Arhiva zilnică: 2 ianuarie 2014

Cum vor unii să ne ia sub „protectoratul” lor: Tăcerea corbilor (de) pe lângă merindele lăsate la îndemâna tâlharilor…

Singurul lucru pe care CCR ar fi trebuit să-l analizeze, în contextul alegerilor electorale, ar fi trebuit să vizeze grava imixtiune a Comisiei Europene în treburile interne ale României. Pentru că riscul uriaș de confiscare a țarii, produs prin această intruziune fără precedent, era oricum în măsură să pună în umbră orice altfel de posibile nereguli și nepotriviri (incidentale, accidentale sau intenționate) electorale. De voturi furate ori nu, de „boți” digitali mult prea agresivi în campania electorală, dar fără consecințe dovedibile asupra procesului electoral, în sine, și al ierarhizărilor finale. În schimb, abuzul de decizie a CE, de a lua ea la întrebări „tik-tokul” (și orice altă platformă sau entitate), nici măcar în numele nostru, ci peste noi, ne trece din situația „a priori” de colonie economică, „a priori” de la acceptarea condițiilor de aderare, fără nici o opunere dinspre guvernele noastre de atunci, și a președinților tăind budinca de pe peretele CE (preludiu la o viitoare împărțire, peste ani, peste mandatele de guverne și președinți tot mai trădători), ne transformă, așadar, dintr-o colonie într-o țară aproape declarat neguvernabilă de ea însăși. Și care prezintă un risc, nu atât pentru sine, căci nu destabilizarea țării ca urmări nefaste asupra propriei populații interesează UE, ci pentru Europa, ca risc al pierderii accesului la resursele, bogățiile, piețele de consum, sinecurile create pentru atâția expați puși în funcții tot mai importante în România. În fapt, posibilitatea ca UE să scape din mâinile clicilor de la Bruxelles inclusiv controlul de neprofitabilitate impusă țării noastre prin neactivarea, în afara zonei de control european, a mecanismelor de producție industrial-comercială și de reluare a prezenței pe piețele de desfacere. Și, nu întâmplător, feluriți „experții UE” au ieșit tocmai acum cu acele declarații vizând jocul pierdut al dorinței noastre de reindustrializare, pentru că, „am avea nevoie de două decenii doar pentru a ajunge la momentul de industrializare la care eram acum 50 de ani!”… O analiză voit exagerată, fără a ține cont de progresul tehnologic și rapiditatea investițiilor prin tehnologiile de azi.

Asta ar fi trebuit să analizeze CCR: riscul ca țara noastră să fie declarată neguvernabilă de ea însăși, prin acceptarea „de facto” a intruziunii CE, după deciziile economice, fiscale, dar și cele cultural-istorice și sociale, de manifestare otova al „political correctnessului”, acum, iată, și la nivelul palierelor de stabilitate și securitate internă, ca precursori ai imposibilității de autoguvernare. Căci, singura care putea cere socoteală unor entități „de afară” despre imixtiunea ori nu în alegerile electorale, în treburile sale interne, era chiar România. Și nici o altă structură suprastatală, oricum mult prea acceptată în extinderea competențelor de imixtiune. Cele atât de aproape de declararea nulității exprimării noastre prin însăși absența mecanismelor legislative necesare (înlăturate masiv în ultimii zece ani), a existenței unor legi de protecție a securității noastre. Deja eliminate la nivel economic, fiscal, bugetar, social și cultural, și atât de aproape de a deveni forme fără conținut pentru cele vizând ultima barieră: securitatea și integritatea țării prin autoguvernare.

Aici trebuia să se manifeste CCR… Să analizeze posibilitatea săvârșirii unui exces de putere, și să vadă dacă nu cumva era vorba chiar de un abuz de putere a președintelui Iohhanis, convocând CSAT pentru noțiuni nelegate în mod clar de vreun risc de securitate, și graba de care a dat dovadă UE în a investiga o entitate pentru a vedea dacă a acționat la nivelul structurii electorale din România. Mai ales că amândouă acțiuni se leagă în mod tot mai clar.

Suntem dară la o muchie de a fi zdrobiți prin posibila declarare a incapacității noastre de țară. Nu a celei economice, nici a celei bugetare, și nici fiscale ori de gestiune bugetară, aflate deja sub controlul Bruxellesului, ci a celei de autoguvernare. Inclusiv prin incapacitatea de a ne organiza singuri circuitul electoral intern. La un pas de a fi declarați incapabili de autoguvernare și tot mai aproape de momentul în care alții să solicite „crotarea” României drept stat având nevoie de un protectorat extern. Pentru că Europa nu va renunța la beneficiile de pe urma noastră și nu va marșa spre (auto)excluderea noastră din UE, ci spre proiectele care există de mulți ani privind declararea României (pe scripte, „vremelnic”, dar așa s-a întâmplat și în cursul istoriei, nu?!) drept protectorat al unui „imperiu” (UE) sau al unui stat de grofi… Și da, tăcerea corbilor (de) pe lângă merindele atât de ispititoare, lăsate nesupravegheate prin decizia CCR, ar trebui să ne pună pe gânduri… Pentru că, în nici o altă situație de capotare în sine a eșichierului românesc, maghiarimea noastră politică și cea atât de ireverențioasă de la Budapesta nu au tăcut… Nu ca acum…


România eternă, dincolo de ideologii politice trecătoare!

Întotdeauna de Ziua Națională a României mă cuprinde o bucurie exterioară și o emoție lăuntrică! În această zi, de 1 Decembrie, sufletul meu vibrează și întinerește. Mă simt contemporan cu toți românii care au fost, cu cei ce sunt și cei care vor veni după noi. Mereu am perceput poporul român, ca suma tuturora, adică a înaintașilor, a celor prezenți și a celor ce vor veni după noi, desigur unii cu ajutorul Domnului vor fi nepoții mei de la cei trei copii pe care mi i-a hărăzit viața. Actul de la 1 Decembrie 1918 nu se putea face fără eroismul, suferința și inteligența înaintașilor noștri, care de la Mihai Viteazul până la sfârșitul primului război mondial, au avut un proiect de țară: unirea tuturor românilor într-o singură țară „dodoloață”, cum spunea poetul Lucian Blaga. Această țară am moștenit-o azi, dar cu granițele frânte, că așa au dorit marile puteri la un moment dat printr-un pact semnat de dictatori sângeroși în august 1939, care și azi, din păcate, funcționează rupând Basarabia de patria mama, România. 1 Decembrie este o zi a bucuriei și a recunoștinței pentru cei care în frunte cu regii și episcopii noștri, susținuți de o clasă politică vizionară în frunte cu Iuliu Maniu și Ionel IC Brătianu – alături de peste 100.000 români ardeleni – au votat la Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918 „unirea veșnică a Transilvaniei cu România”. Am moștenit o țară pe care o iubim și, în ciuda criticilor, e una dintre economiile cele mai dinamice din UE, conform statisticilor internaționale. Dar azi, țara noastră în contextual european nu mai este România doar în granițele statale, ci mult mai întinsă, dacă luăm ad litteram expresia lui Nichita Stănescu „patria noastră este oriunde se vorbește limba română”. În acest cadru lingvistic și cultural, România este atât statul nostru în frontierele recunoscute internațional, dar și în comunitățile istorice de români din jurul granițelor țării noastre, dar și în Diaspora, pe tot cuprinsul Europei, unde trăiesc peste 6 milioane de români.

Nu întâmplător, 1 Decembrie – Ziua Națională a României este după sărbătoarea Sfântului Andrei, apostolul care a creștinat poporul nostru și este ocrotitorul României. Astfel, 30 noiembrie a devenit Ziua Națională religioasă a poporului român, care împlinește sărbătoarea noastră națională. Azi, de 1 Decembrie – ca niciodată, îi vedem pe românii noștri din Diaspora cum sărbătoresc pe stadioane, în lăcașuri de cult și în săli închiriate, cu ajutorul bisericii ortodoxe, în mii de evenimente culturale, spirituale, populare și patriotice: Ziua Națională a României. Am călătorit în Diaspora și am văzut dragostea cu care românii de acolo își păstrează limba, cultura și credința românească. Se înființează acolo permanent centre culturale, școli și biblioteci românești și se construiesc biserici. Se naște și renaște o nouă și, în același timp, o veșnică și unică țară cu numele România, din nou acasă și în Diaspora. România este acum mai mare, Țara noastră cuprinde statul român în granițele actuale și România de dincolo de granițe, același popor de o limbă și o lege. Să iubim România și românii dincolo de ideologii și platforme politice trecătoare: globalism, progresism, suveranism, liberalism, socialism sau alte „-isme”, care dezbină națiunea. Să înțelegem de Ziua Națională că noi românii suntem obligați moral de istoria strămoșilor noștri care și-au vărsat sângele în războaie și răscoale pentru independență, demnitate și progres ca să fim uniți în cuget și simțiri. Dușmanii noștri stau la cotitură și ne vor lovi doar dacă vom fi slăbiți de dezbinare și conflicte politice fără rost și sterpe.

