Vicleiul

Când eram copil, mai bine-zis până prin anii 1960, se mai umbla în Bârda cu Vicleiul. Îmi amintesc că l-au primit părinții mei de câteva ori în serile de Crăciun. Tăticu îmi povestea că în tinerețea sa umblase mulți ani el însuși cu Vicleiul și jucase păpușile. Renumit în Bârda la jocul păpușilor fusese Ionică al lui Puraică. Din păcate, anii au trecut și n-am mai văzut nicăieri, nici în satul Bârda, nici la televizor în alte zone acest obicei. Dar să vedem despre ce este vorba:

,,Vicleiul” era o ladă, care, de multe ori, putea fi o masă, pe picioarele căreia se fixau în cuie scânduri, așa încât partea din față și părțile laterale erau acoperite. În spate rămânea liberă. Pe peretele din față era o fereastră cu policioară. La Viclei participau patru flăcăi, care cântau atât vocal, cât și din instrumente, în special din fluier. Puteau avea la ei chiar și Steaua. Cel de-al cincilea flăcău nu era văzut de spectatori. El ședea pe un scăunel în spatele Vicleiului. Peste lada Vicleiului era pus un cearșaf, care acoperea și pe flăcăul din spate. Acest flăcău avea rolul de-a juca păpușile pe policioara ferestruicii, în timp ce flăcăii ceilalți cântau texte, respectiv colinde, care vorbeau tocmai de evenimentele pe care încercau să le interpreteze păpușile.

Primele scene reprezentate de păpușile Vicleiului erau scene biblice, respectiv Nașterea Mântuitorului, venirea magilor, tăierea pruncilor etc. Partea a doua a programului, pe fondul unor cântece populare interpretate la instrument(fluier), păpușile interpretau diferite scene din istoria românească(executarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, spre exemplu) sau scene din viața socială locală. În aceste scene ,,de actualitate” erau biciuite anumite fapte imorale petrecute în sat în timpul anului. În final, o păpușă mai cu ,,tupeu” cerea bani într-o farfurioară, alta cerea băutură, pe care gazda trebuia să i-o toarne pe o țeavă. Țeava străbătea ,,trupul” păpușii, ajungând în gura celui ce juca păpușile. Tăticu povestea că de multe ori, când mergea cu Vicleiul, cel ce juca păpușile mai șterpelea din casa gazdei câte o oală de sarmale, câte o strachină cu friptură, câte o dimigeană cu băutură sau altceva ce nu era pus bine. Totul era iertat însă în serile Crăciunului!

Vicleiul era o formă de teatru popular religios. El a fost cunoscut în mai multe regiuni ale țării, cum ar fi Oltenia, Moldova, Muntenia, Banatul, zona minieră a Transilvaniei și chiar în Maramureș,  fiind cunoscut sub mai multe denumiri: ,,tăierile”, ,,cei trei magi”, ,,vifleim”, ,,viclei”, ,,irozi”, ,,ladă cu păpuși”, ,,bisericuță” L-au practicat nu numai românii, ci și populații conlocuitoare, precum nemți, sași, secui, unguri, ruteni, sârbi etc. Despre Viclei există mențiuni și la alte popoare, precum macedoromânii balcanici, rușii, polonezii, sârbii, nemții și francezii. Desigur, că avea particularități specifice la fiecare popor și în fiecare zonă. Se practica din serile Crăciunului până la Bobotează.   Într-o însemnare românească de pe la 1830, aflăm că în București umblau cu Vicleiul fii boierești, cu haine aurite, care umblau călări pe la casele boierești și la curtea domnească. Erau însoțiți de 30 de ostași.

Desfășurarea pieselor reprezentate de păpuși, dialogurile lor și întregul cadru  depindeau de istețimea și ingeniozitatea interpreților, în special a păpușarului, adică a celui ce juca păpușile. Folcloristul G. Dem. Teodorescu ne informează că se mai obișnuia să meargă și Steaua cu Vicleiul.

Primele mențiuni despre Viclei apar în Principatele Române în secolul al XVIII-lea. Secretarul lui Constantin Brâncoveanul, Anton Maria del Chiaro vorbește de ceva asemănător Vicleului, care se practica la acea vreme în București. Cel mai vechi text  despre Vicleiul propriu-zis ni se păstrează de la 1821. În 1827, Ion Thomici publică la Buda o variantă mai dezvoltată a Vicleiului. Formele cele mai complete datează de la 1848 și aparțin lui Anton Pann și G. Dem. Teodorescu. La 25 nov. 1864, în Moldova se interzicea Vicleiul prin ordin domnesc, fiind calificat drept ,,imoral”,  ceea ce a făcut ca să nu mai fie jucat acolo Vicleiul până 1879, când a intervenit pentru modificarea ordinului respectiv Ion Creangă și alți intelectuali ai vremii.

Vicleiul a fost studiat de-a lungul timpului de o serie de folcloriști și istorici orientaliști de seamă, precum: Kunos, Laschen, G. Iacob, K. Weinhold, A. Martin, I. C. Schuller, G. Dem. Teodorescu, M. Gaster, N. Cartojan și alții. Nu au ajuns toți la o concluzie comună privind originile Vicleiului. G. Dem. Teodorescu, spre exemplu, susținea că Vicleiul a fost o formă de răspândire a creștinismului în părțile noastre. Pentru aceasta folosea unele mărturii ale lui Tertulian, Teofilact, Inocențiu al III-lea și alții. M. Gaster fixează apariția Vicleiului în perioada introducerii în cultul Bisericii a sărbătorilor Nașterii și Botezului Domnului, respectiv secolul IV. Și Nicolae Cartojan vede o vechime foarte mare a acestui obicei tradițional. În 1916, s-a descoperit în Biblioteca Vaticanului Codexul Palatin de către Spiridon Lambros. În acest codex există două variante de Viclei din secolul al  XIV-lea. Oricum, se pare că el provine din mediul bizantin și de acolo a fost adus și la noi. Câtă vreme Vicleiul și-a păstrat caracterul său pur religios, Biserica l-a sprijinit și l-a ajutat să se răspândească. Faptul că mare parte din repertoriul Vicleiului a fost laicizat cu timpul, el devenind o adevărată armă prin care se biciuiau moravurile sociale, a făcut ca Biserica să nu-l mai agreeze.

Este păcat, că astăzi Vicleiul a dispărut aproape complet din spațiul românesc. El făcea parte din zestrea ce ne-au transmis-o strămoșii prin veacuri.