Păcate politice

Ciudată, terifiantă în amănuntele de esență, mascate sub discursuri populiste, perioada pe care o traversăm reiterează desenul realității de după al doilea război, ani de martiraj profund pentru cea mai mare parte a populației, inconvenabilă ca dimensiune pentru a putea fi complet desnaționalizată, depersonalizată, mancurtizată conform dogmaticii bolșevice impuse de Kremlin prin forța armată de ocupație și „spărgătorii de duh național”. Alăturarea celor două perioade aparent rupte prin cei aproape 60 de ani despărțitori confirmă, prin datele de structură, existența unui plagiat istoric, a unei pastișe comportamentale la nivelul noii caste politice, cauza care va conduce, în cel mai fericit caz,  la accentuarea pauperizării populației pentru următoarele generații sau, pe final tragic, la asimilarea României într-un conglomerat european de regiuni, gubernii.

Pe acest subiect sunt convins că Academia României sau Curtea Supremă de Justiție, dacă s-ar auto-sesiza, ar putea întocmi o enciclopedie a noilor rapturi de destin românesc sau cel puțin un document de alertă maximă pentru starea națiunii. Riscând sumaritatea, precaritatea argumentării, convins că pe acest subiect vor fi făcute completările de necesară rigoare analitică (date, situații, personaje, dogme și acțiuni) mă opresc la vinovăția de plagiat istoric apartenent castei politice actuale (nicicum pastișă) prin folosirea argumentării ”în oglindă”, prin alăturare.

În 23 august 1944, așa numită insurecție armată înscrie debutul primului act al ocupării teritoriului țării de către trupele sovietice (Stalin și poporul rus/Libertate ne-au adus!).  Minusculul corp politic autohton este completat în exces de komisari alogeni, în marea lor majoritate cu școlarizare leninistă, arendași politici asiguratori așezării averii naționale pe roți de tren cu o unică destinație: U.R.S.S.  Pentru comentatorii tăcerilor din Occident și de dincolo de Ocean, România reprezenta în fapt cel mai hilar produs al convenției de la Ialta dintre marile puteri victorioase: cu circa 100.000 de ostași în prizonieratul dispus de o regalitate neputincioasă, cu o importantă și recunoscută contribuție la reducerea puterii mașinii de război hitleriste, țara românilor era îndoit martirizată atât prin cuantumul ”datoriei de război” (care avea să fie dublu plătită pe baza unităților de măsură, ”stass”-ul ocupantului) cât, mai ales, prin acceptarea transformării acesteia într-un lagăr de exterminare a demonului apartenenței europene prin exorcizarea până la expiere a duhului național (martirajul elitei intelectuale), execuțiile la vedere ori doar bănuite asigurând teama, frica, supoșenia supraviețuitorilor.

”Consilierii” sovietici, omniprezenți în varii ipostaze, alfabetizau din mers ”voluntarii” bolșevismului asupra încărcăturii dușmănoase a noțiunii de ”patrie”, ”iubire de țară”, Dumnezeu și credință, ateizarea condiționând, credeau ei, șansa globalizării sovietice a ținuturilor sub ocupație. Așa cum altăoară călăii erau selectați din zona de maximă criminalitate a pușcăriilor, organigrama torționarilor de stat avea să-și dezvăluie ceva mai târziu și nu în totalitate primitivismul fundamental. O categorie ceva mai specială, configurând în parte și temerile fostului conducător de guvern, mareșalul Ion Antonescu, că ar constitui ”vârful de lance” al comunismului, activiștii evrei, aveau să constituie o prezență specială, ”datoriile” pentru lealitatea politică a unora dintre ei, fiind plătite prin situarea în prima linie de putere centrală și teritorială a multora dintre aceștia, sintagma ”genocidului” nefiind aplicabilă în contextul criminalității excesive a statului sovietic de atunci. Sigur că regula excepției ar putea fi motivată de faptul că, dintr-o etnie de circe 400.000 de persoane, politrucii evrei reprezentau un infim procent dar, în variabila proporționării acestora cu ceilalți komisari la vârf, cei de obârșie românească,  lucrurile capătă dimensiuni greu absolvabile. Pe alt aliniament al discursului simplul fapt că redactarea unei imense părți din lucrările consacrate (laudativ) comunismului, istoriei acestuia în România sunt evrei, nu poate decât să alimenteze în continuare aderența voluntară la bolșevism a acestora și, desigur, nu fără interese evolutive.   Autohtoni sau alogeni, torționarii de toate categoriile din casta politică a acelui timp oferă și acum variate teme de cercetare în strategiile de mancurtizare a națiunii, cu precădere autodaffé-urile conștiinței naționale prin reprezentanți și prin operă. Proletcultismul, ca măsură de resurecție a primitivismului prin bolșevizare avea să includă în zona interzicerilor marile valori ale culturii și civilizației naționale, duhul acesteia.