Noi, românii trebuie să înțelegem că partidele și ideologiile sunt trecătoare, iar noi românii trebuie să ne păstrăm moștenirea comună cimentată în secole de lupte și sânge. Să înțelegem, la fel ca Barbu Ștefănescu Delavrancea că România, este dincolo de „-ismele” ideologice o țară formată din strămoși, cei vii și cei ce vor veni sub o singură lege creștină. Să nu lăsăm niciodată ca aceste conflicte politice inflamate de forțe externe să ne pună în conflict frate cu soră, părinți cu copii. De Ziua Națională eu votez cu inimă și credință pentru unitatea națională, libertate și democrație, pentru o țară puternică, unită și prosperă în Europa, cu conducători cu frică de Dumnezeu și de lege. Să nu lăsăm șarpele dezbinării să ne muște iar ca-n 1940. De aceea, în această zi de sărbătoare, cu bucurie, emoție și lacrimi pe obraji, le urez tuturor românilor de pretutindeni, cu gândul la Mihai Eminescu sau la înaintașii de pe Câmpul lui Horea de la Alba-Iulia, cu recunoștință și dragoste: La mulți ani România eternă, dincolo de ideologii, oriunde ai fi!”…


Homo Sapiens a fost „hack”-uit…

Îmi e din ce în ce mai clar un fapt care mă cutremură. Omenirea nu mai are niciun viitor. Cel puțin nu omenirea rațională. Viitorul este al AI. Inteligență Artificială. Atât la propriu, cât și la figurat. Roboții ne vor întrece. Iar umanoizii vor fi robotizați cu totul înainte chiar de a li se introduce microprocesoare sau chip-uri în trupuri. Procesul a început deja, se află în plină ascensiune, se întinde precum pecinginea. Nu o pandemie creată de un virus ne va ucide. Ci pandemia creată de virusul prostiei. Prostia este doar avangarda răului absolut. La umbra ei se creează condițiile necesare înfăptuirii celor mai îngrozitoare crime. Prostia generează frică, frustrare, brutalitate, impulsivitate, violență, atrocități. Cele sub zece procente de oameni neatinși încă de analfabetism și analfabetism funcțional vor fi reduse la tăcere, călcate în picioare, lapidate de către masele proaste, nervoase și foarte harnice în dorința lor de apartenență la „elită” cu orice preț.

Absurdul este promovat zilnic în aceeași măsură de către cele două tabere ideologizate, aflate în conflict. Susținătorii fanatici ai teoriei conspirației nu sunt cu nimic mai prejos față de fanaticii susținători „woke”, progresiști, ai Noii Ordini. Nonsensul, fracturile logice, lipsa de cultură generală, lipsa unui bagaj minim de cunoștințe și de bun-simț elementar afectează în egală măsură ambele tabere, îndoctrinate la extrem. De aceeași lipsă de cunoștințe „beneficiază” și acel procent din populație care își duce zilele neinteresându-se de absolut nimic în afară de „valorile” promovate de „industria de divertisment” drept „succes în viață”. Procent destul de semnificativ, care nu face altceva decât să mănânce, să copuleze, să defecheze, să înghită și să cumpere, să consume absolut tot ce i se oferă – fără picătură de raționament în acțiunile întreprinse. Crunta realitate de care ne lovim în mod cotidian ne înfățișează un viitor crunt: numărul de imbecili va atinge în curând masa critică. Iar în acel moment, omenirea (așa cum o cunoaștem noi acum) nu va mai exista. Este de ajuns să ne uităm la clasa politică, la reprezentanții ei din toate țările. Este de ajuns să ne uităm la susținătorii potențaților, vedetelor, influencerilor și mai-marilor zilei. Este de ajuns să observăm de la cine iau „lumina cunoașterii” membrii societăților pretins dezvoltate și ne vom da seama că ne aflăm într-un Ev Mediu tehnologizat, dar la fel de întunecat și de criminal precum cel prin care am trecut deja. Nici nu ne dăm seama că politicile actuale, atât cele pretins naționaliste, cât și cele pretins democrate, sunt de fapt politici neonaziste și neomarxiste într-o formă încă (ușor) diluată. Efectul Dunning-Kruger a lovit în plin populația lumii odată cu accesul larg al tăntălăilor plini de inițiative și idei la cârdurile de tolomaci aspiranți la cluburile pe care ei le consideră „creme de la creme”.

Lucrurile au „evoluat” într-atât, încât până și prostul satului a ajuns să sufere de o formă de narcisism care îl face să se considere special, treaz, inteligent, demn de a fi ales și considerat lider. Iar pretinșii „evoluați” îi preiau inepțiile și le propagă cu viteza luminii drept „adevăruri absolute, irefutabile”. Oameni care acum câteva decenii de-abia treceau clasa sau ar fi fost internați în spitale de boli mintale pentru deranj sever conduc lumea, programează viitorul, elaborează politici de gen, emit teorii fantastice și fantasmagorice cu lumi paralele, invadatori extratereștri, sunt formatori de opinie. Mai terifiant, reînvie atât nazismul cât și bolșevismul nu doar ca ideologii, ci și ca manifestări în spațiul privat, dar și public. Am ajuns să trăim, ca societate, o formă de autism sistemic de tip Asperger. Mimăm că ne pasă de toate, însă nu întreprindem nimic altceva decât executarea comenzilor învățate prin dresaj, nu prin înțelegere și nici prin conștientizare. „Treziți” și „adormiți” deopotrivă, nu ne manifestăm în alt mod decât cel în care se așteaptă să reacționăm, răspunzând cuminte (dar manifestându-ne visceral) tuturor întrebărilor cu răspunsuri sugestionate, care ne sunt induse prin metode psihologice primare. Metode care nu mai au absolut nimic subtil.

Totul este pe față pentru că ne-am idiotizat ca specie în așa măsură, că nimeni nici nu se mai gândește să se ferească. Mai grav decât toate, vocile cu reală autoritate sunt copleșite de răcnetele animalice ale prostimii care nici nu vrea să audă de rațiune. Prostime care neagă orice nu înțelege și va fi gata, cât de curând, și să suprime fizic pe oricine va îndrăzni să îi contrazică lozincile și sloganurile care i-au devenit crez, imn, religie.

Asistăm la nașterea unei altfel de crime. Aș numi-o „crimen laesae stultitiaetis” – crima de jignire a prostiei. Prostul, prin definiție, este lezat și ofensat de simpla existență a unei persoane care, din întâmplare sau nu, cunoaște mai multe lucruri decât el. Acest fapt nu este o noutate. Tertullianus, în „Ad Nationes”, spunea acum aproape două mii de ani următoarele: „Din cauza orbirii prostiei lor, ei laudă ceea ce știu, dau vina pe ceea ce nu știu și dau vina pe ceea ce știu pentru ceea ce nu știu”. Primul scriitor Patristic a surprins într-o singură frază modul de manifestare al prostiei vexate, care se manifestă și astăzi – poate mai vizibil ca oricând. Mai mult decât în Antichitate, mai mult decât în perioada medievală, mai mult decât în hitlerism, bolșevismului, comunism. Iar cum prostia are un profund caracter mimetic, ea se manifestă pregnant în spiritul de turmă. Practic, imbecilii se contaminează cu și mai multă neștiință și furie prin comportamentul de ciurdă. Cea mai contagioasă boală este stupizenia care trece de la unii la alții precum un virus informatic care, o dată pătruns într-un sistem, va prelua controlul asupra tuturor terminalelor pe care acel sistem operează.

Harari a avut dreptate. Homo Sapiens a fost hack-uit. Și de acum înainte, în lipsa posibilității reinstalării unui sistem de operare sănătos, omului i se vor arde toate circuitele care l-ar mai fi putut salva. În mod deloc neașteptat, acea Χάραγμα (tradusă drept „pecete”) despre care se vorbește în Apocalipsă, există deja în creierele multora. Si până să existe fizic ștanța la vedere nu mai este mult. Au fost îndeplinite toate condițiile nesesare. Omul imbecil s-a ridicat pe sine la rang de zeu, morala creștină a fost înlocuită de o listă de pseudo-libertăți de toate felurile, care ne transformă și ne reduc la statutul de animale și sclavi. Sensul Cuvântului s-a denaturat, s-a deturnat. Omul a început să nege chipul și asemănarea Lui Dumnezeu în propria ființă, considerându-se drept „greșeală genetică”. Adevărul nu mai contează. Contează doar omul și inepuizabila lui prostie.


Epigonii și impostura culturală: declinul literaturii române

Când privesc spectacolul dezolant care se desfășoară în Uniunea Scriitorilor din România, simt o mare de frământări, aproape palpabile, care îmi agită sufletul ca o furtună. Mă bântuie o întrebare chinuitoare: cât vom mai îngădui să domnească mediocritatea literară în această țară? Până când vom continua să ridicăm pe piedestal o adunătură de scribi, care – ascunși în spatele unor titluri și privilegii – își arogă dreptul de a hotărî ce merită să fie numit literatură și ce nu? Această pretinsă elită, fără har și fără conștiință, și-a însușit funcția de arbitru suprem al valorii, dar verdictul ei e pătat de o judecată îngustă, de un simț artistic atrofiat, de o sete de putere și de o profundă nepăsare față de esența spiritului creator. Mă cutremură gândul că într-o zi, generațiile care vor veni își vor pune inevitabil întrebări amare: cum de am permis ca nonvaloarea să ne copleșească, să ne umilească și să ne impună drept „creații literare” opere lipsite de viață și substanță? Nu ne vom putea ascunde de judecata istoriei, o judecată implacabilă care ne va arăta slăbiciunile, compromisurile, lașitățile. Și mai mult decât atât, se va întreba de ce am ignorat strigătul autentic al creației, preferând să ascultăm o mână de „secretari” servili, prizonieri ai sistemului, interesați doar de statut și de beneficii mărunte. Acești „cavaleri ai mesei pătrate” – ale căror judecăți sunt la fel de strâmbe și de colțuroase ca și ambițiile lor – joacă un rol principal într-o piesă de teatru absurd, o farsă ieftină, al cărei final e tot mai previzibil. Ei sunt cei care au croit drum pentru toate compromisurile ieftine și laudele false. Sub masca unei îngrijorări pentru „valoarea literară”, au construit, de fapt, o cale pavată cu mititei, bere și… poate chiar manele! Da, manele literare, acest hibrid jenant între pretenție și lipsă de fond, care năclăiește totul în jur.

