România în cadrul sistemului economic german

Economia românească a anilor 1941-1944 s-a dezvoltat sub necontenitele presiuni germane de sporire a producţiei de materii prime necesare efortului de război şi a fost supusă unor încercări germane tot atât de per­severente de câştigare a controlului asupra unor industrii româneşti-cheie. Dar oficialităţile germane de la toate nivelurile aveau să constate, curând, că Ion Antonescu nu era prea dispus să facă ample concesii economice Germaniei. El a fost puternic influenţat de către cercurile econo­mice şi bancare liberale, care nu abandonaseră în nici un fel politica „prin noi înşine” şi căutau cu disperare să menţină controlul românesc asupra resurselor şi dezvoltării economice.

Tendinţa germană de a monopoliza sectoarele vitale ale economiei româneşti a început să se manifeste cu adevărat în 1941. Pretextul legal a fost un protocol semnat la Berlin, la 4 decembrie 1940, care prevedea cooperarea între cele două ţări în vederea îndeplinirii unui plan de zece ani, de revitalizare a economiei româneşti. Germania a fost interesată, înainte de toate, de petrolul autohton şi, în timp, a dobândit controlul total asupra unui număr de foste companii occidentale; avea chiar 50 la sută din acţiunile societăţii „Astra Română”, cea mai mare companie petrolieră din ţara noastră.

O agenţie coordonatoare, „Petrol Continental”, a fost crea­tă la Berlin, la 27 martie 1941, având drept scop stimularea şi supervizarea tuturor intereselor petroliere germane în România. Planificatorii economici germani doreau foarte mult să sporească producţia de petrol şi au căutat să obţină modificarea Legii minelor din 1937, pentru a face posi­bilă o masivă explorare – în scopul identificării a noi resurse – cu deplina participare a străinilor, adică a germanilor. Capitalul german a fost, de asemenea, orientat spre industria metalurgică din România, în special spre Uzinele «Malaxa», unde urmărea să obţină 50 la sută din acţiuni. Germanii manifestau, de asemenea, un interes deosebit pentru cerealele româneşti. Prin controlul exercitat asupra principalelor societăţi de comerţ exterior, aceştia aproape au monopolizat comerţul cu grâu şi cu alte produse.

Ion Antonescu a încercat, în varii moduri, să limiteze pătrunderea germană în economia românească. Un decret din 17 iulie 1942 a redus mărimea capitalului străin din industria petrolieră în favoarea capitalului românesc şi a acordat concesii speciale acelor firme în care etnicii români aveau o participare de cel puţin 75 la sută. El a sporit, deopotrivă, participarea statului român într-un număr de întreprinderi, îndeosebi în indus­tria metalurgică. Încă de la 28 ianuarie 1941, la câteva zile după înăbuşirea rebeliunii legionare, el a semnat un decret rezervând statului român 50 la sută din acţiunile Uzinelor «Malaxa», pentru ca apoi, la 18 februarie, să ho­tărască şi achiziţionarea restului de 50 de procente. Un decret din 3 de­cembrie 1941 prevedea ca etnicii români să aibă cel puţin 60 la sută din capitalul Oţelăriilor Reşiţa. Pentru a preîntâmpina „germanizarea” co­merţului cu cereale româneşti, Antonescu a făcut din acesta monopol de stat, la 17 decembrie 1941.

Nici una dintre aceste măsuri de autoapărare economică nu a fost pe deplin eficientă, mai ales după ce a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, întrucât în acel moment economia României devenise prea strâns legată de aceea a Germaniei, pentru a mai putea funcţiona independent. De pildă, unele materii prime, esenţiale pentru industria românească, precum cocsul şi minereul de fier, puteau fi impor­tate doar din Germania, iar aceasta, dată fiind blocada navală britanică, era principalul cumpărător al produselor agricole româneşti. Masiva prezenţă militară germană crea aspecte pozitive şi negative pentru statul român. Pe de o parte, Germania a fost principalul furnizor de material de război pentru arma­ta română, dar, pe de altă parte, enormele achiziţii de alimente şi de alte bunuri pentru armata germană de pe front au afectat în mod negativ sta­bilitatea financiară a ţării.

La începutul toamnei anului 1941, conducă­torii români se plângeau că imensele cantităţi de bunuri cumpărate şi preţurile mari plătite de achizitorii germani au dus la o severă inflaţie şi, în consecinţă, au slăbit moneda naţională, au subminat structura fiscală a ţării şi „au dat peste cap” bugetul anual al acesteia. Respectivele proble­me au constituit subiectul unor negocieri aproape neîntrerupte, dar, în 1944, ele continuau să fie nerezolvate. Unul dintre punctele de divergenţă între autorităţile române şi germane îl constituie cel referitor la conducere economică a teritoriilor de dincolo de Nistru şi la aprovizionarea trupelor române. Problema a fost o constantă a întrevederilor dintre Mihai Antonescu şi oficialităţile germane.

