Vanități dezertoare

Categoric, săptămâna care a trecut, Victor Ponta le-a dat analiștilor politici un prilej de a reflecta și de a comenta cu exces de ipoteze absența sa de la întâlnirea cu Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat american John Kerry. Chiar dacă Executivul a fost prezent la discuțiile de la Cotroceni prin ministru de Externe, Titus Corlățean, absența lui Victor Ponta a fost una marcantă, mai ales că, din câte s-au discutat  cu acest prilej, un obiectiv al convorbirilor l-ar fi reprezentat independența Justiției, adică tocmai funia din casa spânzuratului. Comentariile jurnalistice au trimis în linie dreaptă de la sosirea înaltului demnitar american la declarația lui Victor Ponta referitoare la noua arestare a lui Adrian Năstase, declarație criticată până și de Ion Iliescu.

Evident, lucrurile nu au fost scoase din contextul unor atitudini mai vechi ale lui Ponta vis-a-vis de relația României cu SUA, reverberate și de Gyorgy Frunda când spunea cu destulă semnificație că România nu este o colonie. Că discuțiile au avut loc la Palatul Cotroceni în prezența și cu participarea lui Traian Băsescu le-a prilejuit comentatorilor din interiorul PSD (a se vedea interpretarea lui Mircea Goană) dregerea busuiocului, diluând în fața electoratului mult discutata ieșire temperamentală a lui Ponta în legătură cu condamnarea lui Năstase, apreciată de el ca decizie politică. Cu atât mai gravă o astfel de afirmație cu cât ea vine din partea unui procuror cu o imagine prezumtiv mai ortodoxă față de sistemul justiției căruia i-a aparținut pe vremea lui Năstase și a altora care subordonaseră politic statul de drept. Geoană, într-o intervenție televizată, adăuga pe agenda doamnei Nuland, în contrabalansare, și declarația ceva mai entuziastă a președintelui legată de perspectiva unirii Republicii Moldova cu România.  Cu ce impresii, ori cu ce convingeri va fi plecat de la București Victoria Nuland nu știm, dar, pentru climatul politic românesc așa de precipitat, nu este greu de presupus. Iar dacă absența premierului este o simplă coincidență, legătura cu o posibilă atitudine trufașă a lui față de americani  rămâne de luat în calcul fie că Ponta se bucură să dea mâna numai cu Obama, când are prilejul, fie că nu își pierde vremea cu secretari de stat, chiar dacă sunt veniți de la Washington. În opinia noastră, Victor Ponta, un temperament flegmatic cu serioase ieșiri colerice, se ascunde după soluții polivalente când are prilejul să o facă, ceea ce le-a permis multora să îl coteze ca mincinos atunci când alunecă între o interpretare și o alternativă a ei. Greu de crezut că Liviu Nicolae Dragnea chiar nu știa unde este Victor Ponta în acele zile.

Credem însă că, dacă ar fi fost undeva în afară, nu ar fi ezitat să o spună, oricât aceiași jurnaliști neiertători ar fi cântărit motivul absenței lui de la Cotroceni în aceeași balanță cu motivul prezenței în altă parte; și așa au speculat suficient pe seama postărilor premierului pe Facebook din acel timp. Să nu uităm că tot acum, în lipsa lui Ponta, ca și în marțea neagră, Gaberiela Vrânceanu Firea își dă demisia din PSD și din funcția de lider al organizației Ilfov a partidului al cărui senator rămâne încă, pe motivul că liberalii lui Antonescu îi exclud pe social-democrați din calcul și fac majoritate cu PDL. Se pare că astfel, în umbra absenței lui Ponta de la convorbirile cu Victoria Nuland, se mai pregătește o surpriză prin delegare, probabil în ce privește ruperea USL, despre care se tot vorbește. Pentru PSD, ruperea alianței acum se arată a fi oportună, pentru că se câștigă timp și se poate derula o campanie eficientă pntru europene, dar mai ales pentru prezidențiale. Cert este că partenerii aliați au intrat într-o penumbră a suspiciunilor reciproce la care contribuie substanțial și unii și alții nu numai făcând calcule. Victor Ponta este temperamental predispus să meargă înainte, dar pare să își piardă totuși echilibrul deși are amortizori de rațiune, dar nu și de emotivitate. Energic în acțiune, riscă să se supraevalueze și trece cu ușurință peste eșecuri. Nu își pierde calmul cu ușurință, este suficient de mobilizat, dar riscă să nu ia cele mai bune decizii fiindcă vrea să aibă de fiecare dată și pentru fiecare provocare un răspuns. Ceea ce i se poate reproșa acestui tip temperamental este tocmai că nu își asumă eșecurile și se dezice de ele tocmai pentru că ține cu îndârjire să meargă mai departe triumfal și tocmai atunci se poate găsi în situația de a fi întors spatele unor situații pe care chiar el le-a provocat, de unde, în cazul absenței lui de la convorbirile de săptămâna trecută cu diplomatul american, prilejul de a fi fost judecat ca o vanitate dezertoare care se ascunde de efecte cauzate chiar de ea.