Vreau să fie limpede: sunt și voi rămâne un luptător. Nu fug de provocări și nu mă tem de niciun concurs, dar cer o singură regulă de aur: să fie respectat adevărul, să se joace după regulile integrității, nu după capriciile unei pseudo-elite care nu cunoaște nici onoarea, nici talentul autentic. Această literatură de duzină, care inundă librăriile și ne sfidează inteligența, este fructul unui dispreț profund pentru cititor și o insultă la adresa spiritului nostru creator. De multe ori, mă întreb, cu o nedumerire amară: ce ați făcut pentru țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, ca să primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Prin ce fapte mărețe sau idei de o rară profunzime v-ați câștigat renumele? Ce cuvinte ați așternut pe hârtie care să tresalte inima națiunii și să inspire generațiile viitoare? Nu văd altceva decât compilații seci, sinteze literare anodine, analize literare sterile, evadări filosofice fade, aluzii mărunte și pasaje care se vor profunde, dar, în realitate, golite de orice conținut. Fiecare propoziție pare un omagiu deșert, o exaltare formală, o lecție ortodoxă și… cam atât! Până și copilul cel mai nevinovat și-ar da seama că „împăratul e gol”!

Iată-i, pe acești notorii ai zilelor noastre, aclamați fără rost, umpluți de premii și titluri, la fel de inutile precum erau și cele acumulate de Elena Ceaușescu. Dar, la fel cum aceste recompense erau cumpărate odinioară cu banii poporului, se pare că și azi sunt obținute prin mijloace asemănătoare. Totul pare o ironie, o farsă jucată cu fast, dar fără niciun dram de substanță.

Acești „premianți ai Sistemului” au atins cel mai de jos nivel al prostituției literare. Și există, în această lume a literelor – un domeniu care ar trebui să fie fundamentul culturii noastre –, un personaj de-a dreptul dezgustător: scribul. Acesta nu scrie pentru a exprima adevăruri sau a împărtăși idei, ci doar pentru a-și servi stăpânul. Scribul modern, acel om de litere aparent respectabil, dar care își trădează constant conștiința pentru arginții oferiți de Sistem, nu este decât un mercenar cultural. Pentru acești treizeci de arginți, scribii României își laudă necontenit patronul, într-un joc sordid în care adevărul este sacrificat fără ezitare.

Aceștia sunt Iudele României – acei oameni care, în schimbul privilegiilor, au învățat să manipuleze realitatea, să flateze, să cosmetizeze orice inconvenient și să spele pe creier generații întregi. Cu sinecuri oferite de partid, cu cărți publicate de două-trei edituri de casă, fără a poseda vreo valoare reală, acești artiști ai iluziei și propagandei culturale prosperă, în timp ce România adevărată își duce viața de pe o zi pe alta. În ținutul literaturii române, în care tradițiile își șerpuiesc amintirea printre literele vechi și viitorul se zbate în mâinile câtorva spirite autentice, s-au înstăpânit niște figuri ce aduc a Cioclii unei culturi aflate în declin. I-am numit cândva „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Culturii Române,” fiindcă nimic altceva nu li s-ar potrivi mai bine – o adunare de umbre literare, o „gașcă” înțepenită în spatele masticației acelorași idei sterile, perpetuând impostura sub pretextul promovării artei. Acești „critici”, împovărați de o slugărnicie sinistră, laudă fără reținere pe acei „stăpâni” cărora li s-au vândut fără rușine, asemenea bocitoarelor profesioniste ce jelesc, lacom și repetitiv, la căpătâiul unui sicriu gol. Și de ce această mascaradă? Pentru că, în vanitatea și oportunismul lor crud, acești epigoni se tem să scape din ghearele lor de fier pe acei scriitori și artiști autentici care, prin harul și viziunea lor, le-ar putea demasca impostura. Marii creatori, cei cu talent și spirit viu, sunt împinși la marginea obscurității, lipsiți de resurse, umiliți de un sistem ce refuză să-i hrănească spiritual sau material. Acolo, în umbră, acești titani sunt lăsați să moară de foame – o foame a recunoașterii, o foame a creației nesusținute –, doar pentru ca prostia și mediocritatea să troneze nestingherit, mascate într-un spectacol grotesc de „valoare” modernă, o veritabilă manelizare a culturii.

De ce, oare, nu își ridică nimeni întrebarea aceasta apăsătoare? Cum de, în ultimii treizeci de ani, nimeni nu a dat vreo creație cu adevărat memorabilă, ceva care să marcheze conștiința unui popor sau să-l poarte cu adevărat în alte zări? S-ar părea că asistăm la un blestem cultural, însă, poate, mai aproape de adevăr ar fi să vedem acest spectacol drept un eșec colectiv, o trădare a valorilor ce cândva ne înălțau. Acum, când literatura de duzină împânzește rafturile librăriilor, a devenit clar că aceasta este rezultatul unei lipse profunde de respect față de cititor. Acest tip de literatură este o gravă ofensă adusă inteligenței noastre colective, un afront pe care cei responsabili nu-l recunosc și, cel mai probabil, nu și-l vor asuma. E ca și cum ne-am aștepta să vedem o maimuță aprinzând un foc, mai degrabă decât să asistăm la un gest de scuze sincere din partea celor care promovează această stare de lucruri. Îngrijorător este nu doar că rafturile librăriilor sunt invadate de maculatură, ci și că tinerii riscă să-și piardă busola morală, lipsiți de repere autentice într-o cultură dezorientată. Cărțile de calitate îndoielnică care le sunt prezentate nu fac decât să le pervertească înțelegerea asupra vieții și să-i învețe să prețuiască altceva decât adevărata valoare. Totul este parte a unei strategii literare necruțătoare, axată, din păcate, pe promovarea nonvalorii. Oameni de cultură cu verticalitate – cei care mai au coloana vertebrală intactă – ar trebui să dezvăluie acest mecanism viciat, care pervertește cultura și îi subminează fundațiile. Ei ar trebui să tragă un semnal de alarmă către publicul care încă mai poate discerne și să ofere soluții reale pentru a scoate societatea românească din impasul cultural și moral în care se zbate.

Epigoniada, acea perpetuă glorificare a falselor valori, trebuie abolită! Spun acest lucru cu fermitate: un scriitor autentic trebuie să aibă har, o forță creatoare care vine din adâncul său și se manifestă printr-o imaginație debordantă. Din nefericire, scribul modern pare să interpreteze „harul” ca o simplă expunere superficială, o căutare nesăbuită a sponsorizărilor și susținerii financiare, fără să înțeleagă ridicolul care-l înconjoară atunci când producțiile sale lipsite de maturitate stilistică și substanță se expun în lumina criticii. Ne putem întreba, așadar, cine are nevoie astăzi de scriitori adevărați, independenți și neînfricați? Cine are nevoie de minți ascuțite într-o țară copleșită de o cultură dominată de superficialitate? Și unde se află valoarea literară autentică în România? Sunt întrebări al căror răspuns nu trebuie căutat prea departe; dar este nevoie de curaj pentru a aduce această valoare la lumină și pentru a demonta, bucată cu bucată, „epigoniada” care sufocă spiritul național.


Involuția…

Dezbaterile recente din jurul alegerilor prezidențiale și parlamentare s-au centrat pentru prima oară în jurul întrebării e mai bine acum ca în comunism? Au fost o serie de anchete, abordați fiind mai ales oamenii în vârstă, care au trăit și în regimul trecut, și concluzia a fost că „era mai bine când era mai rău”! Păi, s-a spus, se compară vreo unul dintre președinții post-decembriști cu Ceaușescu? El a adus independența României, acum România e vândută și ocupată cu tancuri și avioane străine, atunci toți aveau o slujbă și un acoperiș deasupra capului, acum românii umblă hai-hui, 5,4 milioane sunt ai nimănui, democrația ne-a adus „libertatea” de a pleca agale din țară, nu de a mai fugi, de a-l înjura pe președinte sau de a nu mai merge la vot… S-au făcut tot felul de comparații, de asemănări și deosebiri între cele două epoci. S-a ajuns la concluzia că revoluția ne-a adus involuția, la toate capitolele.

