Cotidianul Szekely Hirmondo (Covasna) despre Ziua Națională: „pentru maghiari este ziua pierderii Transilvaniei, Banatului şi Partium-ului”

Sunt căutaţi parteneri de dialog

După marele marş al secuilor e ridicată tot mai des problema că societatea maghiară din Transilvania, respectiv politicienii care o reprezintă, au comis o mare greşeală în ultimi ani, ultimele decenii, deoarece nu au încercat să-şi găsească parteneri în lupta autonomistă, nu au insistat să-i convingă pe membrii naţiunii majoritare care trăiesc în această regiune cu privire la faptul că au şi ei loc într-o regiune autonomă de pe Pământul Secuiesc, mai mult de atât, autodeterminarea ar putea fi chiar în beneficiul lor. Acum s-a manifestat în sfârşit deschiderea, tema va fi analizată astăzi de specialişti, politicieni români şi maghiari în cadrul unei conferinţe. Pe Antal Arpad, primarul din Sfântu Gheorghe, unul din politicienii distinşi ai UDMR, l-am întrebat care sunt – în aprecierea sa şansele în privinţa ieşirii din impas a dialogului maghiaro-român vizând autonomia.

Antal Arpad: Ar fi interesant să fie demarată o campanie de informare, să fie întocmită câte o broşură pentru moldovenii, pentru cei din Tara Românească, precum şi pentru românii din Transilvania, care să arate cine sunt secuii, ce-şi doresc ei, ce înseamnă autonomia. In fiecare caz ar trebui identificate punctele de legătură istorice – au existat suficiente – iar prin acestea ne-am putea explica intenţiile. Am constatat că prin astfel de argumente pot fi ei influenţaţi. Aceste broşuri ar putea specifica site-urile pe care pot fi accesate diverse materiale, cum sunt şi cele postate de Valentin Stan. Dacă fiecare al zecelea om ar studia aceste materiale şi şi-ar schimba părerea, ar fi deja un rezultat important. In opinia mea, acest lucru ar reprezenta o posibilitate, însă presupune mulţi bani, finanţarea nu poate fi asigurată din resurse autoguvernamentale, motiv pentru care trebuie să optăm pentru concursurile de proiecte. Dacă vom reuşi să accesăm fonduri în acest scop, ar putea fi realizat un progres semnificativ.

Farkas Reka: Care sunt propunerile pe care le-aţi putea formula pentru românii care trăiesc aici?

A.A.: Una din principalele lor probleme o constituie faptul că nu dispun de reprezentanţi în cadrul conducerii administraţiilor locale de pe Pământul Secuiesc. După părerea mea, într-o situaţie dată s-ar putea discuta chiar despre funcţia de vicepreşedinte judeţean sau cele de viceprimar şi să spunem: s-a făcut, dacă voi aşa vă simţiţi în siguranţă pe Pământul Secuiesc, şi dacă noi vă promitem acest lucru şi aţi putea deveni partenerii noştri în înfăptuirea autonomiei de pe Pământul Secuiesc, nu avem nimic de obiectat – însă am pretinde şi noi acelaşi lucru la Cluj, Oradea, Arad, oraşe în care procentul maghiarilor e asemănător. Condiţia o reprezintă autonomia, având în vedere că în momentul de faţă, în cadrul statului naţional român, autoguvernarea reprezintă bastionul nostru de apărare. Tocmai din acest motiv nu renunţăm la ea, la aceste funcţii, deoarece toate celelalte – de la instituţiile deconcentrate, până la armată, poliţie, jandarmerie, serviciile secrete – se află în mâna lor. S-ar putea discuta despre principiul proporţionalităţii etnice în cazul tuturor instituţiilor, însă doar la pachet. Dacă ei acceptă ca în cadrul jandarmeriei să existe proporţionalitate, pot accepta şi eu ca acest principiu să fie validat în cadrul primăriei. Cealaltă problemă o reprezintă autonomia culturală. La Sfântu Gheorghe sau pe Pământul Secuiesc, românii au nevoie de autonomie culturală, le-am şi asigurat-o deja în mare parte. La Sfântu Gheorghe, de exemplu, nu vom desemna în fruntea teatrului român un director cu care nu sunt de acord românii. Suntem în majoritate, teoretic am putea pune pe oricine în fruntea teatrului sau în fruntea şcolilor româneşti, însă nu facem aşa ceva. Există o situaţie similară şi la consiliul judeţean în ceea ce priveşte distribuirea fondurilor – consilierii români pot decide asupra părţilor distribuite în mod proporţional din sprijinul acordat bisericilor şi culturii – după părerea mea nu neapărat e corect acest lucru, însă aş putea accepta şi pe acesta.

F.R.: Ar fi nevoie chiar şi de o discriminare pozitivă ca ei să nu simtă ameninţaţi de vreun pericol, autonomia nu vizează izgonirea lor ?

