Problema creanţelor şi datoriilor externe ale României

– cazurile Republicii Guineea, Indoneziei şi Suediei –

De la începutul anilor ’60, autorităţile de la Bucureşti au oferit pe bază de credit produse industriale româneşti pe anumite pieţe din Asia, Africa şi America de Sud. Acţiunile respective au fost derulate în condiţiile în care calitatea produselor era discutabilă, iar pretenţiile celor care le primeau erau mai reduse, comparativ cu pieţele occidentale. Mai mult decât atât, chiar şi în U.R.S.S. au ajuns produse de acest gen şi, la şedinţa din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Alexandru Bârlădeanu a descris situaţia în termenii următori: „E adevărat că în special relaţiile noastre cu sovieticii sunt relaţii de într-ajutorare, noi nu luăm nimic gratis de la ei. Totuşi, trebuie să privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor pe care le dăm şi le primim este cu totul deosebită. Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care noi le luăm de la ei sunt mărfuri de mare valoare. Practic, pentru a face faţă concurenţei economice existente pe plan mondial, România a încurajat exporturile de acest fel, acordând credite barter atât Uniunii Sovietice, cât şi ţărilor din Asia, Africa şi America de Sud – prin livrarea de produse industriale care nu aveau desfacere pe alte pieţe, în scopul obţinerii de materii prime necesare economiei româneşti, la preţuri cât mai reduse. Treptat, autorităţile de la Bucureşti au constatat că, prin politica economică promovată, s-au acumulat datorii ale statelor africane şi asiatice faţă de România şi că nu existau mecanisme eficiente de recuperare imediată a acestora.

Situaţia respectivă a generat probleme deosebite întreprinderilor româneşti care livrau produse în anumite ţări şi care, la un moment dat, s-au văzut în imposibilitatea de a-şi relua ciclurile de producţie din cauza nerecuperării la timp a banilor cheltuiţi pentru mărfurile produse în România şi exportate în Asia, Africa şi America de Sud. În altă ordine de idei, în anii ’50-’60, autorităţile de la Bucureşti au avut probleme în privinţa datoriilor pe care diferite state occidentale (S.U.A., Marea Britanie, Belgia, Suedia ş.a.) le-au revendicat în relaţiile lor cu România, în condiţiile în care, la un moment dat, a fost suspendată sine die, de către autorităţile române, achitarea sumelor cuvenite ţărilor respective. Cauzele pentru care s-a acţionat în acest fel sunt numeroase, printre acestea aflându-se situaţia dificilă creată de cel de-Al Doilea Război Mondial şi schimbarea de regim din România, în perioada 1948-1950. Aceste informaţii au fost secrete pentru opinia publică din România deoarece era dificil pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti să ofere justificări şi soluţii credibile pentru problemele pe care le-au creat în momentul naţionalizării bunurilor străine din România, precum şi atunci când au decis să ofere credite unor state din Africa, Asia şi America de Sud, prin livrarea de produse industriale româneşti, fără să existe posibilităţi de recuperare certă a sumelor investite.

Două exemple în ceea ce priveşte creditele acordate de România altor ţări sunt cazurile Republicii Guineea şi Indoneziei. În prima situaţie, o notă întocmită la 28 iunie 1989 este edificatoare în privinţa datoriilor pe care Guineea le avea faţă de România în anul 1989 şi modul cum Ştefan Andrei – la acea vreme, viceprim-ministru al guvernului, a propus lui Nicolae Ceauşescu rezolvarea problemei respective.