Și e suficient să ne oprim asupra culturii, unde acest fapt se vede foarte clar. Într-un editorial din „România literară” (nr. 45/30 oct. 2015), Nicolae Manolescu făcea o analiză a stării actuale a literaturii române pornind de la observația lui Albert Thibaudet că „literatura epocilor revoluționare nu reprezintă aproape niciodată și o revoluție literară”, comparând situația literaturii franceze de după 1789 cu aceea a literaturii române de după 1989. Raportul dintre revoluție și literatură l-a dus la concluzia că literatura ieșită dintr-o revoluție nu mai este una revoluționară. Dimpotrivă, spun eu, este o involuție. Și analizează starea precară a scriitorului de azi, soarta editurilor, a tirajelor, teatrul minimalist, jurnalismul ieftin care s-a transformat în literatură, răul adus de mass-media, de internet și televiziuni, care au omorât literatura bună, stilul cu adevărat literar. Iar cititorii s-au rărit, fiindcă 93, 5 la sută din populația Românei nu cumpără nici măcar o carte pe an! Scriitorul de azi își scoate singur cărțile, și nu mai este respectat. Decăderea ilustrează lipsa de identitate a țării. Nici un poet post-decembrist nu se poate compara cu poeți ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Deși majoritatea scriitorilor comuniști au fost înregimentați, cum am demonstrat în Istoria literaturii neînregimentate, totuși ei sunt mai buni condeieri decât mulți dintre scriitorii neînregimentați de azi. Și lucrurile stau la fel în toate artele. Se pot compara dramaturgi ca Horia Gârbea sau Lucia Verona, supranumiți „Pantalone și Colombina”, cu Theodor Mazilu sau Camil Petrescu? Sau ce pictor de azi, din mii de pictori ai Românei, se poate compara cu un Corneliu Baba sau Constantin Piliuță? Nu mai vorbesc de cinematografie, unde constatăm o involuție totală. Noul val este o umbră palidă față de filmele lui Sergiu Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Doru Năstase sau Dinu Cocea.

Am revăzut recent Iancu Jianu, unde Adrian Pintea face un rol memorabil. E uluitor momentul când Iancu Jianu stă într-o cârciumă singur la o masă, în timp ce la două mese lungi se află, față în față, țărni români, haiduci, cu arnăuți. Primii cântă o baladă haiducească, fapt care îi deranjează pe soldații fanarioți. Și se produce o încăierare cumplită, ca în Răpirea fecioarelor. O revoltă, nu alta, cu strigăte de moarte. Dar Iancu Jianu nici nu tresaltă. El stă cu spatele la toată această mascaradă. E atitudinea unui erou român față de revoluție. E chiar scârba la care a ajuns după ce a luptat și s-a sacrificat pentru dreptate. Pentru ce și pentru cine a luptat Iancu Jianu? Pentru îmbuibații de la masa unor boieri ca banul Andronache (George Constantin) sau pentru acești haiduci plini de „mânie proletară”? Pribegia lui Iancu Jancu seamănă cu pribegia lui Mihai Viteazul după bătălia de la Mirăslău. Adrian Pintea realizează aici portretul unui rebel romantic. Asemenea realizări sunt unice, atitudini semnificative pentru istoria Românei, realizate când? În epoca cenzurii! Cine a mai realizat așa ceva? Azi se fac filme minimaliste, umbre palide, rușini pentru ceea ce înseamnă talentul românesc, cu cineaști compromiși, anti-români, bolnavi după premii politice, incapabili să realizeze un film istoric sau o ecranizare!

Involuția este alarmantă. Revoluția nu a dat nici un film notabil. A dat o comedie, A fost sau nu a fost?, a lui Porumboiu, un regizor care parcă a dispărut în neant. Opera regizorilor post-decembriști e aproape nulă, iar un actor ca Ion Fiscuteanu a fost compromis de un film penibil, opera unui regizor fără talent. Puse pe balanță, filmele epocii comuniste atârnă greu. Libertatea le-a adus noului val doar denudarea. Așa cum în teatru un anume Hausvater i-a dezbrăcat pe actorii de la Teatrul Odeon în fundul gol pe scenă. Imaginați-vă un Florin Zamfirescu fără chiloți vorbind despre miracolul revoluției! Marile „valori” ale epocii post-decembriste sunt între Șobolanii roșii și Babardeală cu bucluc, filme crazy, handicapate, o rușine inimaginabilă, o involuție strigătoare la cer! Revoluția a schimbat umorul cu bășcălia, a dat amploare limbajului lubric, fuckyou-cist. Și totul sub aripa unei puteri oarbe, fără cultură, care a dus la dispariția elitelor culturale.

O țară fără elite culturale e mediocră. Literatura și marea artă sunt produsul elitelor culturale. Azi valorile sunt desconsiderate fiindcă nivelul valoric depinde de nivelul moral al societății, azi total compromis, căci societatea s-a divizat radical între corupți, cu apariția de miliardari și milionari, și marea masă, aflată în sărăcie. Regele stă cu minciuna la masă. Să nu uităm că unul dintre candidații la președinție, umflat cu pompa ca posibilul președinte ales al țării, cu un cap de hipopotam, pe când era președinte al Camerei Deputaților, a votat pentru Autonomia Ținutului secuiesc. Ne-a salvat Senatul. Iar azi el stă la toartă cu Viktor Orban. Oare de ce acesta a anunțat că am intrat în Schengen? Ce mai pun la cale? Ce va urma? Ce alte minciuni? Ce alte trădări? Se pare însă că partidelor de gașcă de la putere, care se credeau nemuritoare, le-a sunat ceasul. Ca și Dulapului de la Cotroceni. Întotdeauna poporul s-a arătat mai orientat decât clasa politică și sondajele ei. Mereu el a arătat că e nevoie de o schimbare radicală. A venit ea oare? Să-i salutăm pe tineri și diaspora. Scepticii „analiști politici” să dispară odată cu predicatorii „gâzi”, care se îneacă în grăsimi, de la televiziuni!

Oricine vede că așa ceva nu se mai poate, că incompetența a depășit orice măsură! Sărăcia a înlocuit total clasa de mijloc, ea este cartea de vizită a involuției în care ne aflăm. O oboseală imensă a pus stăpânire pe voința de schimbare. Cum e posibil ca 5,4 milioane de români să plece din țară? Și cum mai poate fi salvată România dacă datoria imensă a îngropat țara? Breslele, uniunile de creație, din simboluri ale culturii, din călăuze spirituale ale neamului s-au transformat în găști, așa cum un dictator s-a transformat în sute de dictatori. Revoluția s-a transformat în involuție. Dovadă că decenii întregi viitorul a fost în ceață, evadarea din involuție părea doar utopică. Numai scriitorii și artiștii utopiști pot supraviețui, dar aceștia sunt puțini. Ca să nu fie și ei striviți, e nevoie ca noua clasă politică să fie culturală, să se termine cu semianalfabeții cu internet ca Iohannis, Ciolacu și Ciucă, repetenți în toate, care au transformat bruma de democrație în democratură. Dă, Doamne, să nu mă înșel, spiritul proaspăt al revoluției din decembrie să renască!


Tehnofobia lui Platon…

Oare dacă te cheamă Platon, ai asigurată celebritatea? Important e să impui un nume, nu să-l iei de-a gata, consacrat. Dar ce greu e să impui un nume! Dacă ți se dă prin naștere un nume faimos, ca Platon sau Socrate, bătălia cu viața e pe jumătate rezolvată. Însă și reciproca e valabilă. A te naște cu un nume consacrat, e grea povară. Dar iată că Obie Platon (n. Iași, 1987), un tânăr artist plastic, se bate cu tradiția. El este un talent solid, putenic, în contrast cu aspectul lui delicat și jovial (ca jocul dintre Obie și Oblio). Talentul său puternic nu are nevoie de proptele. Sigur, cu numele de Platon e mai ușor să defilezi în peisaj. Cel puțin pentru mine, când aud de Platon, mă închin în fața celui mai mare filosof al antichității și chiar al tuturor timpurilor (ceilalți filosofi ai lumii mi se par note de subsol la Opera lui Platon). Și mă întreb, văzând actuala expoziție a lui Obie, Metus Machina, de la Galeria Kulterra, oare ce ar zice Platon, filosoful antichității, despre ea? Sigur, n-ar înțelege ce sunt mașinăriile care invadează imagnile și sufocă omul, dar s-ar opri la Solaria, un fel de dinozaur care pare rupt din alegoria peșterii lui Platon, un fel de Godzila, ieșită dintr-un gigantic sloi de gheață, care amintește de era glaciară, și se întreabă unde a văzut Obie un asemenea monstru? Poate în vis. Sau a fost infleunțat de filmele americane, zicem noi, fiindcă există în expoziție și un persoanj dintr-un celebru film Home Alone, al cărui cap este prins într-o capsulă. Dar de ce este atât de înfricoșat? Peste tot, imagini ale unor ființe în stare de spaimă, de alarmă. Relația omului cu tehnologia te înfioară. O lăcustă gigantică se luptă să scape din lanțurile care o încătușează. Și ce e spațiul și timpul, cum se dilată și contractă, cum distrug ființa!

Platon filosoful se bucură poate când vede tabloul Mother Nature, întrunchipată de un cap arborescent de femeie care își astupă cu palma ochiul drept. Ne vede doar cu un ochi, cu ochiul stâng, exact ca Odin. Știa Platon de Odin? Dar Obie știe. Știe că Odin și-a scos un ochi, ochiul drept, să nu mai vadă lumea în care trăim. Mama Natura nu are nevoie de doi ochi ca să vadă tehnofobia, infernul digitalizat în care trăim. N-am reușit prin nimic să evadăm. Și Obie ne îngroapă în mașinării dezumanizatoare, prezentate cu un mare har artistic. Ba realizează și un gigantic tablou de fundal, circa 3/2 metri numit Factory, care pare o ilustrație la filmul Metropolis al lui Fritz Lang. Sau la super filmul Total Recall cu Colin Farrell. O masă de oameni stă îngrozită sub o gigantică mașinărie de tăiat capete. E poate o replică la celebra Factory a lui Andy Warhol, considerat Picasso al Americii. Cu Platon alături, expoziția lui Obie pare mult mai interesantă și originală. Dacă îl duci în America, Obie are sute de concurenți, fie în galerii, fie pe ecrane, mai ales în filmele SF, unde tema tehnofobiei este prioritară. Dar aici, arta vizionară a lui Obie nu are concurență. Este unică.

