaţiile unui regizor scrupulos. Este un roman caleidoscopic în care scenele au atâta independenţă că aparent refuză articularea în ansamblu, refuză coagularea, structurarea într-o viziune, într-o partitură, într-un ansamblu narativ închegat. Spre sfârşitul lucrării autorul însuşi recunoaşte că fiecare din noi are rolul lui de nuia aparent nelegată de alte nuiele, aparent fragilă, sigur puternică prin ceilalţi (p.183).
Bine spus aparent, pentru că tot acest puzzle de situaţii recompune până la urmă, nu doar destinul unui personaj, ci o lume, lumea lui de-construită de autor în componente secvenţiale, aparent indecompozabile. Dacă-i adevărat, cum spunea Eminescu, şi n-avem nici un motiv de îndoială, că în orice om, o lume îşi face încercarea, atunci nu trebuie să ne surprindă că autorul reconstituie destinul unui personaj cu drum cu tot, cu toată suita de momente şi situaţii care i-au marcat trecerea prin timp, prin viaţă şi prin lume.
Uneori, în timpul lecturii, am avut impresia că autorul vrea să mă facă părtaş la re-scrierea romanului – cam în sensul în care Andre Gide îşi antrenează cititorii în aventura scrierii sale, Paludes. Alteori, lasă de înţeles că nimic în romanul său nu este ordonat definitiv şi că cititorii au libertatea de a schimba ordinea secvenţelor după cum cred de cuviinţă, că autorul şi-a de-construit aşa de desfăşurat materialul epic că-i revine cititorului sarcina de a aduna risipirile şi de a reconstrui singur şi cum crede mai bine destinul doctorului Manolo.
Repet, sunt simple impresii, pentru că, dincolo de toate aceste senzaţii cartea este, se vede de departe, opera unui unui scriitor matur şi bine situat în cadrul literaturii noastre mai noi. Mulţi îl ştiu ca poet, şi chiar este un poet important care-a marcat imaginarul liric contemporan cu imagini şi simboluri surprinzătoare, de mare prospeţime şi relevanţă. De altfel, nici în proză poetul nu-şi trădează prima iubire. Există în romanul Manolo, dincolo de mirajul caleidoscopic al acţiunii, pagini calde, savuroase, pline de substanţă poetică, de lirism şi de candoare – toate la un loc confirmând maniera postmodernă de dispunere a pretextului literar şi de aşezarea lui într-o procesare mai puţin bătătorită în literatura noastră actuală.
Insist asupra ideii. Cartea este scrisă într-o altă cheie decât cea obişnuită, clasică, şi se revendică dintr-o altă manieră de a face literatură. Nu-i de mirare că a surprins multă lume nepregătită pentru o receptare optimă. La noi, mai mult s-a vorbit despre postmodernism decât s-a adoptat ca manieră literară. Aurel Brumă a înţeles că după ce ştiinţele şi-au revendicat partea lor de ontologie, pe care-au asumat-o cu legităţile aferente, la dispoziţia literaturii n-a mai rămas decât restul ontologic, existarea fractală, cea care nu poate fi adusă sub autoritatea unei legi, a unui postulat şi se refuză unui tratament epistemic articulat, şi predictibil. Am spus restul, dar de fapt prin rest se desemnează însăşi infinitatea existării.
Revin la carte. Manolo, eroul cărţii, este un personaj atipic, ieşit din determinaţii şi din canoane cronotopice (cronos-timp, topos-loc). Existenţa lui transcende oricărei cauzalităţi exacte, se proiectează în infinit, şi dă seama de maladiile veacului – pe care-l străbate în felul său, încercându-i metehnele printr-o serie de metamorfozări succesive. Iraclie, cu rasa lui călugărească, Meşterul de lut, de fapt olarul, Pastorul de muşte, Primarul bolnav de cancer sunt întruchipări ale unor însuşiri, caracteristici şi trăsături obişnuite pentru realitatea noastră postdecembristă. Revoluţia? A dat roade şi profitori peste tot pe unde-a existat un balcon şi o portavoce, amplificatoare de zgomote. Şi ele chiar au existat peste tot, în toate zdruncinările provocate de câţiva baraoacheşi.
Este o carte nebună, cum numai Aurel Brumă, cel trecut prin atâtea experienţe de viaţă şi de creaţie putea s-o semneze. O carte-bazar scrisă într-o manieră sprinţară şi ademenitoare, în care se găseşte de toate, mai precis, fiecare cititor găseşte ceea ce caută sau îl interesează. De asta zic: ea trebuie citită cu luare-aminte şi cu folos de toţi cei interesaţi de literatură bună. Cum să nu mă bucur şi cum să nu-l felicit pe autor, pe care-l citesc cu aceeaşi plăcere ne-erodată de mulţi ani şi care-mi produce, prin fiecare apariţie vitrinieră, aceeaşi emoţie calofilă şi catalitică.
Lasă un răspuns