În al doilea caz, o delegaţie guvernamentală condusă de Florian Stoica, director în Ministerul Comerţului Exterior şi reprezentant al Băncii Române de Comerţ Exterior, s-a aflat în Indonezia, în perioada 9-23 decembrie 1968, pentru a discuta cu o delegaţie condusă de Ismael M. Thajeb despre reglementarea datoriilor pe care Indonezia le avea faţă de România. Cu acel prilej, Florian Stoica a propus ca suma de 1,4 milioane dolari, reprezentând contravaloarea cauciucului indonezian importat în anii anteriori de România şi neachitat de autorităţile de la Bucureşti, să fie utilizată pentru achitarea rulourilor compresoare exportate în Indonezia (în valoare totală de 440.000 de dolari), iar cu restul sumei respective (900.000 dolari) să fie acoperită parţial rata pe care Indonezia trebuia să o achite în 1965 (2.417.142 dolari) pentru produsele româneşti importate pe bază de credit (vagoane de marfă, maşini-unelte, rulouri compresoare, grupuri electrogene şi convertizoare de sudură). În cursul negocierilor, autorităţile de la Djakarta, inclusiv Adam Malik, ministrul Afacerilor Externe, au fost de acord cu soluţia prezentată de reprezentantul României, restul ratei din anul 1965 (în sumă de 1.488.980 dolari) urmând să fie achitată până la 31 decembrie 1970. Totodată, Florian Stoica a propus reeşalonarea datoriilor din anii 1965-1968, pe care Indonezia le avea faţă de România, astfel încât să fie achitate atât ratele din anii 1969-1970, cât şi restanţele din perioada 1965-1968. Partea indoneziană a încercat să prelungească pe un termen de 25 de ani reeşalonarea datoriilor sale faţă de România, dar a fost de acord, în final, ca ratele din anii 1966-1970 se fie achitate în perioada 1971-1975. Suma totală estimată (inclusiv dobândă de patru la sută) era de 15.827.654 dolari.

Negocierile de la Djakarta s-au încheiat în data de 23 decembrie 1968 prin semnarea unui protocol de către Florian Stoica, din partea României, respectiv de Ismael M. Thajeb, director general pentru relaţii economice cu străinătatea în Ministerul Afacerilor Externe, din partea Indoneziei.

În şedinţa din 27 ianuarie 1969, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat protocolul încheiat la Djakarta de Florian Stoica, şeful delegaţiei guvernamentale, însă guvernul Indoneziei nu a aprobat respectivul document. Doi ani mai târziu, Ilie Verdeţ, prim vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, la informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că Indonezia nu şi-a achitat datoriile pe care le avea în relaţiile economice cu România – în sumă de 15.705.000 dolari (inclusiv o dobândă moratorie de 2.618.000 dolari), în contextul în care Adam Malik, ministrul Afacerilor Externe al Indoneziei, urma să efectueze în luna mai 1971 o vizită oficială în unele state socialiste care au acordat credite Indoneziei în anii ’60 (URSS, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, RDG, Ungaria şi Iugoslavia).

În nota trimisă lui Nicolae Ceauşescu la 17 mai 1971, de către Ilie Verdeţ, s-a semnalat faptul că România putea adopta o poziţie similară cu cea a Franţei şi URSS, ţări care, la rândul lor, încercau să îşi recupereze sumele cu care creditaseră Indonezia. În document se afirma că „Partea indoneziană a transmis [României] un proiect de Acord care, în general, conţine prevederi similare acordurilor încheiate de aceasta cu Franţa şi U.R.S.S.. Principalele prevederi ale acestui proiect se referă la reeşalonarea în rate anuale egale a datoriei respective pe o perioadă de 30 ani (1971-1999) şi a dobânzilor aferente pe 15 ani începând din 1985; posibilitatea amânării de către partea indoneziană a maximum 50 la sută din primele opt rate anuale, pentru perioada 1992-1999, dar nu mai mult de cuantumul a trei rate anuale cu o dobândă de patru la sută pe an.

În acelaşi document s-a menţionat şi faptul că „R.D. Germană, R.P. Polonă şi R.S. Cehoslovacă, care au proiecte industriale începute în Indonezia, sunt interesate în reglementarea problemei datoriilor pe baza hotărârilor Conferinţei de la Paris a ţărilor creditoare occidentale, respectiv reeşalonarea restituirii lor pe o perioadă de 30 ani, în timp ce R.P. Ungară intenţionează să discute pe bază de propuneri proprii, fără să ţină seama de acordurile încheiate de Indonezia cu Franţa şi URSS; R.P. Bulgaria şi R.S.F. Iugoslavia vor susţine restituirea creditelor lor într-un termen mai scurt pe motiv că, în cazul primei ţări, este vorba de un credit de valoare redusă (două mil. dolari), iar în cazul celei de a doua, creditele au fost acordate de întreprinderi şi nu de guvern. După analizarea situaţiei, Nicolae Ceauşescu a propus ca problema să fie discutată într-o şedinţă a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Aceasta a avut loc la 24 mai 1971 şi atunci s-au aprobat patru variante care urmau să fie propuse negociatorilor indonezieni de către reprezentanţii României, gradual:

„a) reeşalonarea rambursării datoriei într-un termen mai scurt de 30 ani;

b) reeşalonarea datoriei pe 30 ani inclusiv dobânzile contractuale şi moratorii;

c) reeşalonarea pe 30 ani numai a datoriei fără dobânzi, care ar urma să fie reeşalonate pe 15 ani începând din 1985;

d. acceptarea propunerii Părţii indoneziene de la punctul „c” cu posibilitatea pentru aceasta de a cere amânarea rambursării a maximum 50 la sută din primele opt rate anuale pentru perioada 1992-1999, dar nu mai mult de trei rate anuale”.