L-am remarcat pe acest magician al artei, la MoBU, primul Târg internațional de artă lansat de Kulterra, era și acolo unic, inconfundabil. Încă nu apăruse tehnofobia, dar viziunile aocaliptoice existau și îi izolau penelul. Te uimeau portretele la concurență cu Archimboldo, peisajele humanoide, sofisticate, ca și seria de dualități, totul la limita fatnasticului mitologic. La MoBU, m-a șocat varietatea și forța imaginilor care îmbinau tendințele de construcție și deconstrucție, pe varii teme. Și-a lansat acolo și un album formidabil Paintings, despre care am scris anterior, în cartea Vizitatorul, unde prezint istoria artei ca un roman, album în care își expune, în capitole distincte, o originală dystopie, în stilul surrealiștilor, apropiindu-l de Victor Brauner și Salvador Dali. Actuala expoziție, care îl are în titlu pe Metus, o personificare a terorii în mitologia romană și greacă, un fel de replică la celebra soluție dramatică „deus ex-machina”, din piesele lui Eschil și Sofocle, nu diferă ca stil, modalitatea de abordare a desenului și culorii este aceeași, diferă doar tema. Imaginați-vă un Bosch adus în actualitate, cu o vocație deconstructivistă, dar având aceeași temă, frica, spaima, angloasele, panica, infernul.

Viziunea poate fi apropiată și de teatrul cruzimii lui Antonin Artaud. În loc de spectre medievale, specte moderne, tehnologii, varii mașinării, de la mașina de tocat carne la sofisticate asamblaje digitale și SF. Numai în filmele SF mai există o asemenea vizune apocaliptică. Obie nu ne oferă nici o soluție, încă nu a descoperit utopia mea Civitas Innocentiae, el doar arată ce însemană tehnofobia, frica de invazia mașinăriilor care au invadat viața omului modern. Forța vizionară, prin fantezia de cuprindere monumentală a lumii în sofisticată expresie artistică, plină de vrajă și simbol, mă face să-l consider pe Obie Platon un Bosch al artei plastice românești. Vă îndemn din inimă să vizitați această deosebită expoziție.


Panonia – o vatră a etnogenezei românești.Teoria istoricului Stelian Brezeanu

Panonia este un teritoriu cu pământ mănos, extrem de bogat, cu pășuni grase și udat de ape mari pline de pești care oferă un loc propice vieții pastorale și agricole. Înainte de cucerirea romană aici trăiau triburile dacilor sub stăpânirea lui Burebista sau Decebal. În vremea imperiului roman Panonia a fost o provincie puternic romanizată, dar după retragerea aureliană carpo-dacii au venit în vestul Transilvaniei și în ținuturile dintre Tisa și Dunăre. Există o opinie istoriografică că de la carpo-daci ar veni denumirea munților Carpați. În acea perioadă, „panonii” devin sinonimi cu o populație autohtonă daco-romană, care au trăit în pace și prosperitate până la cucerirea lui Attila, conducătorul hunilor. Despre ei au scris cronicarii bizantini. La mijlocul secolul V retorul și istoricul grec Priscus din Panion este trimis de împăratul bizantin Teodosius al II-lea în vizită la curtea regelui Attila, aflată undeva la o zi de mers după trecerea Dunării spre Panonia. El ne lasă o descriere impresionantă despre „ausoni”, un popor de localnici latinofoni care au rămas în fosta provincie Dacia și în Panonia după retragerea imperiului roman din aceste ținuturi. Ei erau majoritari în aceste ținuturi. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. Priscus remarcă în drumul spre curtea lui Attila asemănarea limbii dacilor localnici cu cea a romanilor, sesizând însă și diferenţele. Grecul își formează astfel o opinie personală, faptul că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor. Putem considera că ausonii sunt primii stră-români, popor nou format din amestecul triburilor traco-dace cu populații ale civilizației romane. Această populație localnică latinofonă a trăit în Panonia și după înfrângerea hunilor la Câmpiile Catalunice (451). Putem considera că daco-romanii au devenit populația majoritară în Panonia până la sfârșitul secolului IX, acest ținut dintre Tisa și Dunăre fiind unul dintre leagănele etnogenezei românești. Sigur că prin secolul VII aici au apărut populații slavo-bulgare, dar putem considera că populația localnică, de daco-romani era majoritară până la venirea triburilor maghiare conduse de ducele Arpad. Un istoric român Theodor Capidan din prima jumătate a secolului XX a studiat toponomia și în general numele localităților din jurul lacului Balaton, acestea în marea majoritate au o rădăcină semantică românească. De altfel, împrejurimile lacului Balaton sunt o vatră a etnogenezei românești din Panonia, conform istoricului român.

La venirea triburilor maghiare în Panonia (896), vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie, care a iscat numeroase controverse istoriografice, populație numită „păstori ai romanilor”. Istoricii români susțin că este vorba de populaţii romanice localnice. Un istoric antic de origine greacă Zosimos, care a trăit la Constantinopol și a scris celebra sa operă „Historia Nova” descrie declinul imperiului roman, în jurul anului 500 d.Hr. spunând că Teodosie I, împărat între 379 și 395, i-a respins pe huni, skir și carpodaci. Potrivit cronicarului Eutropius, care a trăit în jurul anilor 340–390, un număr mare de federați au fost așezați în zonele de graniță. Mențiunea lui Zosimos despre carpodaci pentru sfârșitul secolului al IV-lea este ultima. Ei apar posibil în istorie doar apoi cu numele de „ausoni” sau „valahi”. Deci carpodacii erau deja localnici în Panonia, care vor deveni celebri „ausoni” în descrierea lui Priscus în vizita sa la curtea regelui Attila. „După ce însă fiii lui Attila au pierit aproape cu toții, împreună cu poporul scitic, în războiul Crumbelt, Pannonia a trăit zece ani fără de rege, rămânând în ea numai străinii: Sclavii, Grecii, Teutonii, Messianii și Vlahii, care, în timpul vieții lui Attila, îi serveau ca robi”, scria cronicarul maghiar Simon de Keza în secolul XIII. Chiar și istoricii maghiari la începuturi recunoșteau că românii sub diversele lor denumiri vechi trăiau în Panonia, după prăbușirea imperiului hun. Se remarcă un fenomen de aculturație interesant.

Sublinez că particula latină „ac” a creat multe bătăi istoricilor de-a lungul timpului într-un text de cronică medievală maghiară. Expresia citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare textul cronicarului maghiar Anonymus ar suna așa tradus „slavi, bulgari şi valahi adică păstori ai românilor”, iar altă traducere cu „și” ar fi astfel: „slavi, bulgari şi valahi și păstori ai românilor”. Se observă cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile „şi” şi „deci” (et sau ac) au o contribuţie hotărâtoare la interpretarea textului. „Quam terram habitarent Sclauij, Bulgarij et Blachij ac pastores Romanorum…” scria cronicarul maghiar de la curtea Regelui Bela al II-lea în secolul al XII-lea în lucrarea sa „Gesta Hungarorum”, care se traduce astfel: „Pe care pământ locuesc Slavi, Bulgari și Vlachi …și păstorii Romanilor…” Acel „și” sau „deci” lasă impresia existenței înaintea năvălirii triburilor maghiare în Panonia a două tipuri de populații romanice: valahii autohtoni proveniți din triburile dacice romanizate și „păstorii romanilor”, care prin transhumanță au venit din zona Alpilor, din Raeția sau mai de de la sud din Alpii Dinarici sau Haemus. Aceste două populații traco-romane: valahii și ”păstorii romanilor” controlau Panonia când a descălecat Arpad venit din nordul Mării Negre. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus. Inclusiv alt cronicar maghiar Simon de Keza, precum şi cronica rusească a lui Nestor fac referire la stră-românii din Panonia. „Se apucară (n.n.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări”, se arată în respectiva cronică. tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre „păstorii romanilor” sau de „romani” alungaţi de maghiari din Pannonia, Anonymus povestind o întâmplare prin care o garnizoană „romană” era alungată din castrul „Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei. „A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orânduindu-şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndârjire”, se arată în cronica lui Anonymus. Enigmaticii „romani” sau „păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat dispute în rândul istoricilor. „Et mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie…”, romanii, adică, au venit în Panonia după moarta lui Attila. „…Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores romanorum…” Anonymus certifică astfel că Arpad, când a venit în Panonia s-a întâlnit cu urmașii hunilor și vlahii (blachi). „Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla, până în vremea lui Arpad. Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale hunilor care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci, vecini cu Blackii (românii), au avut aceeași soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor”. Asistăm la o fenomenologie de aculturație etnică. Ungurii au fost puțini la venirea în Panonia, circa 150 mii, conform unor istorici maghiari, posibil ca ei etnic, mai ales după înfrângerea catastrofală de la Lechfeld din 955 să se fi contropit în masa localnicilor. În acest context complex, majoritatea istoricilor români, dar şi unii germani şi chiar maghiari sunt de părere că „păstorii romanilor” şi „romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-româneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului până la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor. Anonymus le spune „blacki” adică „vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi unguri sub forma „olahi”, atribuit populaţiilor româneşti.

