Baba Ştirboaica, moaşa satului, (Doamne, ce-au mai poreclit-o!) umbla cu ciomagul printre pomi, iar noi, moşiţi de ea pe un cap, îi dezbinam copacii din livadă şi atunci apărea Ştirboaica de după cotloane cu melesteul şi cioturi de pripoane, molfăindu-şi para mălăiaţă în gingiile tocite.
–Ariştanţilor, striga moaşa satului, eu v-am tăiat buricele şi le-am pus în pomi să vă fie viaţa mereu verde, dar voi mă prădaţi de bruma de mâncare, ziua în amiaza mare! Ehe, fraţilor, aristanţilor, varvarilor şi ostrovarilor, pui de lele pe surcele, vârtecuşi în oală puşi , răspomana de argaţi, cum pe gard vă crăcănaţi, voi pe cine îmi prădaţi?
Aici dealul, aici valea, dincolo hârtop şi claia, iar prin holdă cu Drăgaica mai să strivim în cuib şerpoaica… Să ne mai caute urma Ştirboaica! Ajunşi pe-o geană de ogor, scoteam fructele şi dă-i zor, le molfăiam cu dinţii schimbaţi de o cioară chiar la noi în ulicioară şi prin gesturi aiurea imitam moaşa cum îşi păzeşte cu citorul grădina.
– Mare scofală că ne-a tăiat buricele, mama ei de hârbă-ştirbă, noi nu suntem de la Pazvante, nici nişte papă-lapte, zicea înciudat Gicu al Lizei, cel care avea pe la chindie crize, dacă nu şparlea măcar două aguride să ne dea-n surprize cu iuţeala lui de titirez tot cântând din frunze ca un huhurez.
Mare hlizitură de copil avan, măcar fă-i la gură cu o sârmă cusătură, se hlizea habarnic ca un vechi hotarnic. Numai un nepot de-al Ştirboaicei, unul văr cu Ruţică, mişca involuntar din mărul lui Adam.Dumitru Başchir, poznaş şi isteţ, îi arunca nepotului moaşei câte un ciot cu dispreţ:
– Bre, mai bine îţi uita maică-ta buricul nepenit că eşti un burtă-verde şi nimeni nu te crede că n-ai să te apuci de furat. Viaţă lungă să-ţi ajungă numai o para în pungă, buhăieşte cât vei fi de cu noapte până-n zi! Să fii negru ca ţăţarca, scrobul să ţi-l mânce vaca şi de astăzi înainte nu fi prost, că eşti cuminte!
Nepotul Ştirboaicei sughiţa a plânge şi o lua rara peste măguri ofilite ca să-i dea foc livezii de frunze troienită. Într-o zi i-a luat-o toamna înainte. Pârjolită ardea livada Ştirboaicei cu tot cu buricele noastre…
Lasă un răspuns