În cazul în care se accepta planul propus de autorităţile indoneziene, România urma să încaseze rate anuale de circa 400.000 dolari până în anul 1985, respectiv circa 600.000 dolari anual în perioada 1986-1999. Prin aplicarea acestei soluţii, autorităţile de la Bucureşti sperau să primească din Indonezia, în contul datoriei recunoscute de ambele părţi, mărfuri necesare economiei româneşti (cauciuc natural, cositor, petrol, cafea). Astfel, se puteau achita într-un ritm mai rapid sumele datorate.

În concluzie, recuperarea datoriilor Indoneziei faţă de România s-a prelungit foarte mult ca urmare a inexistenţei unor mijloace care să le permită negociatorilor de la Bucureşti să cointereseze autorităţile de la Djakarta, în scopul rezolvării problemei respective. Această lipsă de prevedere a politicienilor români care s-au aflat la putere în anii ’60 s-a repercutat în mod negativ asupra bugetului de stat şi, implicit, asupra nivelului de trai al populaţiei. În altă ordine de idei, România avea de returnat la rândul său sume importante de bani altor state, cel mai mediatizat caz fiind datoria pe care autorităţile de la Bucureşti o aveau faţă de Suedia. În acest sens, la începutul lunii iulie 1968, reprezentanţii Băncii Naţionale a României, Ministerului de Finanţe şi Ministerului Afacerilor Externe au întocmit un documentar comun, strict-secret, referitor la condiţiile ce urmau să fie îndeplinite de România, în cazul în care autorităţile de la Bucureşti doreau să adere la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

În materialul menţionat, experţii români au prezentat, printre altele, situaţia datoriilor financiare antebelice ale României şi modul cum au fost soluţionate divergenţele cu o serie de state care au solicitat achitarea acestora. Menţionăm faptul că serviciul de plăţi în străinătate a datoriei publice a României a fost suspendat în anul 1940 ca urmare a declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflagraţiei mondiale, România a iniţiat discuţii cu fiecare creditor în parte şi a recunoscut o parte din datoriile sale faţă de Elveţia, Turcia, Grecia, Franţa, Danemarca, Austria, Norvegia, Olanda, Italia, Marea Britanie, SUA, Canada, Suedia şi Belgia. În acelaşi context, sumele reclamate de statele respective au crescut foarte mult ca urmare a naţionalizării unor bunuri străine din România, în anii 1948-1950. În cazul în care s-ar fi acceptat pretenţiile statelor creditoare, România ar fi trebuit să achite în total aproximativ 2,12 miliarde dolari – la cursul de referinţă al monedei americane din anul 1950. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece autorităţile de la Bucureşti au reuşit să reducă în mod substanţial sumele reclamate de o serie de ţări, în cadrul negocierilor desfăşurate în perioada 1951-1968. Drept urmare, până la data de 31 decembrie 1967, statul român a cedat anumite active pe care le deţinea în străinătate (în valoare de 31,8 milioane dolari) şi a plătit circa 39 de milioane de dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare pe care le avea cu 14 state europene şi din America de Nord.

Una dintre problemele rămase fără o soluţie definitivă a fost cea dintre România şi Suedia, suma totală reclamată iniţial de autorităţile de la Stockholm fiind de aproximativ 145 de milioane de dolari. Pretenţiile suedeze au constat în achitarea de către autorităţile române a unor titluri de datorie publică externă, emise de statul român pentru operaţiuni de stabilizare economică în timpul crizei din anii 1929-1933. Totodată, suedezii au solicitat României să plătească despăgubiri ca urmare a rezilierii unilaterale, de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, a unei convenţii încheiate la Paris (2 februarie 1929). Prin semnarea convenţiei, reprezentanţii guvernului condus de Iuliu Maniu au concesionat trustului „Svenska Tändsticks Aktiebolaget” monopolul fabricării şi distribuirii chibriturilor în România, pe o durată de 30 de ani, primind în schimb sprijin pentru obţinerea unor împrumuturi externe necesare stabilizării economiei româneşti, în valoare totală de 100.740.750 de dolari (din care 28 de milioane de dolari au fost acordate în mod expres ca urmare a cedării monopolului fabricării şi distribuirii chibriturilor).