Unul dintre cei mai importanți istorici români medieviști și bizantinologi, Stelian Brezeanu în cărțile sale publicate imediat după revoluția din decembrie 1989 susține o teorie interesantă despre etnogeneza românească din Panonia și conexiunea valahilor cu acei „păstori ai romanilor” pe care i-a întâlnit ducele Arpad la venirea în Panonia, la sfârșitul secolului IX. Teoria istoricului român s-a cristalizat în mai multe cărți și studii, nu neapărat imperativ, ci extrasă din cercetările sale exhaustive și scrise cu acribie. „Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică” (în colaborare cu L. Bârzu), București, 1991 (Premiul Academiei Române), „Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală”, București, 1999 și „Identități și solidarități medievale. Controverse istorice”, Editura Corint, București, 2002. Stelian Brezeanu a fost un istoric poliglot și longeviv profesor de istorie medievală la Universitatea din București, recunoscut academic pe plan european. În studiile sale istoricul a clarificat termenele de vlahi și „păstori ai romanilor” din cronicile maghiare. El spune clar că particula latină „ac” se referă la o subliniere a etnicității valahilor ca „păstori ai romanilor”, în textul lui Anonymus și Simon de Keza El respinge teoria istoriografică maghiară că „păstorii romanilor” ar fi o populație latină occidentală din imperiul carolingian sau o referire la o ocupație pastorală a supușilor împăratului bizantin. Chiar și în această ultimă interpretare se știe că termenul de valah era identificat în cronicile bizantine cu funcția socială de păstori. Deci „păstorii romanilor” din Bizanț erau de fapt tot valahi. În interpretarea lui Stelian Brezeanu tocmai alăturarea termenului de valah cu cel de „păstor al romanilor” are un caracter de subliniere a etnicității acestora, în corelație cu funcția și atribuția socială a ocupației, aceea de păstori. De fapt Anonymus și Simon de Keza subliniază etnicitatea și ocupația acestor locuitori autohtoni ai Panoniei, care sunt valahi și „păstori ai romanilor” în același timp. Deci în interpretarea cronicilor medievale maghiare putem afirma documentat că Panonia la venirea triburilor conduse de Arpad era un ținut preponderent valah, în care localnici se ocupau cu păstoritul ca ”păstori ai romanilor”. Această populație localnică majoritară a reușit să asimileze pe slavi și bulgari, dar a fost dislocată de năvălirea maghiarilor în Panonia. Și în această ocupare a Panoniei valahilor, istoricul Stelian Brezeanu vine cu o teorie interesantă. Regii maghiari după două secole de la cucerirea Panoniei, ca să-și justifice ideologic stăpânirea susțineau prin istoricii de curte ca Anonymus sau Simon de Keza – că triburile lui Arpad au cucerit Panonia ca să recupereze vechea stăpânire a strămoșului lor „totemic” Attila, dintre Dunăre și Tisa. Regii maghiari își inventează evident o genealogie hunică și o descendență din Attila pentru a justifica stăpânirea prin forță, răpind de la populația localnică stră-română, acest teritoriu panonic. Crearea legendei originii hunice a maghiarilor și a liniei dinastice de la Attila la Arpad a regilor maghiari reprezintă o justificare ideologică a cuceririi unui teritoriu – Panonia luat cu forța de la autohtonii daco-romani latinofoni. Regii maghiari au simțit nevoia să-și justifice astfel stăpânirea Panoniei răpite de la carpi, ausoni, valahi și „păstorii romanilor”.

Arpad și regii maghiari au considerat Panonia cucerită de la valahi ca o recuperare și o moștenire de la Attila și huni. Cronicarii de curte au simțit necesitatea ca să justifice astfel cucerirea unui teritoriu al valahilor și al „păstorilor romanilor”. Contrastul vine atunci când Tuhutum vrea să cucerească țara unui „dux Balchorum” din Ardeal și nu s-a lăsat impresionat de Arpad. Este credibilă interpretarea lui Stelian Brezeanu privind atacul lui Tuhutum asupra lui Gelu românul. Ducele Tuhutum, care era un apropiat de Arpad, îi cere conducătorului maghiar dreptul de a cuceri pentru el „Țara lui Gelu”. Stelian Brezeanu consideră că Panonia era cucerită de Arpad ca parte a moștenirii legendare a hunilor și a regelui Attila, ca o recuperare ideologică a vechilor ținuturi, dar însă Transilvania nu făcea parte din cucerirea istorică a imperiului hun. Așa că Tuhutum doar astfel a putut cere lui Arpad să cucerească pentru el ducatul lui Gelu, pentru că acesta nu făcea parte din imaginarul moștenirii imperiale asupra hunilor lui Attila. Gelu românul este înfrânt de Tuhutum, devenind stăpânul țării Ardealului, care de la începuturi a fost altceva decât regatul regilor maghiari, nefăcând parte din proiecția canonică a mitului hunic. Prin cucerirea lui Arpad a Panoniei și a unei părți a Transilvaniei de către Tuhutum romanitatea panonică se frânge, creându-se o cezură etnică între românii din Transilvania și cei de dincolo de Tisa și lacul Balaton, care se retrag înspre Alpii austrieci și Alpii Dinarici. Românitatea panonică dispare astfel la presiunea regilor Ungariei, rămânând doar toponimele inventariate de Capidan în jurul lacului Balaton, iar dincoace în Ardeal se dezvoltă liber o românitate care era eliberată de mitul imperial hunic al lui Attila. La acestea aș putea adăuga și faptul că nobilimea maghiară ardeleană nu a achiesat la restaurarea moștenirii lui Attila în Transilvania. Astfel, Panonia a rămas în imaginarul românesc un arhetip al unei etnogeneze din vremurile când vlahii și „păstorii romanilor” hălăduiau liberi prin pășunile bogate de pe malurile Tisei și lacului Balaton până la venirea triburilor maghiare conduse de Arpad.


Campania de cercetare 2024 din situl arheologic „Cetatea Zânelor” din Covasna

Cu un nume atât de legat de lumea basmelor, această cetate se dovedește a fi un foarte important punct fortificat al regatului geto-dac aflat pe coronamentul Munților Carpați, pe ramura lor orientală. Dacă știam că salba de cetăți geto-dacice mai importante sunt cele descoperite și cercetate până în prezent aflate în sistemul de apărare a capitalei Sarmisegetusa Regia, în Carpații Occidentali (Munții Apuseni), iată că, prin descoperirea unor importante tezaure, dar și a unor fortificații pe catena carpatică orientală, avem dovada întregii extinderi a teritoriului ocupat și administrat de daci. După raportul arheologului Luca Paul Pupeza, responsabil științific al șantierului arheologic de la Covasna-Valea Zânelor, avem datele ce urmează. Cercetarea în situl de la Covasna – Cetatea Zânelor s-a desfășurat în anul 2024 atât în interiorul zonei fortificate, pe Terasa a II-a, cât și în exteriorul acesteia, pe șaua de legătură a Dealului Cetății cu culmile învecinate, pe unde trecea probabil drumul antic de acces.

Finanțarea cercetării a fost asigurată de către Ministerul Culturii (prin Proiectul anual de finanțare al cercetărilor arheologice sistematice) și de către MNCR – Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (din fonduri proprii). Pe Terasa a II, în apropierea zidului și a bastionului de aici au fost identificate în campaniile anterioare două edificii dacice cu acoperișul susținut de stâlpi din lemn dispuși pe trei sau patru șiruri. Nici unul dintre aceste edificii nu a fost conturat în întregime, ca urmare funcționalitatea lor rămâne deocamdată incertă. Cele două edificii ar putea fi temple, de tipul celor cu aliniamente de coloane, dar nu poate fi exclusă și o altă funcționalitate, civilă sau militară. În ultimele campanii de cercetare s-a avut în vedere dezvelirea Edificiului II, aflat la nord și nord-vest de bastion. Cel mai probabil acesta avea patru șiruri de stâlpi, cu 10 sau 11 stâlpi pe șir. În 2024 s-a cercetat în special zona vestică în încercarea de a stabili limita acestuia, ceea ce s-a și reușit. Edificiul era delimitat aici de o vână de stâncă nativă, vizibilă probabil și în antichitate, la vest de aceasta nefiind identificate urme de stâlpi. Ca urmare, până în prezent Edificiului II a fost delimitat pe trei laturi, spre sud (zidul Terasei II), est (stâncă) și vest (stâncă).