România trebuia să fie simțită, înțeleasă ca un teritoriu de viețuire în mirificul teritoriu al fiilor soarelui-răsare (lumina care venea neapărat de la răsăritul moskovit). Manualul de Istorie a URSS, obligatoriu, anunța finalitatea proiectului de asimilare sau, altfel spus, inducea obișnuința servituții.  Pericolul globalizării într-un compost tragic existenței naționale avea de altfel să modifice, pe un scurt parcurs, atitudinile și amănuntele alianței politice București-Moskova. Dar abia în anii 1964-1965. Și iarăși deloc lipsit de importanță este faptul demonstrabil că între principalii autori mistificatori ai istoriei reale românești, a valorilor creative importante, regăsim iarăși un raport în care greutatea este deținută tot de alogeni, o categorie sensibil atașată globalismului de oricare tip, inclusiv celui internaționalist-proletar. Cultura reală (Eminescu, Blaga, Voiculescu, Arghezi chiar) avea să fie damnată, arhivată, trecută la fondul secret al  dușmanilor poporului.

În ′89, după evitarea unei intervenții armate străine (programată în rețeta loviturii de stat dar eșuată în contextul mediatizării excesive a revoluției, după unii autori), fie din nepricepere, teamă conjuncturală ori conform unei strategii asumate, sub artificiile populiste ale unor decizii discutabile (dizolvarea C.A.P.-urilor, privatizarea locuințelor din fondul de stat, emiterea de acțiuni – cotă parte a dreptului de co-proprietate comună, etc), pe fondul ieșirii din piața internațională, preocuparea persoanelor decidente în stat se pare că a fost externalizarea instrumentelor de decizie, fapt clar dovedit de lipsa oricărei strategii de redresare economică prin activarea industriilor, forței de muncă și resurselor materiale existente în acea perioadă.

Guvernul, parlamentul, președenția și-au armonizat disonanțele, educația, formarea lor pe o economie socialistă a muncii prost retribuite dar cu  foloase imediate pentru nomenclatură, excedând însă în propria distribuire la foloasele primite („cote părți”) din  vinderea/ desființarea unor importante unități de producție, asiguratorii menținerii unui echilibru social fragil dar necesar. Clamata clasă de mijloc având un travaliu necontrolabil și oarecum neinteresant, politicienii s-au definit ca apartenenți unei reale ”caste politice” (exogene interesului electoratului, deci interesului național). Exact ca în situația ”datoriei de război”, misiunea asumată în principal de noua administrație a fost gestionarea plății datoriei externe concomitent cu asigurarea creșterii acesteia ca o garanție a permanentizării propriilor servicii. Împrumuturile au fost disipate într-o rețea de proiecte nedeclarate public și, mai exact, absorbite de structurile de  tip mafiot de acțiune. Visteria națională a fost, iarăși, larg deschisă recuperatorilor de destine proprii, unii fiind plătiți pentru a doua oară dar de o generație de altă etapă, siluită guvernamental în îndatorări necuvenite. Culmea culmilor este că despăgubirile au fost, în parte, destinate și unora dintre foștii torționari bolșevici, emigrarea din anii 70 devenind un sistem de declorofizare a vinovățiilor. Proporțional cu reducerea dramatică a locurilor de muncă din economie s-a realizat, în contra-partidă, întărirea sistemului de apărare/coerciție prin jandarmerie (în principal) și, iarăși, acceptând o creștere artificială a datoriilor s-a obținut, în contra-partidă, libertatea de mișcare a forței de muncă (cei de acum aproape 4 milioane de români din afara granițelor).