De asemenea, autorităţile de la Stockholm au emis pretenţii financiare pentru câteva întreprinderi şi imobile deţinute de Suedia sau de cetăţeni suedezi în România şi care au fost naţionalizate de statul român în anii 1948-1950. În anul 1957, autorităţile de la Bucureşti au iniţiat negocieri cu Suedia în scopul stingerii tuturor datoriilor, oferind în acest sens 1,3 milioane dolari. Autorităţile de la Stockholm nu au fost de acord cu propunerea respectivă şi după doi ani de tratative s-a ajuns la semnarea unui protocol financiar între cele două state (28 august 1959). Cu acel prilej, reprezentanţii României au fost de acord ca, până la încheierea definitivă a negocierilor privind pretenţiile suedeze, statul român să constituie în Suedia un fond special, care să fie alimentat prin prelevări de șase-opt la sută din valoarea totală a exporturilor de produse româneşti în ţara respectivă. Drept urmare, până la data de 30 iunie 1967, în fondul menţionat s-au acumulat 2,4 milioane de dolari.

În luna noiembrie 1966, reprezentanţii autorităţilor de la Bucureşti au comunicat părţii suedeze faptul că „după ce prelevările vor atinge suma de mai sus (2,5 milioane de dolari – n.a.), ele vor fi sistate până când se va ajunge la o înţelegere. În acel moment, nivelul ultimei oferte propuse în mod oficial de România pentru stingerea tuturor litigiilor era de 2,5 milioane de dolari, în timp ce Suedia solicitase achitarea a 19,3 milioane de dolari – sumă pe care a redus-o treptat, până la 11,6 milioane de dolari, în cursul tratativelor desfăşurate în perioada 1960-1965. După analizarea situaţiei, negociatorii români au primit mandat din partea Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. să continue în luna aprilie 1968 tratativele cu Suedia, având posibilitatea de a oferi o sumă maximă de 4,4 milioane dolari pentru achitarea datoriilor Românei. Partea suedeză nu a fost de acord să-şi micşoreze pretenţiile financiare (11,6 milioane dolari), iar acest lucru a condus la prelungirea negocierilor dintre cele două state, fără să existe un termen limită de finalizare a lor.

La sfârşitul anului 1981, România nu a mai avut fonduri valutare cu care să achite datoriile contractate în anii ’70. Pentru a evita incapacitatea temporară de plată a facturilor externe, Nicolae Ceauşescu a solicitat ajutorul F.M.I. şi B.I.R.D.. Intervenţiile celor două instituţii au permis ieşirea României din starea de colaps economic. În acelaşi timp, situaţia respectivă l-a convins în mod indirect pe Nicolae Ceauşescu să înceapă achitarea în mod anticipat a datoriei externe a României, evaluată la 21 de miliarde de dolari (din care șapte miliarde reprezentau dobânzile la creditele contractate). Totodată, tratativele privind datoriilor pe care România le avea faţă de Suedia au continuat fără nici un rezultat pozitiv.

În anul 1997, ministrul de Finanţe Mircea Ciumara a trimis o scrisoare omologului său suedez, Erik Asbrink, prin care a încercat să reia negocierile pentru rezolvarea tuturor pretenţiilor financiare dintre cele două state. Patru ani mai târziu, un alt ministru român de Finanţe, Mihai Tănăsescu, a continuat tratativele pe aceeaşi temă şi, la 19 iunie 2001, s-a stabilit un acord prin care România s-a angajat să achite Suediei suma de 120 de milioane de dolari, în patru rate egale, în contul datoriilor istorice acumulate. Acordul respectiv a fost urmat în luna ianuarie 2003 de semnarea unui document comun de către premierii României şi Suediei, referitor la stingerea tuturor litigiilor financiare între cele două state prin achitarea de către România a sumei de 120 de milioane de dolari.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*