Cercetările vor continua în campaniile următoare spre nord, pentru a stabili limita edificiului și aici. Dat fiind faptul că s-a săpat mai ales în fundația edificiului (pământ amestecat cu stâncă sfărâmată) s-au găsit puține materiale, în special fragmente ceramice. Pe traseul posibilului drum de acces în cetate s-a deschis în anul 2023 un nou sector de cercetare, unde au continuat săpăturile și în 2024. Aici, cu ajutorul unui georadar au fost identificate mai multe posibile complexe arheologice. Pentru verificarea unui astfel de posibil complex s-a trasat în 2023 o suprafață de cercetare de cca. 10X2 m. Până în prezent nu s-a identificat vreun complex sigur antic și nu s-au descoperit materiale arheologice, dar cercetarea este abia la început. Vizibile în teren dar și pe scanarea LiDAR, pe șaua de legătură se află două valuri de pământ dispuse perpendicular pe aceasta. Cel mai sudic dintre cele două valuri este tăiat de un drum forestier, malul vestic al acestuia fiind săpat pe o porțiune de 4X2 m pentru a-i identifica structura internă. Deocamdată rezultatele sunt incerte. S-a descoperit stânca nativă foarte aproape de suprafață precum și o cantitate relativ mare de pietre în jur. Nu s-au găsit materiale arheologice.

Cetatea Zânelor, cum mai este denumită fortificația dacică de la marginea orașului Covasna, de pe dealul Florilor Voinești, este, poate cel mai important obiectiv istoric al zonei. Neexistând foarte multe date istorice despre această fortificație, în jurul acesteia s-au creat tot felul de mituri și legend, cu zâne, comori și personaje de basm. Această cetate datează din secolul 2 î.Hr.. Se presupune că fosta cetate a fost dărâmată la porunca lui Burebista și construită alta peste fundațiile primei cetăți. Cetatea era structurată pe trei terase și, după cum dovedesc descoperirile arheologice este cea mai mare fortificație dacică din afara Munților Orăștiei descoperită până acum. Faptul că aici au fost găsite o mulțime de vestigii constând în vase de ceramică, arme, bijuterii și monede, dar și un templu închinat divinității, i-a făcut pe specialiști să creadă că a fost un important centru economic al dacilor. Deși săpăturile arheologice au început înca din anii ’40, cea mai mare parte a zidurilor a fost scoasă la iveală după ce, în 1995, o furtună puternică a dărâmat arborii de pe o întreagă parte de versant. Despre Cetatea Zânelor s-a mai spus că ar fi legendarul Ranisstorum, locul în care s-a refugiat Decebal după asediul de la Sarmizegetusa, în speranța că va reuși să strângă altă armată. Până acum însă nu există nicio dovadă care să susțină științific o asemenea ipoteză. În zona de est a Transilvaniei există circa 34 de cetăți dacice, iar cea de la Covasna se apropie cel mai mult de măreţia celor din Munții Orăștiei. E posibil ca înspre una dintre aceste fortăreţe să se fi îndreptat, totuși, Decebal. Sunt multe mituri și despre comoara aflată sub zidurile acestei cetăți. Unii spun că aceasta ar aparține dacilor, care ar fi ascuns undeva în cetate un important tezaur. După ce săpăturile arheologice din anii ‘40 au fost stopate, căutătorii de comori, dornici de îmbogățire peste noapte, au căutat în lung și în lat comoara, fără a găsi ceva. Partea proastă este însă aceea că au distrus și multe vestigii istorice importante în căutarea acestei comori. După spuselor din bătrâni, aici ar fi totuși o comoară, păzită de un cocoș care adoarme o dată la șapte ani, acela fiind singurul moment în care poți avea acces la comoară. Se spune că un cioban ar fi nimerit acolo fix când dormea cocoșul și de atunci nimeni nu l-a mai văzut. Alte legende spun că această cetate ar fi fost apărată de un șarpe mare (balaur, cu solzii de aur). Într-adevar, dacă ne uităm din departare la dealul pe care a fost construită cetatea, datorită celor 3 terase, imaginea care ne apare dă impresia că o uriașă reptilă stă încolăcită în jurul lui. Tot o legendă spune că aici ar fi locuit Ileana Cosânzeana, cea mai frumoasă dintre pământence. Și aceasta ar fi ascuns aici o comoară care poate fi găsită doar într-o zi cu soare, înainte de sărbătoarea de Sfântul Gheorghe şi doar cel de al şaptelea copil al unei familii o poate vedea. Legende, legende… (G.V.G.)


Muzeul „Olimpia” din Brașov – primul muzeu al sportului și turismului montan din România

Muzeul „Olimpia” din Brașov este dedicat aproape exclusiv personalităților sportive brașovene și momentelor sportive de referință care au avut loc în zona Brașovului. Astfel se pot tezauriza amintirile plăcute și se pot crea modele de oameni demne de urmat. Primul muzeu din România dedicat istoriei sportului și turismului montan a fost deschis la Brașov, în „Olimpia”, fostul sediu al Reuniunii de patinaj, clădire construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, restaurată de Muzeul Județean de Istorie Brașov, cu sprijinul Consiliului Județean Brașov, în perioada 2021 – 2023. Deschiderea celui mai tânăr muzeu al țării, „Olimpia – Muzeul Sportului și Turismului Montan”, secție a Muzeului Județean de Istorie Brașov, a fost marcată de evenimentul „Nopți albe la Olimpia”, în weekendul 22 – 24 martie 2024. „Nu am vrut tăieri de panglici, covor roșu și artificii! Olimpia trebuie să fie de la bun început altfel. Ne-am inspirat de la cei care acum 130 de ani au construit clădirea care găzduiește muzeul. Da, Olimpia nu este doar un muzeu! Este un loc de întâlnire cu prietenii, de recreere, de petrecere a timpului liber în mod plăcut și activ”, a spus managerul Nicolae Pepene. Prima zi de vizitare a însemnat pentru Olimpia începutul etalării unui patrimoniu istoric sportiv extraordinar format din piese istorice cu o vechime de peste 100 de ani (patinaj, schi, scrimă, tir), de la începuturile practicării sporturilor pe teritoriul României. Apoi, din perioada interbelică și din vremea sportului popular sunt expuse plachete, cupe, trofee, medalii și diplome, echipament sportiv. Dintre acestea menționăm: o diplomă de la Jocurile Olimpice de Iarnă St. Moritz (1928), cupa maratonului balcanic din 1935 câștigată de Ludovic Gall, o rachetă de tenis din perioada interbelică, placheta pentru campioana României la handbal din anul 1937, numere de concurs de la Jocurile Olimpice de Iarnă de la St. Moritz (1948) și Oslo (1952), medalia de aur cucerită de echipa feminină de handbal a României în 11 jucătoare la campionatele mondiale din 1956, medalia de aur cucerită de echipa masculină de volei a României la campionatul european din 1962, precum și medalia de vicecampioni mondiali din 1963. Informații foarte interesante completează prezentarea tuturor pieselor istorice din expoziția tematică.

Expoziția de bază, amenajată la parterul clădirii Olimpia, este împărțită cronologic în trei secțiuni: „Începuturile” (a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX), „Brașovul sportiv interbelic” și „Sportul popular”. Peste 300 de bunuri culturale au fost restaurate și pregătite pentru această expoziție. Multe dintre ele au o valoare istorică deosebită, de interes național și internațional, printre care și 25 de piese muzeale clasate în Patrimoniul național, inclusiv două piese în categoria ,,Tezaur”. La etaj, expoziția „Începuturile sporturilor de iarnă în România” a inaugurat sala de expoziții temporare. Managerul Nicolae Pepene este inițiatorul schimbării destinației clădirii „Olimpia” în muzeu, autorul conceptului noului muzeu, al planului expoziției permanente, al documentației științifice și al textelor din expoziții. Designul mobilierului muzeal și grafica expozițiilor au fost realizate de arh. Alina Rizescu. Munca extraordinară de restaurare a pieselor istorice a fost realizată în principal de restauratorii muzeului, Valentin Puchianu, Claudia Moței și George Iacobeanu. Noua secție a Muzeului Județean de Istorie Brașov este condusă de Ioana Șchiopu, fostul manager de proiect expozițional. Prima zi de muzeu la Olimpia a însemnat și ultima zi de patinaj din sezonul începutului de an! Astfel, peste 150 de elevi ai școlilor din județul Brașov au participat la un carnaval pe gheață, vineri, 22 martie. Programul a fost inspirat din „petrecerile” costumate organizate acum 140 de ani la Olimpia.

Distracția pe gheață a început dimineața și a continuat și seara, când 250 de turiști și brașoveni s-au distrat la petrecerea costumată de pe patinoarul de sub Tâmpa. În fiecare din cele trei zile și trei nopți, începând cu ora 16:00, programul de vizitare a cuprins și ,,povești” muzicale despre brașovenii care și-au deschis casă lângă locul lor de patinat, chiar în anul când la Atena a fost organizată prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, dar și despre brașovenii care au stabilit în orașul lor capitala sporturilor de iarnă din România, și nu au fost uitați înaintașii Muzeului Județean care exact acum 60 de ani au amenajat la Olimpia prima expoziție despre istoria sportului. În acest context, pentru cel mai tânăr muzeu al țării s-a cântat „La mulți ani!” în greacă, germană și română! Cu ocazia deschiderii muzeului au fost marcate și mai multe aniversării istorice importante pentru sportul românesc: 110 ani de la înființarea Comitetului Olimpic Român, 100 de ani de la prima medalie olimpică câștigată de România, 100 de ani de la înființarea Federației Române de Schi. Astfel, vineri dimineața, la festivitatea de deschidere, alături de Nicolae Pepene, managerul Muzeului Județean de Istorie Brașov, și Adrian-Ioan Veștea, ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, fost președinte al Consiliului Județean Brașov, au mai luat cuvântul brașoveanul Mihai Covaliu, campion olimpic și mondial, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român, și Puiu Gaspar, secretar general al Federației Române de Schi și Biatlon, prima federație parteneră a noului muzeu. Pentru Olimpia, în perioada 2019 – 2024, Muzeul Județean de Istorie Brașov și-a mărit colecția „Sport și Turism Montan” cu piese donate de pasionați de istoria sportului și turismului montan, personalități sportive sau moștenitorii unor „pionieri” ai practicării sportului ca formă de recreere. Toate aceste donații au transformat deja Olimpia într-un loc de întâlnire al celor care-i prețuiesc misiunea.