În cadrul comerţului exterior românesc, Germania a ocupat rolul primordial, realizând, de fapt, un monopol asupra acestuia, fapt care a influenţat evoluţia economică a statului român. Analiza derulării contractelor demonstrează faptul că importul comercial efectuat de Germania a depăşit valoric exportul românesc de produse agricole, industriale, lemn, animale etc. În acelaşi timp, însă, exportul de produse petroliere a depăşit considerabil valoarea importului de armament al Germaniei în România.

Principalele probleme dezbătute în perioada 1940-1944 în cadrul sesiunilor comisiilor mixte româno-germane s-au referit în linii generale la: exportul românesc în Germania şi exportul german în România; realizarea integrală a plăţilor României către Germania prin clearing şi, legat de aceasta, deblocarea clearing-ului şi găsirea mijloacelor necesare pentru finanţarea trupelor germane staţionate în România, fără a mări emisiunile Băncii Naţionale a României; folosirea experienţei germane pentru o întrebuinţare cât mai raţională a materiilor prime şi pentru aplicarea noilor procedee de fabricare şi conservare în industria românească. Aceste probleme au fost vizate şi s-a încercat soluţionarea lor printr-o suită de înţelegeri: Protocolul confidenţial româno-german din 24 aprilie 1940; Acordul româno-german din 4 decembrie 1940; Protocolul confidenţial româno-german din 29 mai 1941; Protocolul confidenţial româno-german din 17 ianuarie 1942; Protocolul confidenţial româno-german din 12 iunie 1942; Protocolul confidenţial româno-german din 2 februarie 1943; Protocolul confidenţial româno-german din 17 iulie 1943.

Din primăvara anului 1939, care precede imediat războiul şi înseamnă, în acelaşi timp, şi începutul unei colaborări mai strânse în comparaţie cu starea de dinainte, statul român, prin forţa împrejurărilor, începe să ia parte din ce în ce mai simţitor la sforţările depuse de Germania pentru realizarea năzuinţelor sale politice şi trebuinţelor sale economice şi financiare.

În domeniul economic, diferitele acorduri încheiate după data de 23 martie 1939 şi până la 4 decembrie 1940, data semnării Protocolului confidenţial economic româno-german de la Berlin, pot fi socotite ca înfăţişând o tendinţă progresivă de adaptare a economiei româneşti la economia germană. Pe ansamblu se remarcă faptul că acordurile economice încheiate între România şi Germania începând din anul 1939 au favorizat într-un chip neobişnuit importurile germane din România.

În timp ce în anul 1939, importul german din România se cifra la 43% din totalul exportului nostru în restul lumii, în anul 1941, şi aceasta pentru perioada primelor 6 luni, se ridică la 69 la sută. În privinţa plăţilor asumate de România faţă de Germania prin aceste acorduri secrete, ele pot fi divizate în: plăţi pentru Misiunea Militară germană; plăţi pentru finanţarea acordului – petrol; plăţi pentru Legaţiunea germană. Pe de altă parte, România a fost silită să facă o serie de cheltuieli pentru răscumpărarea rentelor române aflate în Germania, ca şi pentru răscumpărarea bunurilor repatriaţilor germani din Bucovina şi reprezentând contravaloarea creditului polonez. În cadrul acordurilor semnate cu Germania, cel mai important capitol – ca o consecinţă a stării de război pentru schimburile economice cu Germania – l-a constituit livrarea produselor petroliere. În ansamblul economiei româneşti, schimburile economice dintre România şi Germania au influenţat mersul economiei naţionale, având unele efecte benefice asupra industriei şi transporturilor.

Documentele de arhivă vin să combată vechile teze potrivit cărora „În cadrul «noii ordini economice» concepută de nazişti, industria românească nu-şi mai găsea locul. Aşa că la sfârşitul războiului sectoare întregi ale sale, dintre cele mai importante, urmau să fie lichidate”. Există, totuşi, şi autori contemporani potrivit cărora „Economia naţională a suferit grave prejudicii datorită poziţiei dominante pe care Germania o deţinea în schimburile comerciale externe ale României, precum şi relaţiilor neechivalente impuse de cel de-al treilea Reich”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*