Globalizarea, o alta decât cea sovietică, a fost indusă ca o soluție posibilă pentru o populație tot mai pauperă, aparent ușor manevrabilă prin situarea ei în zona sărăciei cronicizate. Komisarii au fost restaurați în formula experților și înalților funcționari de U.E., F.M.I., etc, cedarea de suveranitate de acum fiind la fel de ticăloasă în consecințe cu perioada de după 44. Încă odată duhul național este supus crucificării, una din preocupările de căpătâi ale propagandei subliminale ale noii nomenclaturi fiind scoaterea patriei din om, a omului din patrie. Aparent invizibilă cohorta denigratorilor este în creștere, oferta parșivă a acestor actanți fiind o istorie a românilor fără români,  o cultură submediocră, deriva morală, o geologie deranjată de existența celor cărora puțin câte puțin li se fură bucățile de suveranitate. Precaritatea învățământului, apariția unui manual al holocaustului, un fel de ghid al vinovățiilor prelungite, acestea și multe altele repoziționează persoane și personaje într-un scenariu de disoluție românească. Și ar fi simplu dacă am vorbi doar de un plagiat istoric și nu de plaga politică care infestează trupul existenței românești. Considerându-se îndrituiți prin vot în calitate de proprietari de țară, mai nou, asistăm la vinderea ”moștenirii” după bunul plac al politicienilor, ilegalitatea fiind ornată cu aiureli de genul independenței energetice (care?) pe fondul cedării suveranității țării. Or reacția tot mai viguroasă a tineretului este prima etapă a procesului de recuperare a țării, a valorilor, a duhului național într-o Europă care are nevoie de națiuni puternice, clarificate, de o democație reală, la umăr, fără damfuri imperiale, pentru a se menține în armonicile anunțate inițial de Victor Hugo.

Maneaua gazelor de șist, cea a aurului cianurat reiterează prezența „recuperatorilor” cu modificări de uniformă, de loock dar cu aceeași avidă rapacitate de a smulge din mâinile copiilor de mâine și ultima bucată din ”piciorul” de plai mioritic. Urmașii komisarilor din 44 sunt lapidați cu decorații și venituri peste măsură, așa cum se cuvin plătiți, în genere,  consilierii internaționali. Grupuri cu aparență cărturărească redeschid dosarul acuzelor culturale: Eminescu, Sadoveanu, alții și alții fiind lestați la subsolul interesului, al ”culturii ocazionale”. Într-o multiplă manipulare, așa cum conchide profesorul Ilie Bădescu, ” Ținta acestor vremuri este generația fără identitate”. (…) ”Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă.” Preconizata trecere la ciparea românilor din Germania  (memoria nazistă redundantă  a cifrelor umane din lagărele de exterminare sau pușcăriile comuniste) mă obligă să extind suprapunerea perioadei din axa celui de al doilea război mondial cu actuala perioadă și să conchid că reținerea entuziasmelor euro-comunitare ne-ar descifra mult mai în clar nenorocirile acestui nou episod geo-politic în care noi nu comunicăm ci ni se comunică desigur decizii, hotărâri, communicate, resturi de bunăvoință aruncate sub masa stăpânilor. Dincolo de divertismentul european, de reala absorbție a plusurilor de civilizație existente în țările din dreapta liniei de demarcație a lui Stalin, înseși țările europene de tradiție capitalistă simt nevoia să-și reorganizeze structurile pe un nou ciclu de istorie aflat abia în schiță.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*