Astfel, programul evenimentului de deschidere a cuprins înmânarea diplomelor de recunoștință pentru donatori dar și pentru specialiștii implicați în realizarea expoziției „Olimpia – Muzeul Sportului și Turismului Montan”. „Olimpia – Muzeul Sportului și Turismului Montan” este un proiect finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021, în cadrul Programului RO – Cultura, apelul privind „Susținerea expozițiilor inovative cu bunuri culturale mobile restaurate”, cu suma de 617.820,00 lei, echivalentul a 129.194,29 Euro, rată de finanțare 100% din valoarea totală eligibilă a proiectului. Consiliul Judeţean Braşov a finanțat 100% reabilitarea monumentului istoric în care a fost amenajat acest muzeu. Alocările bugetare din perioada 2020-2024 special destinate realizării proiectului au totalizat 3.771.600 lei. Tematica principală a expoziției de bază ,,Olimpia – Muzeul Sportului și Turismului montan” este istoria sportului și turismului montan din zona Brașovului, de la perioada de pionierat până în prezent. Astfel, discursul expoziției identifică și reunește temele importante de istorie locală care să fie asociate de vizitator cu noțiuni istorice recunoscute atât la nivel național, cât și în afara granițelor României, analogiile facilitând înțelegerea. Tematica este împărțită în trei subteme cronologice: Începuturile sporturilor (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX), perioada interbelică și perioada comunistă. Structura subsitemelor este organizată după discipline sportive.

Reperele tematice sunt bunurile culturale cu o valoare istorică deosebită, printre care și primele piese din colecția „Sportul și Turismul Montan – STM”, restaurate și clasate în cadrul proiectului nostru, care vor beneficia de un focus muzeal interactiv cu ajutorul aparaturii multimedia. Brașovul interbelic sportiv înseamnă în primul rând ,,capitala sporturilor de iarnă din România”, existând reprezentări, inclusiv filme de epocă, și piese istorice din domeniul schiului, patinajului și hocheiului. În această subtemă mai sunt reprezentate și alte sporturi în care Brașovul a avut performanțe: fotbalul, călăria, atletismul, tenisul. Nefiind sportiv, urmăresc evenimentele din acest domeniu și mă bucură competitivitatea și fair play-ul. Admir campionii și îi consider modele demne de urmat pentru tineri, în orice domeniu ar activa. De aceea mă bucură existența unui asemenea muzeu, care poate fi sentimental, dar și educativ. Fiți campioni! (George V. Grigore)


Între un moment istoric și un mare semn de alarmă (opinii)

Alertați de perspectiva sumbra a partajului de Dumnezeu, pentru prima dată în istoria post decembristă românii nu au mai ales cu stomacul, preferând demnitatea spirituală burții pline. Este în același timp un moment istoric dar și un mare semn de alarmă! Și asta pentru ca dacă romanul coboară vizibil iritat, brusc întrerupt din siesta metafizică în care moțăie desprins de timp, din podul atemporal al resemnării mioritice jos în secția de votare altfel decât pentru o sticlă de ulei sau o sută de lei, atunci să știți ca e groasă! Asta pentru ca romanul nu corectează istoria decât dacă simte ca îl va separa de Dumnezeu. Altfel, în relația cu istoria noi românii avem o abordare minim invazivă. Linia roșie este Dumnezeu. Odată trecută, ne deșteptăm.

Să încerci să târăști poporul român în al treilea Război Mondial sub pretexte ideologice, respectiv singurul popor european incapabil aproape o mie de ani să clădească cetate medievală peste așezările părăsite de romani este un deziderat politic absolut utopic. Din castrele romane românii au luat piatra și si-au zidit case și biserici, într-o totală inconștiență politica sau poate într-o sublimă simbioză a-istorica, în timpul căreia hoardelor grăbite de invadatori le răspundeam prin diversitate, egalitate și incluziune. Romanian Lives Matter. De ce să ne omorâm când putem negocia un bir suportabil? Capul plecat sabia nu-l taie nu e din același registru cu Slava Ukraini. Prosperității vestice mânjite până la coate de sângele sutelor de mii de copii, femei, bătrâni și bărbați vinovați doar de a se fi născut vinovați, românii au preferat austeritatea păcii . În hărmălaia bazarului bunăstării în care fiecare candidat-comerciant își etalează utopiile cu super reduceri într-un tablou mercantil de târg electoral, românii apleacă urechea la trubadurul suveranității și al neutralității, la evanghelistul păcii și al lui Christos, la apărătorul familiei și la promotorul gospodăriei și antreprenoriatului autohton. Foamea de vocație istorică a românilor a prevalat Black Friday-ului politic. Setea de demnitate a națiunii a ales izvorul national de spiritualitate intoxicării vestice. Fără spiritualitate nu există democrație, află românul în 2024 și apoi apasă hotărât ștampila pe mesagerul ei.

„Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat, nu schimbat ca să fie iubit.“, aflăm de la același mesager. Adică Nihil Sine Deo, cum ar spune Carol I. De Carol putem vorbi fără să facem pușcărie? Ca am înțeles ca de Antonescu și Zelea Codreanu nu prea, dacă le rostim numele suntem automat legionari și deci, implicit, antisemiți. Mai puțin important cine este Călin Georgescu, ar fi putut fi o creație Open AI, născută în laboratoarele din care a ieșit și Chat GPT. Important este setul de valori la care Romania a rezonat. Mie unul asta mi-a dat speranță.

M-aș fi așteptat să sărbătorim această trezire, indiferent de persoana domnului Călin Georgescu. Căci el este doar expresia alegerii unui set de valori, nu este o alegere în sine. Sa sărbătorim aderența la valori, care pare că va supraviețui personajului politic Călin Georgescu.

Sfâșiată între generozitatea imobiliară a domnului Simion și harul ecleziastic al domnului Georgescu, mișcarea conservatoare de dreapta din România s-a apropiat de 40 la sută. În mod intenționat mă feresc să o numesc extremă dreapta, nu văd nimic extremist în a fi conservator, credincios și suveranist. Nu se vorbește despre asta, în colimator este persoana Călin Georgescu, omul Călin Georgescu. Este mult mai ușor de terfelit un om decât valorile simpatizanților săi. În fața acestei realități, în loc să cădem fiecare pe gânduri câteva minute, precum rămânea Moromete adânc pătruns în poiana lui Iocan de fiecare dată când mai termina de citit pe nerăsuflate câte un paragraf din ziar și încerca teatral sa descifreze înțelesuri politice ascunse, foarte mulți dintre noi halesc pe nerăsuflate propaganda dezinformatoare a aparatului media, lipsită de orice scrupule și de orice demnitate profesionala, umană sau națională și căd in capcana numita Pericolul Călin Georgescu.

Pericolul Călin Georgescu sună așa: ne scoate din NATO și din Uniunea Europeană și ne vinde rușilor.

Și asta pentru ca dacă nu scuipă Rusia cu aceleași flegme vâscoase și cu același elan precum expectoranții profesioniști ai televiziunilor și celorlalte case de (in)toleranță ideologică, domnul Călin Georgescu este prorus. Pentru ca dacă nu idolatrizează politica agresiv beligerantă americană domnul Călin Georgescu este antiamerican. Pentru ca dacă nu ignoră selectiv personalitățile marcante ale istoriei domnul Călin Georgescu este legionar. Și pentru ca dacă nu agreează rachetele cu rază lungă de acțiune trimise de Washington în inima Rusiei, domnul Călin Georgescu cu siguranță ne va scoate mâine din NATO.

„Vedeți ca sunteți prosti? Care va să zică…daca nu a mers cu uleiul și făina…poate va merge cu frica! Dacă nu i-am ales pe ei din dorința de mai bine, poate fugind de domnul Călin Georgescu din frica de mai rău, ne vom împiedica și vom rămâne tot cu ei! Doar ca ascultați aici la mine ce vă zic: pentru român, mai rău decât fără Dumnezeu nu se poate! Ce ai rămas așa, cu fața asta de prost? Da bă și tu, Țugurlane, o țigară… că-mi răcesc gura aicea de pomană pentru voi…”

Așa cum ne-a obișnuit, în lipsa unui mesaj propriu USR se va concentra pe desființarea adversarului. Noua Ciuma Roșie este domnul Călin Georgescu. Mare noroc are USR-ul ca (încă) nu este partidul unic… Mă aștept deci ca în următoarele zile să descoperim ca domnul Călin Georgescu este pe rând sau simultan sifilitic, lepros, schizofrenic, spion KGB, plagiator, evazionist, afemeiat, misogin, sectant, hărțuitor sexual și de ce nu, antisemit. Ar mai fi mers și susținător Trump, dar asta e de bine acuma, nu mai merge. „Și asta pentru ca spre deosebire de binele lui Dumnezeu, binele politic se schimbă mai nou la patru ani. Vedeți ca sunteți proşti?!”