A.A.: Am sentimentul că există în noi o empatie mult mai mare faţă de românii care trăiesc aici, decât cea manifestată de ei faţă de maghiarii din diasporă. Pot accepta principiul discriminării pozitive, însă situaţia este următoarea: întreaga structură de stat e gândită astfel încât, să fim sinceri, cum s-ar putea manifesta aceasta? Am fost acuzat că nu există director român în cadrul primăriei, însă lucrurile s-au întâmplat aşa nu pentru că noi nu am vrut să angajăm un român, ci pentru că un român, care trăieşte aici, dacă vrea să lucreze în administraţie, optează nu pentru autoguvernarea prost plătită şi care presupune multă muncă, ci pentru prefectură, eventual pentru una din instituţiile deconcentrate sau militarizate, unde pentru o muncă cu 50% mai puţină obţine de două sau trei ori mai mulţi bani. In România, nu există oraş de dimensiunea municipiului Sfântu Gheorghe în care să funcţioneze două teatre. Dacă analizăm în mod raţional lucrurile, nu ar fi de fapt justificată menţinerea teatrului român, însă şi aceasta este un gest către comunitatea română: acordăm bani, ca ei să simtă că dispun de instituţii importante.

F.R.: Cealaltă problemă serioasă este aceea că românii de pe Pământul Secuiesc nu au reprezentanţi cu care s-ar putea discuta. Există vreo şansă în această privinţă?

A.A.: Românii de aici, în special reprezentanţii lor, îşi exprimă în permanenţă îngrijorarea că ar putea pierde teren. Pleacă tinerii născuţi aici, este foarte puternică atracţia Braşovului, Bucureştiului, cel care nu doreşte să devină poliţist sau jandarm se duce acolo să-şi facă un rost în viaţă. Ii deranjează oricare din denumirile maghiare de străzi, toate statuile, instituţiile culturale maghiare, deoarece le percep ca pe o pierdere de teren. Interesul celor care se bucură de susţinerea regimului – serviciile secrete, biserica, guvernul, administraţia prezidenţială – este acela ca noi, maghiarii să nu avansăm niciun milimetru. Nu văd cum am putea ajunge la un consens cu oamenii de genul Codrin Munteanu, Mircea Duşa sau episcopul ortodox. Am realizat un sondaj de opinie din care a reieşit clar: maghiarii din Sfântu Gheorghe se gândesc în unanimitate la regiunea de pe Pământul Secuiesc, iar românii optează pentru regiunea cu centrul la Braşov. Majoritatea etnică ar reprezenta pentru ei siguranţa. Nu simt că ar putea fi repurtate succese semnificative în urma negocierilor cu politicienii locali. Deseori simt că punerea de acord a punctelor de vedere în probleme care ne vizează este mult mai simplă la Bucureşti, decât cu cei din regiune. Totuşi consider că situaţia nu este una lipsită de perspective noi trebuie să găsim într-o formă sau alta calea prin care ne putem atinge scopul.

(Sursa: cotidianul Haromszek, nr. 7047 din 16.11.2013, autor Farkas Reka)

Alba Iulia, 1918

Ceea ce pentru un popor este o zi de sărbătoare, pentru altul este zi de doliu. Pentru români, ziua de 1 decembrie este sărbătoarea împlinirii marilor lor speranţe, iar pentru maghiari este ziua pierderii Transilvaniei, Banatului şi Partium-ului. Cel puţin asta este opinia generală, deşi adevărul este că la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia nu s-a întâmplat altceva decât că s-au adunat acolo reprezentanţii românilor transilvani şi au declarat că vor să se unească cu regatul român şi să ia în posesie toate teritoriile pe care trăiesc (şi) români. Si au putut-o face, deoarece Ungaria nu mai avea la acea dată un guvern efectiv , iar ţara le-a fost aservită duşmanilor ei.

La Alba Iulia nu s-a întâmplat altceva decât că le-a fost înaintată viitorilor făcători de pace factura aferentă războiului, pentru a le aminti să-şi respecte promisiunile. Insă acest lucru s-a petrecut abia doi ani mai târziu, la Trianon. Pe cine a mai interesat atunci renumitele principii wilsoniene, minunatul vis al autodeterminării popoarelor?! Cei împroprietăriţi pe neaşteptate nu au respectat nici măcar un cuvânt din promisiunile cuprinse în declaraţia festivă de la Alba Iulia. Este posibil totuşi ca o parte a conducătorilor români transilvani să fi luat în serios unele promisiuni legate de autonomie, însă acestea s-au pierdut în mocirla politică balcanică de la Bucureşti. Transilvania, Partium şi Banat au devenit colonia unei ţări pseudo-feudale.

Politicienii de azi se laudă cu organizarea democratică a României din perioada interbelică, deşi nu a existat nici o democraţie. Cu atât mai puţin pentru minoritari, pe care i-au jecmănit complet, i-au umilit, le-au luat sistemul instituţional, reţeaua educaţională, i-au privat de bunuri şi, dacă s-a putut, i-au determinat să plece, să se refugieze. Balcanii s-au dezlănţuit asupra Transilvaniei, cu funcţionarii săi corupţi, cu jandarmii săi primitivi, cu învăţătorii săi semi-educaţi, cu popii săi cu tot. Si tot a supravieţuit. A supravieţuit şi şi-a ridicat şi fruntea umilită, a creat alte valori în locul celor furate, după care le-a pierdut şi pe acelea în anii comunismului naţionalist.

Nimeni să nu invoce promisiunile declaraţiei de la Alba Iulia. Este inutil. Dacă cei care promit nu au luat în serios nici ceea ce au glăsuit în momentul în care au făcut promisiunile, de ce să le invoce pe acestea tocmai acum, după mai bine de 90 de ani?

Trebuie să creăm din nou, să edificăm din nou”.

(Sursa: cotidianul Szekely hirmondo, nr. 230 din 29.11.2013, autor Magyari Lajos)

Traducere din limba maghiară a Centrului European de Studii Covasna – Harghita 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*