Așa cum numai unui poet, unui artist îi este hărăzită o zi specială a nașterii, a începutului devenirii ca trăitor creator, tot astfel îi este hărăzită de către Bunul Dumnezeu și o zi specială, fatidică, a despărțirii pământești și a ridicării la cele cerești. Scriitorului Traian T. Coșovei, vechi colaborator al Națiunii, i-a fost dat să închidă ochii aici, în lumea noastră trecătoare și aparentă, în prima zi a acestui an în care abia am intrat cu speranțe timide după un sfert de veac de zbucium, de negăsire, de deziluzii și deșertăciune pentru noi ca națiune. Încă din prima zi a noului an i-a pierit națiunii noastre, atât de mult încercată și pierzătoare, încă un poet, încă un maestru, încă un artist al cuvântului dumnezeiesc, românesc.
L-am cunoscut pe când eram amândoi foarte tineri, foarte dedicați, foarte încrezători, foarte rebeli, foarte atipici, foarte… poeți. Era pe când, amândoi, având un păr bogat și chipuri luminoase, feciorești, purtam în plete, găsind că, măcar astfel, sfidam regimul comunist absurd ai căror slugoi inepți ne persecutau pe noi, cei care ne permiteam să purtăm blugi și plete. Era pe când încă nu deveniserăm generația în blugi, dar luptam fiecae în felul nostru și toți la un loc să devenim… Și am câștigat acest drept abia după 1970…
Era pe când Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Cezar Ivănescu erau mai tineri decât mine și decât Traian T. Coșovei, așa cum suntem acum, și ne întâlneam în minunatele cenacluri literare ale acelor vremuri, în șezătorile, în atelierele literare în care am crescut, ne-am format, am evoluat, ne-am diferențiat artistic și de unde mulți dintre noi ne-am despărțit drumurile spre a ne reuni cândva în alte dimensiuni, atunci când fiecăruia dintre noi îi va fi venit vremea reîntregirii breslei scriitoricești din totdeauna pentru totdeauna, așa cum Traian, prea devreme, prea pentru totdeauna a plecat dintre noi, urmându-l în ceruri, la prea scurt timp, pe mentorul și protectorul lui, inimitabilul, inegalabilul și irepetabilul Cezar Ivănescu.
Păstoriți din umbră de către marii noștri critici literari, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, astăzi venerabili academicieni, mereu în competiție și de când îi știu în aparent conflict de idei, de cultură și de valoare, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și alți câțiva tineri poeți și prozatori ai acelor ani în care milițienii făceau exces de zel și se întreceau în a ne tăia părul și blugii, au constituit întâiul club elitist de literați ai Generației ‘80.
Aparent tăcut, reținut, retras, greu de mulțumit și de împăcat, poetul Traian T. Coșovei avea să surprindă, să contrarieze, să uluiască, să deranjeze, să revolte chiar, cu felul lui de a fi original și supărător de impulsiv, coleric, teribilist și aproape agresiv verbal. Doar citindu-i sau ascultându-i poeziile în propria lectură îi puteai trece cu vederea acest comportament nesociabil. Copil fiind, a fost pasionat de mai multe domenii, între care construcția de aeromodele și navete pentru zborul cosmic, de arhitectură, de pictură, de actorie… Dar numitorul comun al pasiunilor lui a fost cultura. S-ar fi vrut arhitect într-o vreme, dar la matematică era inapt… S-ar fi vrut actor, dar, în acele timpuri ale socialismului multilateral lăbărțat (!), IATC-ul (institutul comunist de teatru) nu scotea la concurs decât câteva locruri pe an și acelea erau ”rezervate”, dedicate, cu doi, trei sau mai mulți ani înainte… Neavând prea multe opțiuni, s-a îndreptat spre filologie în cadrul Facultății de Litere din București, urmându-și, astfel, destinul literar de succes cu originalitate, cu abnegație, cu dăruire, cu har, cu influențe și rezonanțe comune imprimate de curentul literar al generației apartenente.
Publicând peste 20 de volume de succes, a fost un poet prolific, a demonstrat nerv și anvergură și a fost răsplătit cu mai multe premii redutabile din partea Uniunii Scriitorilor, a Asociației Scriitorilor din București și a Academiei Române. A scris cu elan tovărășesc și pentru mult iubitul partid și pentru mult iubitul conducător (împușcat ulterior în zi de Crăciun), motiv pentru care, Uniunea Tineretuilui Comunist în care funcționau impecabil, printre alții, Ion Cristoiu, Horia Alexandrescu, Cornel Nistorescu, George Stanca, Mihai Răzvan Ungureanu și alții, l-a recompensat cu un premiu epocal. Dar, cel mai de invidiat și… netovărășesc – apreciez eu – rămâne Premiul Internațional ”Nichita Stănescu” decernat poetului Traian T. Coșovei în anul 2000.
Încă nu vreau să aflu ce ”premiu” îl așteaptă în areopagul ceresc al scriitorilor și oamenilor de cultură, unde este așteptat de către cei de-o breaslă și de leaturi diferite, dar știu că aici, pe pământ, a lăsat mult prea timpuriu locul liber și că nimeni nu îi va lua acest loc special, predestinat, ”rezervat” în literatura românească. Colegiul redacțional al Ziarului Națiunea îi urează călătorie ușoară spre veșnicie, spre ”cenalcul” ceresc, după suflet și talent, cu „naveta” specială a duhului eliberat și fericit să fie liber. Dumnezeu să îl primească!
Dumnezeu sa-l ierte !!! Dumnezeu sa va binecuvanteze pe cei ramasi in viata !!Frumos articol!!
Felicitari pentru frumosul pentru frumosul articol omagial,sigur va fi citit în „Cenaclul ceresc” de minunatul poet!!!!!
Frumos! Dumnezeu sa-l ierte!